Oare de ce ne acordăm mai greu cu fusul orar la revenirea acasă? Mi s-a spus că este mai greu pe direcția aceasta decât spre Europa. Dacă este adevărat, data viitoare mă întorc la Los Angeles prin Dubai și Tokyo!

Alții spun că s-a consumat adrenalina și corpul se resimte mai rău după două acomodări de fus orar decât după una. Dacă este așa, n-am ce face. Va trebui să aștept.

Mi s-a spus și că de vină n-ar fi neapărat decalajele de fus orar, ci … vârsta. Probabil că aceștia sunt cel mai aproape de adevăr. Același răspuns l-am primit și când am încercat să le povestesc unor colegi de drum despre necazurile din ultimul an cu sănătatea mea. ,,E vârsta, Daniel! E vârsta!“ Și eu, care-i credem prieteni! Nu mă supăr pentru că și ei au adunat cam același număr de primăveri ca și mine …

+++

Despre diaspora română din Europa. Din start, trebuie să încep cu răspunsul la întrebarea cea mai importantă: „Cum ți s-au părut bisericile române vizitate în această buclă europeană?“

Încep prin a vă spune că am avut sentimentul că se naște cel de al treilea pol de putere în lucrarea neoprotestantă română. Să mă explic: Foarte mulți ani, America a fost locul de unde a venit credința în România, locul unde s-au format lucrătorii și locul de unde s-a finanțat lucrarea. Era ca un topogan cu America sus și România la bază. Oameni entuziaști ca Ioan Truța, frații Popovici și Ieremia Hodoroabă (Franța) au adunat bani și au produs pentru România biblii, cărți de cântări, literatură creștină și emisiuni de radio. După 1989, România s-a ridicat mult în resurse pentru lucrarea din biserici. Nu mai are nevoie de Biblii tipărite pentru că și le poate tipări singură, nu mai are nevoie de cărți de cântări pentru că își publică cântările proprii, nu mai are nevoie de materiale de școala duminicală sau pentru educarea copiilor pentru că le produce și le tipărește singură. Mai mult, România a început să trimită în America astfel de resurse pentru lucrare.

Acum, prin emigrarea spre Europa, s-a format noua diasporă a românilor: Au apărut și au crescut biserici puternice și din ce în ce mai stabile în mai toate țările Europei. Noi le-am vizitat doar pe cele din Paris, Nuremberg și Viena, dar aud de peste 50 de grupuri distincte care se adună în Londra și de alte astfel de biserici locale românești în Italia și Spania.

Bisericile din America încep să scadă numeric din cauză că nu se mai dau vize pentru cei din România și din cauza procesului natural de americanizare a noilor generații. Bisericile din România scad și ele din motive varii, dintre care multe îmi sunt necunoscute. Bisericile din diaspora europeană se ridică, nivelând astfel planul de activitate al românilor de pretutindeni (n-am spus nimic de Australia!). Orice societate misionară și orice for de conducere și coordonare va trebui să ia în seamă această ,,noutate“. Vor trebui elaborate căi de colaborare „între egali“, „darea și primirea“ făcându-se în toate cele trei direcții. Pentru încă puțină vreme, America va merge să misioneze din inerție în România, iar cei din România vor considera ca diaspora europeană trebuie coordonată de la București. Diaspora europeană se maturizează însă. Cresc liderii de acolo și se vor muta acolo alți lideri deja formați în alte părți (și pe mine m-a ispitit acest gând cât am fost acolo). Cu o sursă materială superioară României, bisericile din diaspora pot și trebuie să înceapă să meargă pe propriile picioare.

+++

Există și calea integrării în națiunile gazdă pentru o lucrare extinsă cu Evanghelia. Europa nu este America! Peste ocean, cei care pleacă din bisericile românești au la dispoziție o sumedenie de biserici americane foarte bune, multe chiar foarte bune, la care și eu m-aș fi mutat de mult dacă n-aveam chemarea pe care o am.

În țările europene, bisericile ,,evanghelice“ sunt, dacă nu o notate nedorită, atunci o prezență ignorată sau chiar descurajată. Ce vor face românii din țările Europei la a doua și a treia generație? Eu le-am recomandat să urmeze două alternative: una pentru emigrarea temporară scurtă și alta pentru emigrarea pe termen lung. Ei trebuie să citească atent Biblia și să vadă ce au făcut cei din poporul Domnului în asemenea situații.

