Marea buclă europeană VII – Viena, valsul unui vis frumos cu un vierme veninos

Caravana noastră a ajuns aseară la Viena, punctul terminus, locul unde zborul nostru se va întâlni cu cealaltă aripă a grupului: fanfara de pe coasta de est a Americii. Ei vin la Viena din România. Noi venim din Franța și Germania. Ei urcă, noi coborâm.

De fapt, Viena a fost aleasă în ultimii ani pe locul întâi din lume în clasamentul orașelor în care este cel mai bine de locuit (aici)

.

Subiectiv sau nu, părerea aceasta este împărtășită și de Sami Prelipceanu, coordonatorul grupului nostru. Aici a stat el când a fugit din România și tot aici i-a rămas pentru toteauna inima. Acesta este motivul tainic pentru care cele două grupuri muzicale din America vor slăvi de Dumnezeu împreună aici.

Drumul de ieri, de la Nuremberg la Viena a fost frumos și plin de trăiri emoționale. Unii dintre noi îl fac pentru a nu știu câta oară, mai ales cei veniți din România. Alții, mai ales dintre cei veniți din Australia, Ucraina sau America îl fac pentru prima oară. Din cauza asta entuziasmul pentru opriri dese nu este împărtășit de toată lumea la fel. Unii au prea mult, alții nu-l au de loc.

Majoritatea a decis să facem un ocol necesar pentru o oprire la Mauthausen, cel de al doilea lagăr de exterminare ca mărime și „producție“.

Pățit cu slăbiciunea și leșinul din Coliseumul lui Hitler din Nuremberg, am decis ca de data aceasta să stau afară la aer curat. Nu m-am putut totuși opri. Tremurând, am pășit doar puțin înăuntru, dincolo de poarta de la ieșire, suficient ca să văd parcelele cu teren arat pe care se aflau altădată barăcile deținuților și clădirile existente acum, renovate mereu, ca o perpetuă aducere aminte. ,,O grămadă de bani“, mi-am zis. „Oare cine cheltuiește atâta pentru păstrarea memoriei atrocităților de atunci?“

Văzându-le vopsite proaspăt cu var, mi-a venit în minte logica inversă cu care Fiul lui Dumnezeu deconstruia și deconspira perversitatea unei aparente venerări.

,,Vai de voi, învățători ai Legii“, a răspuns Isus, „Pentru că voi zidiți mormintele proorocilor pe care i-au ucis părinții voștri. Prin aceasta voi mărturisiți că încuvințați faptele părinților voștri, căci ei au ucis pe prooroci, iar voi le zidiți mormintele“ (Luca 11:47-48).

Mii și mii de copii de vârsta școlii sunt forțați azi de programa școlară să vină în pelerinaj la acest camp de exterminare. Aparent, este o cură de pocăință pentru evitarea repetării unor astfel de violențe. Nu pot însă să nu-i dau dreptate Creatorului care a văzut în astfel de manifestări ,,altceva“: perpetuarea morții nu evocarea martirilor.

Mă întreb și eu, cel care a preferat să nu calce peste acest geamăt colectiv al muribunzilor exterminați aici doar pentru „vina“ de a fi evrei:  „Este risipa aceasta de bani o cinstire a eroilor sau o lăudare a călăilor? Este identificarea aceasta cu păcatele părinților o pocăință care evită repetarea ei sau este o pregătire subconștientă a perpetuării ei, o prelugire a mentalității de atunci.“

Nu, nu m-am dus să văd celulele reconstruite și nici camerele de gazare. Am preferat să nu reînoiesc cunoștința cu pozele cadavrelor reduse la simple schelete de pe care nici viermii nu mai aveau ce să culeagă.  Pe când eram doar un copil ușor impresionabil, rudele mele din partea evreiască a familiei mi-au pus în mână un exemplar din cartea ,,Fabrica morții“, un album cu poze din lagăr. Luni de zile (nopți de fapt) am avut coșmare. La răstimpuri, era suficient să văd numărul încă tatuat pe mâna lui tanti Nora ca să mă prăbușesc iar în întunerecul acelor imagini de groază.

N-am intrat împreună cu ceilalți să ,,fac un tur“. M-am furișat doar puțin dincolo de poarta ,,de la ieșirea din lagăr“. Am căutat să retrăiesc ceea ce au simțit acei foarte puțini care au ieșit vii pe acolo. Restul au părăsit lagărul ,,în sus“ pe poarta cerului.

Providențial sau nu, pe durata popasului nostru la lagăr s-a dezlănțuit o furtună cu fulgere și cu tunete. Mai ales tunete, foarte mari și foarte răsunătoare tunete. Oare ce dorea neapărat să ne comunice cerul?

