Citatele sunt din volumul „Vremuri second-hand” a Svetlanei Aleksievici, laureată Nobel.

Demență, ce să mai zic. Numai că orice imperiu e o conjugare a demenței, un poligon al asupririi, realitatea pulsează fără excepții, cu constanța unui ceas. Nu contează numele imperiului, esența-i perpetuă. Diferă numai cei asupriți și gradul de asuprire în logica descreierării- la comuniști a fost propria populație, la ceilalți țările pe care le-au putut sau le pot domina. Istoria este venerarea în lanț a criminalilor de stat. N-a fost Cezar criminal? Dar Napoleon, Hitler, Churchill ori Nixon? Actualizarea și completarea listei o las pe seama dumneavoastră. În prezent nu s-a schimbat nimic, doar ambalajul este mai înșelător și sofisticat.

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici afirmă, într-o altă carte de-a sa- „Ultimii martori”, amintind o întrebare a lui Dostoievski: „Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat? Și a răspuns tot el: Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult.” Nu am o pârghie serioasă să ridic contraargumente.

Un copil e o lume agățată de virtualitate, moartea lui distrugerea unui viitor posibil, seamănă cu otrăvirea unei fântâni. Gândiți-vă la un copil mort ca la Mahatma Gandhi ucis la 7 ani și cuvintele devin jupuite de sens. Ce specie de ticăloși, omenirea!