Profeții falși au căutat să-i amăgească pe evrei spunându-le că exodul babilonian va fi doar un sughiț, o deportare de scurtă durată și că toți se vor întoarce acasă.

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Eu sfărâm jugul împăratului Babilonului! Peste doi ani, voi aduce înapoi în locul acesta toate uneltele Casei Domnului, pe care le-a ridicat Nebucadneţar, împăratul Babilonului, din locul acesta şi le-a dus în Babilon. Şi voi aduce înapoi, în locul acesta, zice Domnul, pe Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi pe toţi prinşii de război ai lui Iuda, care s-au dus în Babilon, căci voi sfărâma jugul împăratului Babilonului.” (Ieremia 28:2-4).

Ieremia a primit însă un alt mesaj de la Domnul:

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi prinşii de război pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon: ,,Zidiţi case şi locuiţi-le; sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor! Luaţi-vă neveste şi faceţi fii şi fiice; însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fetele, să facă fii şi fiice, ca să vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, şi să nu vă împuţinaţi. Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!“ (Ieremia 29:4-7).

De aproape trei mii de ani aceasta este strategia din diaspora evreiască. Oriunde ajung, ei caută să se identifice cu poporul în care trăiesc și să contribuie la tot ce se întâmplă în țara aceea. Chiar și în Babilon, Daniel a mâncat carne de la masa împărătească (Daniel 10:3), a acceptat să i se schimbe numele după un zeu păgân de acolo, și-a schimbat portul și limba, dar și-a păstrat inima întreagă pentru Domnul. Așa au făcut toți ceilalți, inclusiv evreul Mardoheu și împărăteasa Hadasa.

Mă amuză, ca semi-evreu, să aud că românii îi dau exemplu pe evrei ca să-și țină limba și identitatea națională în America, Australia și Europa, deși nu vor să se mai întoarcă acasă. Acesta este mai mult un reflex care crează o zonă de confort personal, decât o strategie coerentă a exilului.

V-aș pune o întrebare: ,,Cum îi cheamă pe cei mai importanți evrei care au influențat viața în România?“ Cum se face că ei au purtat și poartă nume românești (incluzându-i aici pe Mircea Crișan, trio Grigoriu, pe Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu și pe Petre …Roman!). Cum s-au numit cei mai importanți zece evrei din Polonia? Dar din Rusia? Dar din Germania? Cum se face, la urma urmei, că majoritatea evreilor care trăiesc în diaspora au ajuns să nu mai aibe nume … evreiești? (Pentru o surprinzătoare listă cu evrei cunoscuți în toată lumea, mergeți aici)

În ce privește păstrarea limbii, românii se fac că nu știu că evreii și-au schimbat limba națională de câteva ori. Cartea profetului Daniel este scrisă în două limbi tocmai pentru că vremea aceea era una a tranziției de la limba vorbită înainte de Babilon (ebraica) și cea vorbită după aceea (aramaica). Domnul Isus a vorbit limba babiloniană, aramaica. Din cauza diferenței dintre diferitele versiuni ale limbii vorbite în țările diasporei lor, evreii care s-au întors acasă, în Israel, au trebuit să ,,reinventeze“ o limbă comună, cu unii termeni noi și cu alți readuși în uz după milenii! Nu-mi spuneți mie că românii trebuie să-și păstreze limba  … ca evreii.

Păstrarea încăpățânată a limbii române în viața celor ce au de gând să stea pe o durată lungă în țările Europei înseamnă statornicirea într-o categorie de clasa a doua și viața personală trăită ,,cu frâna de mână trasă“. Chiar și cei care vizitează doar Europa la lucru cu gând să se întoarcă cât mai repede posibil acasă ar face bine să-și însușească cât mai curând limba vorbită în țara în care au ajuns. Asta îi va ajuta să avanseze profesional la întreaga capacitate intelectuală și să propășească financiar așa cum merită. În America există un termen pentru aceasta și românii trebuie să-l învețe și ei: „Învață să nu te vinzi ieftin!“ Mulți din ,,căpșunarii“ truditori vor ajunge astfel ciberneticienii europeni și mulți din îngrijitorii de bătrâni ar putea profesa în calitate de cadre medicale. Părinții care-și forțează copiii să nu învețe limba țării în care trăiesc îi condamnă la un viitor schizofrenic, sfâșiat între două culturi, în loc să le acumuleze pe amândouă.

Prin acceptarea schimbărilor necesare vieții din ,,babilonul european“, cei din diaspora ar putea ajunge sus, sus de tot, iar la întoarcerea acasă ar putea folosi ceea ce au învățat ca să întrețină relații prospere cu oamenii de afaceri din țara exilului lor temporar. N-ar fi formidabil?! Nu de alta, dar americanii își dau copiii să învețe limba chineză, anticipând că, în viitor, comerțul mondial se va face cu această mare putere asiatică.

Ca martori ai Evangheliei, românii trebuie să fie lumină în jur și să-i ajute pe vecinii lor să se întoarcă la Dumnezeul lor. Da, există un Dumnezeu al germanilor, un Dumnezeu al francezilor și un Dumnezeu al italienilor, tot așa cum există un Dumnezeu al românilor, mereu Același, egal cu Sine însuși, dar descoperindu-ni-Se în interiorul culturii în care ne aflăm.

Nu va reuși nimeni să convertească un german la Dumnezeul românilor! Așa cum nici un francez, spaniol, belgian sau italian nu se va face membru într-o biserică românească din diaspora (Ar trebui mai întâi să învețe să vorbească românește!). Orice manifestare a unui popor se face într-un climat specific unei anumite culturi, iar europenii sunt mândrii de cultura lor, incomparabilă istoric cu ,,realizările“ României.

De ce credeți că le-ar da Dumnezeu dispensă specială românilor plecați de acasă și le-ar îngădui să-și suspende misiunea de a fi lumină și sare acolo unde trăiesc? Uitați-vă la ei cum se îmbracă asemenea popoarelor europene, mănâncă la fel ca popoarele europene, își iau mașini europene, dar nu-și dau seama încă de responsabilitatea de a fi martorii Evangheliei în mijlocul popoarelor europene. Ciudată logică a lucrării! Ciudat paradox al credinței! Pe alocuri, singura ,,performanță“ urmărită de liderii bisericilor românești din diaspora este să ,,reziste“ oricărei schimbări liturghice care i-ar face să nu mai semene cu cei ,,de acasă“. Așa am făcut și noi o vreme, până ce au început să ne părăsească tinerii, nemulțumiți cu „viața de rezervație“, într-un încăpățânat „muzeu al satului“.

+++

Conform principiului că noi, americanii, mergem în diaspora românească din Europa la semănat, nu la secerat, am refuzat cu încăpățânare să iau bani de la bisericile vizitate. Nelu Moț mi-a adus însă un plic cu darul unei familii care, a spus el, mă simpatizează. L-am rugat să-i ducă înapoi ca să nu-mi pierd simpatia lor pentru mine și nici a mea pentru el, dar mi-a explicat că suntem deja plecați pe drum și nu se poate. I-am dublat cu ce aveam în portofel și i-am împărțit celor trei studenți care veniseră să se alăture corului nostru, unul din Suceava și doi din Ucraina (sau invers). Mi-a spus cineva că făcuseră eforturi mari să vină spre noi, închiriaseră o mașină și avuseseră chiar și două pene de cauciuc pe drum … Așa că providența divină s-a dovedit și de data aceasta perfectă.

+++

Ce nu mi-a plăcut la Paris?
Nu mi-a plăcut mulțimea pestriță de mărginași ai civilizației care au invadat metropola. Am auzit rar vorbindu-se franțuzește și atunci când am auzit era cu un puternic accent arab. Și nu mi-a mai plăcut nici că la un moment dat ai noștri au fost împinși cu forța de forțele de ordine: ,,Vite! Vite!“(aici cu sensul de „repede“). La câteva secunde s-a auzit zgomotul unei bombe artizanale puse de niște teroriști. Vorba aia: „Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat!“

Acum aproximativ zece ani, parizienii îi acuzau în presă pe israeliți că merg cu puștile prin Ierusalim, întreținând o atmosferă de teroare pentru populația palestiniană. Acum, prin Parisul critic de altădată merg militari în patrulă, doi câte doi, și chiar trei. Despre autocritică însă …„qu’ils devront attendre encore un peu“.

+++

Ce mi-a plăcut la Paris?
Mi-a plăcut Parisul ca oraș și mulțimea de edificii cu iz de istorie. Orașul este un manual cu foile deschise. Parisul este locul în care a apărut ideea de răsturnare a dreptului divin de a conduce lumea, din care au izvorât apoi ateismul, socialismul și comunismul utopic. Franța reprezintă dreptul umanității de a se autoconduce după un slogan vrednic să fie pus deasupra porții unui orfelinat: ,,Liberte, egalite, fraternite“. O fraternitate care și-a ucis Tatăl ceresc și a uitat în morală și comportament ,,cei șapte ani de acasă“.

Francezii sunt celebri pentru că au o etică circumstanțială. Vreți un exemplu? Seara, Sami Prelipceanu s-a dus la compania de lângă hotel să ceară voia ca autobuzul care ne lua devreme a doua zi să parcheze în curte. ,,Nu“ și „nu“. Chiar și atunci când s-a oferit să plătească, răspunsul a fost tot un categoric nu. A venit șoferul, i-a spus ceva lui Sami în limba română și … s-a petrecut minunea. Patronul i-a auzit și, pentru că tocmai se terminase meciul în care România făcuse un „egal de salon“ cu Franța și eliminaseră astfel împreună Italia din turneul de fotbal al echipelor de până la 21 de ani, atitudinea lui s-a schimbat radical. „Mais non! Je ne savais pas que vous étiez roumaines!“ Și ne-a dat cel mai bun loc de parcare din curtea companiei lui.

Și mi-au plăcut la bisericile române! Sunt conduse de păstori tineri, energici și plini de râvnă. Circumstanțele din Europa sunt mult diferite de cele din America, de acea i-am admirat fără să le pot da un sfat oarecare. Proximitatea României și libertatea de liberă circulație pune păstorii din Paris la încercări mari. Ceea ce avem în comun cu ei este că avem un Dumnezeu mare și întotdeauna suficient pentru încercările prin care ne trece.

+++

În Nuremberg și în Viena, clădirile bisericilor în care am cântat aparțin românilor, nu ca la Paris, unde stau cu chirie la biserici franceze.

Biserica baptistă din Krems

Biserica Pentecostală din Viena

Biserica baptistă din Viena

Biserica Pentecostală din Swabach, Nuremberg

Este un mare pas înainte și o dovadă că ei au prins rădăcini durabile și binefăcătoare. Ambele orașe sunt mult mai mici decât Parisul și viața în ele este mai liniștită.

Nu pot spune că am vizitat francezi în Franța și austrieci în Austria. Probabil că ei nu locuiesc prin locurile prin care am ajuns eu. De fapt, românii de pe acolo mi-au spus că francezii și austriecii adevărați nu sunt cei din capitală, ci cei din orașele mai îndepărtate de ea, unde chiar și portul și dialectul le este specific.

+++

Despre predici. Nu este ușor să predici ,,din loc în loc“ atunci când nu ești un evanghelist și nici atunci n-ar fi ușor pentru că nu știi dacă este cineva neîntors la Dumnezeu în audiență. Am încercat să predic ca la Bethel, dar este foarte dificil să predici ,,ca acasă“ printre oameni pe care-i vezi pentru întâia oară în viață. M-a liniștit faptul că am fost doar o pauză între cântările corului și că misiunea mea a fost să țin ecoul încă activ până când ei vor cânta iar. Nu cred că am însoțit vreodată un cor mai bun ca acesta. Faptul că la cei veniți din America s-au alăturat și bărbați din Europa și mai ales unii ,,profesioniști“ veniți din Australia și România a ridicat foarte mult nivelul corului.

Am întâlnit mulți care mă cunosc mai mult de pe Internet sub numele meu de ,,barzilai en dan“. A fost un fel de confirmare a călăuzirii sub care am început și continui activitatea mea pe bloguri (aici).

Nu m-am dus să impresionez pe nimeni. Am trecut de faza în care eram interesat de imaginea mea în ochii oamenilor. Am căutat doar să le aduc aminte de Biblie, ca de singura busolă pe marea învolburată în care trăim. Dacă-L ascultăm pe Dumnezeu, chiar și când se sparge corabia putem ajunge la mal cu bine, ca cei care au călătorit împreună cu apostolul Pavel atunci … și de atunci încoace.

Categories: Amintiri

Tags: Daniel Branzai