Înfiorat, am ieșit repede afară. M-am dus să privesc panorama mirifică a orașului care se vedea în vale. Nu mi-a fost dat însă să mă liniștesc. Mă aștepta acolo o altă grozăvie, mai perversă! Înălțată desupra turturor acoperișurilor se vedea în zare turla impunătoare a unei biserici. Era aceeași biserică la care se duceau în fiecare duminică să I se închine lui Dumnezeu ofițerii și militarii care ,,lucrau“ la lagăr …Înfiorătoare perspectivă spre universul interior al oamenilor.

.

Au venit și ceilalți. Am plecat mai departe. Cât de departe? Oare suficient de departe ca să putem uita? Ce bine că nu vedem lumea așa cum este, ci așa cum suntem noi înșine. Mulți aud, puțini ascultă. Mulți privesc, dar puțini văd și multora li se explică, dar foarte puțini pricep cu adevărat. Uitarea și ,„distrarea“ (antagonismele duale: atracție-distracție sau atragere-distragere) sunt uneori singurele medicamente care ne pot vindeca sufletul ca să putem trăi normal în continuare.

Austria este țara unei naturi binecuvântate de Dumnezeu. Odată cu apropierea de Viena a crescut și bucuria lui Sami Prelipceanu. A luat microfonul autocarului și ne-a comunicat tot felul de amănunte despre cartierele prin care trecem, despre panoramele de la drepta și de la stânga, despe numele a tot felul de cartiere, monumente și muzee. Îl puteai simți tresărind interior la străfulgerarea unor amintiri de pe vremea când și-a petrecut aici anii tinereții. Freamătul interior devenise realmente palpabil, se revărsa în exterior peste noi ca parfumul unui buchet de flori, ca o invitație sau ca un mesaj de bun venit „în lumea lui“. Sami este un suflet de artist. Un caracter neînregimentabil, un vizionar care are nevoie de libertatea totală a spiritului pentru a crea ceva încântător pentru el și pentru cei din jurul lui. Fără îndoială, un astfel de temperamant n-ar fi reușit să pună la punct rigurosul program al călătoriilor noastre. Omul din umbră care a reușit performanța aceasta este soția lui, Laura Prelipceanu, fata Emiliei și a lui Iosif Serac, fost președinte și coordonator pastoral al luptei pentru supraviețuirea decentă a credincioșilor sub persecuția ateilor comuniști din România, acum aflat într-una din bisericile baptiste din Aria San Francisco. Cu ceasul cronometrând călătoriile și popasurile, cu tabelele și telefoanele necesare pentru plasarea noastră în camere de hotel, cu calmul perseverent necesar în dialogurile cu funcționarii aflați la diferitele ,,recepții“, Laura a fost fața nevăzută a lunii, ancora de sub suprafața apei necesară pentru stabilitatea popasurilor și zâmbetul atât de necesar pentru aplanarea unor inerente, deși nedorite, începuturi de dispute interioare. Faptul că a avut pe cap și grija celor doi băieți năzdrăvani care i-au însoțit, n-a făcut-o să fie mai puțin atentă cu fiecare din cei aflați sub îngrijirea ei în această călătorie.

Ne-au găzduit, probabil, la cel mai masiv hotel din Viena, ,,Piramida“ celor … foarte, foarte multe camere. Fiecare dintre ele are cel puțin un întreg perete acoperit cu oglinzi masive, ceea ce-l face mai spațios, mai voluptuos și îi dublează impresionant metrajul cortinelor și perdelelor de la geamul dinspre stradă.

Ni s-au dat doar câteva minute ca să ne aruncăm bagajul în cameră și ca să ne spălăm de oboseală sub câteva rafale de apă din baie, pentru că ni s-a oferit șansa unei incursiuni spre centrul istoric al orașului. Zilele și mai ales serile următoare vor fi pline de repetiții și programe de biserică.

Am parcat uriașul autobuz pe unul din segmentele traseului circular care delimitează centrul vechi al Vienei și am pornit în căutarea unui restaurant. N-a fost greu să-l găsim. Centrul vechi este plin de terase, de grădini stradale, de săli și chiar subterane dedicate meselor îmbelșugate. Mai toată lumea din Viena, sau cel puțin așa mi s-a părut mie, era în seara aceasta în centru. Ceea ce m-a mirat cel mai mult a fost mulțimea celor care vorbeau … românește.

După ce am mâncat ceva ,,specific austriac“, am plecat repede să mai prindem câteva minute din cele două ore acordate pentru vizita noastră de seară. Ne-am încumetat spre „centrul centrului“, acolo unde este amplasat monumentul dedicat lui Gutemberg și măreața Catedrală a Sfântului Ștefan.

(WIKIPEDIA – St. Stephen’s Cathedral (more commonly known by its German title: Stephansdom) is the mother church of the Roman Catholic Archdiocese of Vienna and the seat of the Archbishop of Vienna, Christoph Cardinal Schönborn, OP. The current Romanesque and Gothic form of the cathedral, seen today in the Stephansplatz, was largely initiated by Duke Rudolf IV (1339–1365) and stands on the ruins of two earlier churches, the first a parish church consecrated in 1147. The most important religious building in Vienna, St. Stephen’s Cathedral has borne witness to many important events in Habsburg and Austrian history and has, with its multi-coloured tile roof, become one of the city’s most recognizable symbols.)

Orga găzduită de această catedrală este o ,,celebritate“ în ea însăși. Despre ea și despre alte elemente ale catedralei puteți citi aici.

Pentru cunoscători, o catedrală funcționează pe două planuri. Aparent, și pentru majoritatea, ea este un centru creștin major patronat de slujirea unui funcționar superior al Bisericii, un episcop. Sub acest strat însă, o catedrală este o incursiune în procesul de funcționare al societăților masonice care conduc lumea. În orele în care accesul publicului este interzis, în catedrale se desfășoară procesiuni pentru iluminarea și integrarea cadrelor noi în elitele care au iluzia că păstoresc mulțimile spre pășunea propășirii comune. Clădirile acestor centre de inițiere și închinare au un specific anumit, o arhitectură plină de simbolism mistic și de dimensiuni cu mesaje codificate. Masonii erau ,,constructori“, iar masca lor a fost preluată de inițiații care zidesc azi ,,templul lui Solomon“. Acest nume nu este, așa cum ați fi înclinați să credeți, numele celebrului personaj biblic, ci o colecție de zeități în trei silabe: ,,Sol“ (zeul soare în latină), „om“ (sunetul fundamental la care vibrează materia primordială din care este făcută lumea pentru mistica indienilor asiatici) și „on“ iarăși numele zeului soare, de data aceasta pentru Egipteni. În masonerie, la treptele diferite ale ascensiunii inițiatice, simbolurile au sensuri diferite, uneori contradictorii, alteori complementare.

Am studiat puțin cu ochiul meu format în catedrala de la Ulm și în celebrul Palat de la Neuschwanstein și am găsit relativ repede reperele unui așezământ masonic de dimensiunile impresionante demne de una din marile capitale ale imperiului de altă dată.

Mulți s-au grăbit să ia liftul spre culmea clopotniței pentru a privi de acolo panorama Vienei. Eu am rămas în uriașa sală centrală a catedralei pentru că m-a înlănțuit de o bancă un miniconcert de orgă. Am închis ochii, mi-am reglat urechile ca să elimin zgomotul de fond al turiștilor și am rămas sigur cu mine însumi în imensa vibrare armonioasă a aerului produs de țevile uriașului instrument. Pe vremea când nu existau căști la urechi, radiouri și televizoare, oamenii veneau aici ca să scape de zgomotele lumii și să zboare dincolo de gravitația materială a planetei spre bolta catedralei și dincolo de ea, spre bolta maiestoasă a cerului. Le-am căutat în imaginație tovărășia și m-am lăsat transpus și transportat dincolo de alergăturile cotidiene în stratul diafan, dar etern, al armoniilor muzicale. „Mulțumesc, Doamne, pentru acest tratament odihnitor și regenerator pentru suflet!“

Nu știu de ce însă, ori de câte ori orga cobora în notele de jos ale fluierelor mari, în mine răsunau încă ecouri ale tunetelor care ne acoperiseră deasupra lagărului de la Mauthuasen. Și ori de câte ori țiuia în fluierele mici, sub pleoapele ochilor mei închiși străfulgerau fulgerele de acolo. Mă tem că la noapte mă voi întâlni iar cu coșmarele mele din copilărie ..

Azi, vineri, când finalizez acest articol despre ziua de ieri, hotelul este aproape pustiu de la ora la care se sfârșește micul dejun și până spre seară. Numai bine pentru mine și pentru alții ca mine, bolnavi de drumeție în căutarea unei infirmerii în care să ne oblojim bătăturile de la călcâie și din suflet.

 



Categories: Amintiri

Tags:

7 replies

  1. Mulțumesc pentru vizită și comentariul plin de realism

  2. Fiecare vizita a altui loc/tari, ne marcheaza si ne face sa vedem viata din alta perspectiva si nu doar cum o vedem in patratelul nostru din viata de zi cu zi.
    E frumos cum incercati sa intelegeti cum Dumnezeu va vorbeste in timpul vizitei.

  3. Și eu sunt unul dintre cei ce vă citesc articolele. Nu pe toate dar o parte din ele. Nu sunt mereu de acord dar sunt bucuros pentru o părere diferită. Vă urez succes.

  4. Un somn linistit sa aveti, multumim pentru articole .

  5. Dacă ajungeți să citiți aceste pagini de jurnal lăsați un comentariu să aflu și eu că se merită să le scriu.

Trackbacks

  1. Marea buclă europeană IX – Dincolo de linia de sosire – BLOG CREŞTIN viorel2019

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: