Odată am ţinut aproape un an coconul în formă de sticlă al unui fluture de noapte imperial. Coconul era foarte ciudat construit. Gâtul „sticlei“ avea o deschizătură îngustă prin care insecta matură avea să-şi deschidă drum ca să iasă. Astfel, coconul abandonat rămâne în stare perfectă, ca şi cum ar fi încă locuit, fără ca vreuna din fibrele întreţesute să fie sfâşiată. Marea diferenţă dintre dimensiunea deschizăturii şi dimensiunea insectei prizoniere ne face să ne întrebăm cum poate să iasă fluturele de noapte. Bineînţeles că aceasta nu se poate realiza decât cu multă trudă şi cu mare dificultate. Se presupune că presiunea la care este supus corpul fluturelui când trece printr-o deschizătură atât de îngustă este modul în care fluidele sunt împinse în aripi, având în vedere că ele sunt mai puţin dezvoltate în momentul când ies din cocon decât la alte insecte.

S-a întâmplat să fiu martor la primele eforturi ale fluturelui meu prizonier de a scăpa din lunga lui celulă. Toată dimineaţa l-am urmărit cu răbdare, cum se străduia şi se zbătea ca să se elibereze. Părea că niciodată nu va fi în stare să depăşească un anumit prag, şi-ntr-un târziu răbdarea mea a ajuns la capăt. Fibrele limitatoare erau probabil mai uscate şi mai puţin elastice decât dacă aş fi lăsat coconul toată iarna în habitatul său nativ, aşa cum l-a destinat natura. În orice caz, eu mă credeam mai înţelept şi mai milos decât Creatorul său, aşa că m-am hotărât să-i dau o mână de ajutor. Cu vârful unei forfecuţe, am tăiat uşor firele limitatoare ca să-i uşurez puţin eliberarea. În acel moment, cu mare uşurinţă, fluturele meu s-a târât afară, trăgând după el un corp umflat şi mare şi nişte aripi mici şi fragile. În zadar urmăream să văd procesul miraculos de dezvoltare prin care aceste aripi se vor deschide tăcut şi rapid în faţa ochilor mei. În timp ce-i examinam delicatele şi frumoasele semne şi pete de diferite culori, care erau toate acolo în miniatură, tânjeam să le văd la dimensiunea lor maximă. Aşteptam ca fluturele meu, unul dintre cele mai superbe specii, să apară în toată frumuseţea lui desăvârşită. Dar aşteptam în zadar. Intervenţia mea miloasă nepotrivită s-a dovedit a fi spre ruinarea lui. Fluturele a suferit o naştere prematură, târându-se îndurerat în scurta lui existenţă, în loc să zboare prin aer pe aripi de curcubeu.

Deseori mă gândeam la fluturele meu, mai ales când îi urmăream cu lacrimi în ochi pe cei care se luptau cu necazuri, cu suferinţe şi nenorociri. Tendinţa mea ar fi să intervin repede pentru a uşura disciplina şi a aduce eliberarea. O, ce miop sunt! De unde să ştiu eu dacă vreuna din aceste dureri sau suspine ar trebui uşurată? Dragostea prevăzătoare şi perfectă care caută perfecţiunea a tot ce-I aparţine, nu are slăbiciuni şi nu se dă înapoi în faţa suferinţelor prezente, momentane. Dragostea Tatălui nostru ceresc este prea neclintită ca să aibă slăbiciuni. Pentru că El Îşi iubeşte copiii, El „ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“ (Evrei 12:10). Având în vedere acest scop glorios, El nu ne uşurează durerile. Făcuţi desăvârşiţi prin suferinţă, aşa cum a fost făcut şi Fratele nostru mai mare, noi, copiii lui Dumnezeu, suntem disciplinaţi ca să ne facă ascultători şi să fim aduşi la glorie prin multe necazuri.

Categories: Studiu biblic