După 30 de ani: Pastorul Gligor Hada

(de aici)

În primăvara lui 1989, Gligor Hada era deja de opt ani pastor al Bisericii Penticostale din Hunedoara. Continua să răspândească Bibliile aduse din Germania prin Biserica Reformată. Ştia că este urmărit de Securitate atât la serviciu, cât şi în biserica pe care o conducea. Tot în acea primăvară, fiul său cel mare a fugit din ţară, trecând Dunărea înot în fosta Iugoslavie.

Crede că e timpul ca toţi foştii informatori ai Securităţii să fie cunoscuţi, pentru că a venit vremea ca lumea să afle adevărul, oricât de dureros ar fi. Este convins că aceştia au fost infiltraţi în toate bisericile, dar spune că i-a iertat pe toţi cei care i-au făcut rău.

Peste ani, unul dintre prigonitorii săi l-a privit în ochi şi şi-a cerut iertare. Gligor Hada locuieşte în continuare la Hunedoara, unde este păstor al mai multor biserici penticostale din zonă.

Amenințat cu moartea

Gligor Hada s-a născut în urmă cu 79 de ani într-o familie cu nouă copii din judeţul Alba. A muncit de la 14 ani la CAP ca să îşi câştige existenţa. A dormit în grajd cu animalele pe care trebuia să le îngrijească, iar uneori şo­bolanii se plimbau nestingheriţi peste trupul adormit al băiatului de atunci. Mama sa a intrat în rândurile cre­dincioşilor penticostali în 1948, într-o perioadă cruntă, şi a avut parte până şi de oprobriul propriului soţ pentru credinţa sa. La 16 ani, Gligor Hada îşi urmează mama în credinţă. În 1963 a ajuns la Hunedoara, unde s-a angajat în combinatul siderurgic.

Ani în şir, împotriva credincioşilor penticostali au existat persecuţii din partea regimului comunist. Gligor Hada îşi aminteşte că la început penticostalii se rugau pe unde pu­teau:

„Era o grupare foarte mică. În sat, în judeţul Alba, eram urmăriţi de mi­liţieni şi, îmi pare tare rău să spun acest lucru, de preoţi. Au existat cazuri în care oamenii au fost arestaţi pentru că aveau praf pe genunchii pantalonilor, semn că se rugau. Casele în care mergeau la rugăciune aveau lut pe jos şi aşa se murdăreau oamenii. Eram urmăriţi şi monitorizaţi, dar acest lucru nu ne-a făcut să dăm înapoi. Au urmat casele private de ru­găciune, pentru care se obţineau cu greu autorizaţii. Le dădeau până la urmă, dar aveam mult de umblat după ele. Eu cred că era o tactică de-a lor pentru a putea să ne supravegheze mai bine şi mai simplu”.

Când a ajuns în Hunedoara, Gligor Hada a găsit o comunitate de aproximativ 500 de credincioşi cu familiile lor cu tot. Ani buni a încercat să obţină autorizaţii pentru ridicarea unei bi­serici. De cultele religioase răspundea pe vremuri câte un inspector la trei judeţe. Reprezentanţii Cultelor erau chemaţi la un fel de raport de către aceştia. Inspectorul Avrămuţ răspundea de Hunedoara, Arad şi Alba.

„În anii ’80 voiam să ridicăm o biserică în municipiul Hunedoara şi încercam să obţinem o aprobare în acest sens. Eram trimis de la Hunedoara la Deva şi de acolo la Departamentul Cultelor la Bucureşti. Cei din Capitală îmi spuneau că nu era nevoie să ajung la ei, că lucrurile trebuie rezolvate pe plan local. Am fost de 70 de ori în audienţă la cei de la Hunedoara şi de la judeţ, de la Deva. Ieşeam din schimb de noapte şi stăteam de la 7:00 dimineaţa până la ora 15:00 şi nu îmi dădeau voie să intru în audienţă. Supărat că nu cedez, inspectorul Avrămuţ mi-a spus să nu mai insist, pentru că ei sunt hotărâţi să facă în aşa fel încât să îmi rămână copiii pe drumuri. Aveam şapte copii. M-a ameninţat cu moartea, de faţă cu doi martori. I-am spus să mă pună la zid, să mă împuşte, dar că nu renunţ. Ajunsesem să îmi pregătesc soţia pentru ce era mai rău – dispariţia mea fizică”, povesteşte Gligor Hada.

Cu toate ameninţările, inspectorul Avrămuţ părea să fie speriat de prezenţa pastorului Hada. „I-am spus că intru în post şi rugăciune cu toată biserica pentru ca Dumnezeu să facă dreptate. S-a uitat la mine parcă speriat. După o săptămână, mi-a spus: – Cred că nu aţi făcut ceea ce aţi zis. – Ba da, i-am răspuns, iar un alt coleg i-a zis: – Şi eu îl ajut şi pun toată bise­rica să se roage pentru ca Dumnezeu să ia bariera din cale!.

Am postit şi ne-am rugat pentru el. După trei luni a ajuns în puşcărie. Preoţii ortodocşi i-au dat mită şi, exasperaţi de felul în care cerea bani şi se purta, l-au pârât”.

„Vizite” la Securitate

Securiştii continuau să îl urmă­rească. Gligor Hada a fost unul dintre „oaspeţii” Securităţii. Astăzi rememorează o astfel de „vizită”, cu „gaz­de” extrem de „primitoare”: „Un ma­ior cu numele Orianu a venit la 5:00 dimineaţa la mine acasă şi m-a luat din pat. M-a dus la Securitate, la Deva. Acolo, mă duceau în diverse camere şi mă anchetau. Îi interesa de ce aveam legături cu străinii. S-a întâmplat ca un autocar cu 20-25 de persoane din Suedia să vină la noi. Pe scara unde stăteam locuiau un maior şi un lo­co­tenent major de la Miliţie. În plus, fra­tele soţiei mele locuia în Germania, ne trimitea valută în mod legal, bani cu care aveam voie să facem cum­pă­rături din shop. Toate aceste lucruri îi deranjau şi voiau să ştie ce legături aveam noi cu străinii. Am fost luat din pat dimineața și dus la Securitate. După câteva ore bune, după ce am stat acolo nemâncat, pe la ora 16, acea persoană care m-a luat de acasă mi-a dat puţină pâine cu slănină. N-am vrut să mănânc. La insistenţele lui am mâncat totuşi jumătate din ceea ce îmi adusese.

S-a întâmplat ceva. Pur şi simplu, mi-am pierdut memoria. Nu mai raţionam. A fost ceva pus în mâncare. Pe la 21:30 mi-au dat drumul să plec. Am luat autobuzul până la Hu­ne­doara. Locuiam la trei minute de gară, iar până acasă am făcut vreo două-trei ore. Am ajuns în faţa blocului şi nu ştiam scara pe care să urc. Îmi vedeam soţia pe balcon, dar nu îmi mai aminteam nimic. Eram ca o plan­tă. Atunci m-au anchetat mai mulţi securişti, printre care unul este încă în funcţie aici. Peste ani ne-am întâlnit, am stat la aceeaşi masă, s-a uitat în ochii mei şi şi-a cerut iertare. Nu vreau să îi dau numele. Eu l-am iertat!”.

Peste ani, fiul lui Gligor Hada, Gabriel, masterand în Statele Unite ale Americii, a povestit în faţa cole­gilor săi aceste întâmplări.

Urmărit și la serviciu

Nici la serviciu lucrurile nu stăteau mai bine. Gligor Hada era urmărit: „Nu am ascuns niciodată că sunt creştin. Am cerut să lucrez unde era mai greu. Am muncit pe cel mai greu post de comandă, dar nu am reuşit niciodată să avansez în meserie. Tot timpul eram urmărit de cineva din Securitate. S-a întâmplat ceva foarte interesant. Printre colegi, era un muncitor care lucra la armătură, la sârmă, uns tot cu mizerie. Într-o împrejurare, un căpitan, pe nume Popovici, m-a chemat la Securitate, spunându-mi că trebuie să mă pre­zint la un anume maior Codarcea. Când am ajuns în biroul acestuia, am văzut cine era – muncitorul din secţia unde lucram. Eram mereu urmăriţi. Au intrat la noi în casă, în lipsa noastră, şi au scotocit printre lucruri”.

Gligor Hada îşi mai aminteşte că în două rânduri, în şedinţe conduse de secretarul de partid, i s-a spus chiar de către acesta că îi vor rămâne copiii pe drumuri: „Îmi făceam datoria şi căutam să fiu exemplu, să fac mai mult decât mi se cerea, nu îmi găseau nicio vină, decât cea că eram creştin. Chiar dacă mă ameninţau, nu pu­team să port ură. Un creştin nu are voie să poarte ură. Credinţa este una singură, gardurile le fac oamenii”.

„Contrabandă” cu Biblii

Ceea ce nu ştiau securiştii era că în locuinţa lui Gligor Hada era plin de Biblii:

„Aveam o rudă prin alianţă la Mediaş. Era bolnav de ciroză. Era sas şi avea multe relaţii în Germania. Lor li se trimiteau multe Biblii prin Biserica Reformată. Când sosea câte un transport în ţară mă suna şi îmi spunea: – Gligor, vino până la mine, că sunt grav bolnav! -. Eu ştiam ce în­seamnă asta. Era semnul că mai sosise un transport de Biblii. Era, practic, un cod între noi. Trebuia să vorbim aşa. Mergeam cu sacoşele pe tren, mai cu emoţii că existau controale, sau cu Trabantul unui prieten. Mai intrau în ţară şi prin persoane care veneau din străinătate şi cu care ne întâlneam pe câmp.

Mai soseau şi alţii din ţară noaptea. Băteau la uşă. Eram uimiţi de felul în care ne găseau. La adăpostul întunericului urcam Bibliile în apartament. Le ascundeam sub cadă sau în interiorul uşilor din apartament. Să fi adus şi răspândit Biblia era atunci cum e azi să faci contrabandă cu droguri sau cu arme! Eram verigi ale unui lanţ şi nu ne cunoşteam toţi între noi, tocmai pentru a fi protejaţi. Dacă îl prindeau pe unul, să nu cadă toţi. Mai fă­ceam un lucru. Traian Dorz era un po­et creştin şi o parte din manuscrisele lui au ajuns în străinătate, prin mine. Trimiteam scrierile acelui poet prin cineva de la Bucureşti, care le scotea din ţară, erau tipărite în străi­nă­tate, readuse în ţară şi apoi îmi parveneau”.

Nici copiii nu au scăpat

Gligor Hada avea şapte copii. Aceştia erau marginalizaţi şi persecutaţi la şcoală: „Ceilalţi copii strigau după ei – pocăitule!. Erau scoşi în faţa careului, de parcă ar fi făcut cine ştie ce rele. Deşi învăţau bine, nu reuşeau niciodată să ia premiul întâi. Am avut discuţii cu directorii de la şcoală, pentru că erau persecutaţi. Ne­dreptatea aceasta l-a determinat pe fiul meu cel mare să fugă din ţară. Ne spunea că nu mai poate suporta şi că va pleca. A fost trimis în armată la Ca­nalul Dunăre – Marea Neagră. Era şicanat şi ne repeta că trebuie să plece. Ne-am opus, dar n-am avut ce să-i fa­cem. La jumătatea anului 1989 a fugit. Ne-au căutat securiştii şi la serviciu, şi acasă. A început o altă peri­oa­dă de interogatorii”, spune Gligor Hada.

„Să se afle adevărul!”

Gligor Hada spune că este convins că în rândul tuturor bisericilor au existat informatori ai Securităţii şi crede că a sosit timpul ca numele acestora să fie cunoscute.

„Eu cred că nicio persoană nu ar trebui să aibă imunitate, nici în cazul ortodocşilor, nici al penticostalilor, nici al catolicilor sau baptiştilor etc. Eu consider că ar trebui să se ştie despre cei care au fost informatori sau agenţi ai Securităţii. Mi se pare nedrept să se as­cundă aceste lucruri. Nu e normal să se facă o asemenea nedreptate. Nu contează confesiunea religioasă. Nu este în ordine, ar trebui să se scoată la lumină toate mizeriile. De ce să ocupe cineva un post înalt, când a fost o unealtă a vechiului sistem?

În orice biserică erau informatori, chiar dintre creştini. Nu erau descoperiţi uşor. Erau infiltraţi chiar în conducerea bisericii. Noi vrem să facem lumină. Atunci aveam bănuieli în ceea ce îi priveşte pe informatori. Au existat şi în rândurile noastre oameni care au căzut în cursa securiştilor, poate erau chiar plătiţi. Poate că erau chiar din rândurile lor, infiltraţi între noi. Noi nu aveam nimic de ascuns. Erau informaţi despre tot ceea ce făceam, ce predică, cine venea. Întotdeauna ne-am rugat pentru cei care ne persecutau. Ne rugam pentru ei, pentru cei care ne torturau, ne anchetau. Nu blestemam şi nici nu le purtam ură. Un creştin se roagă pentru duşmanii lui!”

După 1990, a cumpărat un bloc în paragină din oraş. Până în 1990, acel imobil deservea Miliţia şi Securitatea. În acea clădire a înfiinţat un orfelinat, iar în prezent este implicat în alte proiecte sociale pentru copiii defavorizaţi.



Categories: Uncategorized

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: