Decembrie, stare de urgenţă. 100 în plus la salariu, Revoluţia Vestelor Galbene şi perspectivele Europei

Valentin Naumescu decembrie 11, 2018 

Puncte cheie:

  • Decembrie 1989. De la balconul Comitetului Central, în faţa mulţimii furioase, Preşedintele Ceauşescu anunţă creşterea pensiei de urmaş cu 100 de lei, a salariului minim de la 2000 la 2200 lei [1], a alocaţiilor pentru copii de la 30 la 50 de lei, denunţă violenţele de la Timişoara şi instituie „starea de necesitate”;
  • Decembrie 2018. Într-un discurs de criză transmis în direct, adresat naţiunii franceze furioase, cu sau fără veste galbene, Preşedintele Macron promite, sobru şi grav, creşterea salariului minim cu 100 euro[2], scutiri de taxe pentru pensiile până în 2000 euro etc. şi anunţă instituirea „stării de urgenţă economică şi socială”;
  • Desigur, sunt o mulţime de diferenţe majore între cele două situaţii. România lui Ceauşescu era o dictatură comunistă, Franţa lui Macron este o democraţie liberală. Ceauşescu era un satrap vârstnic odios, Macron este un lider tânăr, liberal şi carismatic. Românii trăiau foarte prost, francezii au un nivel de viaţă peste media Uniunii Europene. Dar ceea ce este comun este furia şi nemulţumirea în creştere a oamenilor (chiar dacă pe standarde de viaţă fundamental diferite), neîncrederea în guvern şi în conducători, ideea că „aşa nu se mai poate”, că este un punct de cotitură, şi, în plus, sentimentul tuturor că preşedintele este speriat şi începe să arunce cu promisiuni economico-sociale, iar orice derută politică şi orice măsuri pompieristice nu fac decât să alimenteze şi mai mult confuzia şi furia oamenilor, care înţeleg instinctiv că nu există, de fapt, nicio viziune articulată asupra viitorului lor, ci doar mici „cadouri” aruncate de la înălţimea funcţiei şi vorbe mari, multe vorbe mari. Începe „Iarna Europeană”?;
  • Prăbuşirea dramatică a încrederii în Preşedintele Macron, de la 60% la 28% într-un an şi jumătate, nu este un semn bun pentru nimeni: nici pentru Franţa, nici pentru democraţiile liberale, nici pentru Uniunea Europeană, nici pentru România sau alte ţări periferice, care se văd ameninţate de spectrul declinului valorilor liberale, al dezintegării europene şi al haosului, de instaurarea unei stări de „malaise” generalizate în Europa, cu atât mai grave cu cât toate acestea se întâmplă pe fondul unei lungi creşteri economice, în timp ce prognozele anunţă abia de-acum inevitabilitatea şi iminenţa unei crize economice în perioada următoare;
  • Democraţia franceză (şi, poate, în curând altele) se transformă radical, în două mari momente distincte: în cursul săptămânii pe Internet, în weekend în stradă. Nimic altceva pare să nu mai existe între discuţiile agitate şi confuze din timpul săptămânii, în mediul online, şi furia din stradă a oamenilor reali, în carne şi oase, din weekend. Partidele au dispărut, liderii politici sunt nebăgaţi în seamă, sindicatele sunt derizorii. De luni până vineri strada este liniştită, afacerile par că merg, magazinele sunt deschise, în timp ce Internetul fierbe, iar de sâmbătă dimineaţa până duminică seara democraţia iese din Internet şi coboară în stradă, direct, nemijlocită de partide şi lideri, turbulentă şi confuză, dar parcă dorindu-şi sau aşteptând ca ceva să apară, să se întâmple, să se schimbe; 
  • Este aceasta o criză politică şi ideologică a Occidentului? Este oare un moment în care atât dreapta, cât şi stânga tradiţionale au eşuat să ofere o explicaţie credibilă şi o soluţie convingătoare pentru impasul în care a intrat societatea? Este acesta un vid de proiect? Este Franţa în aşteptarea unei noi ideologii salvatoare, nici de drepta, nici de stânga, nici europeană, nici naţionalistă?;
  • Ce îşi doresc, de fapt, vestele galbene? Greu de clarificat. Este chiar aşa de scumpă benzina pentru francezi? Sunt taxele chiar atât de mari? A scăzut chiar atât de mult nivelul de viaţă? Nu îşi mai permit francezii să mănânce la restaurant trei feluri, aşa cum tendenţios s-a spus în săptămânile trecute? Contează atât de mult presupusa intervenţie a Rusiei, prin cele 200 de conturi false descoperite recent, care transmit zilnic mii de mesaje otrăvite şi roiuri de fake news, care agită oamenii şi incită la noi proteste? Poate fi atât de uşor destabilizată o democraţie veche, precum cea franceză? Chiar nu pot fi izolate şi destructurate grupurile violente care se infiltrează între manifestanţi? Există într-adevăr un scenariu, o conspiraţie internă sau externă împotriva lui Macron? Cât de departe va merge revoluţia vestelor galbene? S-au învăţat francezii şi vest-europenii cu o viaţă prea bună, cu un stat al bunăstării care nu mai este, astăzi, sustenabil, aşa cum era acum 20-30 de ani? O mulţime de întrebări fără răspunsuri precise, într-un decembrie mohorât, în care starea de urgenţă a coborât peste Franţa şi peste Europa, anunţând declanşarea „Iernii Europene”,plină de incertitudini, furie şi frustrare.

*

Preşedintele Macron este speriat. Discursul de criză pe care l-a rostit în faţa naţiunii franceze furioase, cu sau fără veste galbene, şi suta de euro aruncată la salariul minim trădează deruta în care s-a scufundat programul său politic, la doar un an şi jumătate de la glorioasa învestitură. „Starea de urgenţă economică şi socială” pe care a anunţat-o nu face decât să alimenteze frustrarea, furia şi sentimentul puternic al oamenilor că Franţa traversează o criză, un moment crucial, un punct de cotitură. Dacă arunci primele firimituri, înseamnă că poţi să dai mai mult. Protestele au, deci, sens. Franţa fierbe, în pragul „Iernii Europene”. Mai are ceva de dat Macron? Spirala violenţei şi numărul din ce în ce mai mare de protestatari cresc presiunea politică la Paris şi alimentează senzaţia insuportabilă că „aşa nu se mai poate” şi trebuie făcută o schimbare. Miniştrii din guvernul condus de Édouard Phillipe se tem pentru democraţia franceză şi propun cetăţenilor un nou contract social.

De aici, din fosta Europă de Est comunistă, revoluţia vestelor galbene se poate vedea distorsionat, simplist şi unilateral. Unii o văd exagerată, un moft, alţii doar ca pe mâna destabilizatoare a Rusiei (deşi ministrul Le Drian îl ceartă pe Trump şi îi spune să nu se mai amestece în politica franceză?!), alţii ca pe alintarea unei populaţii răsfăţate cu un trai prea bun în raport cu sustenabilitatea şi competitivitatea economică reală a Franţei, alţii ca pe eşecul Statului Bunăstării Sociale (Welfare State) şi al culturii politice asistenţiale. Poate că este ceva din toate acestea şi mai mult decât atât.

Abordările şi analizele apărute sunt însă, în majoritatea lor, simpliste, superficiale, încercând să blameze fie susţinătorii extremişti ai Frontului Naţional (sau Adunării Naţionale, cum a fost redenumit), fie pe neocomuniştii lui Mélenchon (Franţa Nesupusă, stânga radicală), fie „trolii” ruşi, fie media sociale şi fake news. Şi totuşi, sondajele arată că susţinătorii vestelor galbene nu sunt numai votanţii partidelor de extremă dreapta şi extremă stânga, că aceştia nu depăşesc 40% din totalul protestatarilor, că printre nemulţumiţi sunt şi mulţi dintre votanţii lui Macron din 2017, că nu sunt toţi tineri violenţi, infractori şi cu niveluri educaţionale joase ci şi mulţi oameni educaţi care protestează, sunt şi adulţi de vârstă medie, şi vârstnici, şi din localităţi mari, şi din localităţi mici, iar „cheia” unui portret robot, simplu de explicat, nu poate fi găsită în formulele politice şi ideologice tradiţionale.

Purtătorii vestelor galbene nu sunt neapărat extremişti sau anti-europeni, nu sunt neapărat socialişti sau republicani de drepta, nu sunt neapărat naţionalişti, nu sunt nici liberali, nici ecologişti, nici neapărat anarhişti sau infractori cu cagule. Poate, cândva, au fost de drepta sau de stânga, poate nu au fost nici una, nici alta, dar cert este că în acest moment revoluţia vestelor galbene nu poate fi încadrată în niciuna din ideologiile consacrate ci este în căutarea unei identităţi, alta decât culoarea vestelor. Neavând niciun alt element comun, identificator, protestatarii se agaţă de identitatea simbolică dar confuză a unor veste galbene, fosforescente. Asta nu înseamnă că este exclus ca în viitorul apropiat din această mişcare să erupă un program politic, un lider sau o ideologie. Franţa, Uniunea Europeană şi democraţiile liberale sunt în schimbare, dar sensul acestei schimbări, altul decât protestul, atitudinea contestatară şi lipsa de încredere în mecanismele politice ale democraţiei pluripartidiste, ne scapă deocamdată. S-o fi săturat Europa de Vest de binele în care trăieşte, de atâtea decenii? Chiar şi această ipoteză ar fi, desigur, o nepermisă ultrasimplificare.

Nu lăudăm şi nu blamăm revoluţia vestelor galbene. Nu avem pretenţia că ştim adevăratele motive ale acestor proteste care par să se extindă în Franţa, în Belgia, în Grecia etc. Pot fi cele de mai sus, unul sau toate la un loc, pot fi şi altele. Dar semnele crizei de încredere politică se văd cu ochiul liber. Pare să fie, totodată, şi o criză ideologică. Un moment în care nici dreapta, nici stânga tradiţionale nu mai reuşesc să explice (situaţia), să coaguleze (facţiunile), să articuleze (revendicările), să propună (soluţii), să rezolve (problemele), să convingă (alegătorii), adică să îşi îndeplinească funcţiile fireşti ale unor doctrine credibile dintr-o democraţie pluralistă. Nimic nu mai este convingător. Pare să fie o criză profundă, dată de lipsa unei viziuni unificatoare, integratoare (măcar la nivelul unui segment masiv al societăţii, dacă nu în totalitate), care să reconstruiască speranţele oamenilor în contextul acestei lumi în schimbare.

Consensul politic din deceniile trecute, fie că ne referim la Occidentul de după război (anii 50-60-70, modelul Welfare State), fie la „consensul de la Washington” din 1989, bazat pe valorile neoliberale, pare acum destrămat. Oamenii dau semne că vor altceva, altcumva, dar nimănui nu îi este clar ce şi cum. Este oare Franţa în aşteptarea unei noi ideologii, care pare că se naşte acum, din confuzia revoluţiei vestelor galbene, pe ruinele partidelor tradiţionale republican şi socialist, al sindicatelor desuete, al eşecului lui Macron, al partidelor corupte, al Uniunii Europene care îşi caută drumul şi identitatea?

Pentru România şi pentru ţările din regiunea noastră, prăbuşirea lui Macron şi ridicarea unei/unor platfome iliberale, protecţioniste şi eurofobe în Franţa şi în Occident ar însemna un dezastru. Căci periferia Uniunii Europene ar fi prima care ar avea de suferit, dacă Parisul schimbă cursul politicilor UE, dacă ideea de închidere şi protecţie internă a societăţilor occidentale ar câştiga teren. Am putea cel mult alege între China şi Rusia, în caz că vom mai avea şi acest drept.

Desigur, declinul intern al lui Macron era simţit încă de la începutul anului, şi în mai multe analize am atras atenţia că Macron îşi trăieşte gloria doar pe plan internaţional, în politica europeană sau globală, dar lucrurile nu merg deloc bine pe plan intern. De la a propune Armata Europeană până la a declara starea de urgenţă în Franţa şi a încerca o salvare politică disperată, aruncând o sută în plus la salariul minim, este un drum inacceptabil de lung pentru un lider de acest nivel, şi nu putem evita să ne punem întrebări legate de maturitatea politică a tânărului lider, ales la 39 de ani Preşedintele Republicii.

Ceva nu a mers. Poate că vorbele au fost prea mari şi prea frumos meşteşugite încă de la început, din campania electorală. Poate că aşteptările francezilor au fost prea mari şi s-au transformat, de fapt, în iluzii. Poate că la pomul lăudat nu trebuie să mergi cu sacul. Sau poate că pur şi simplu nu era nimic de făcut iar această criză a societăţii franceze era inevitabilă, marcând intrarea dură în contact a unor aşteptări tradiţional foarte înalte ale populaţiei (în raport cu bunăstarea şi statul asistenţial) cu posibilităţile reale ale unei economii a cărei competitivitate necesită reforme substanţiale şi incomode.

Ceea ce vedem este o revoluţie în desfăşurare. Este protestul unei „generaţii” masive de alegători (între 18 şi 70 de ani) care, dintr-un motiv sau altul, nu se mai simt confortabil cu viaţa pe care o duc. Justificat sau nu, exagerat sau nu, manipulat sau nu, protestul există. Este real. Iar un preşedinte speriat, care dă impresia că aruncă grăbit şi incoerent câteva firimituri mulţimii furioase şi apoi o ploaie de vorbe mari, fără să aibă un plan convingător de acţiune, nu ajută la stingerea revoltei ci, dimpotrivă, o alimentează, trădând slăbiciunea şi nesiguranţa regimului.

Partidele par că sunt ignorate de cetăţeni. Vechiul contract politic şi social a expirat. Democraţia redevine directă, participativă, cu oportunităţile, limitele şi riscurile acestei „împuterniciri” politice a cetăţenilor de rând, în care toate se amestecă într-un melanj aparent fără sens şi fără o direcţie clară, care combină inevitabil solicitări legitime cu naivităţi şi expectanţe exagerate, atitudini moderate cu gesturi radicale, voci decente cu tonuri colerice, nevoi reale cu pretenţii imposibile, buna credinţă cu ura distructivă şi violenţa.

Dacă Primăvara Arabă s-a arătat impredictibilă, Iarna Europeană în care am intrat ne va scoate, la capătul ei (indiferent cât va dura), într-o lume politică nouă. Cine va înţelege primul ce vor cu adevărat oamenii şi cum funcţionează astăzi „democraţia în două faze” (de luni până vineri pe internet, sâmbătă şi duminică în stradă) şi va propune un plan convingător de acţiune, acela va fi câştigătorul şi a lui va fi puterea. Dar, din nou aceeaşi întrebare, va şti ce să facă acest lider cu puterea obţinută? Căci, iată, între a câştiga alegerile şi a şti să guvernezi este o cale lungă.

NOTE__________________

1 https://adevarul.ro/news/eveniment/video-discursul-ceausescu-mitingul-21-decembrie-1989-ora-1230-1_50adb7507c42d5a663996126/index.html

2 https://www.bbc.com/news/world-europe-46513189

Harald spune:

Ceea ce vedem este o criză a socialismului, asta e asemănarea dintre România lui Ceaușescu și Franța lui Macron. Socialismul funcționează pe banii altora, iar banii altora se termină întotdeauna, după cum a explicat cândva Margaret Thatcher. 

Experiența ei era una directă: tocmai îl înlocuise pe ineptul James Callaghan. Care, printre altele, trimisese armata britanică în Irlanda de Nord. Finidcă așa rezolvă liderii socialiști problemele sociale, trimit armata. Însă asta numai și numai din ”grija față de om”, evident.

  1. Cristian spune:
  2. Linco spune:
  3. “Semnele crizei de încredere politică se văd cu ochiul liber. Pare să fie, totodată, şi o criză ideologică.” A, da? Cine ar fi zis? Si noi credeam ca Merkel si Macron detin cheia fericirii…

  4. victor L spune:
  5. Tot in decembrie, dar 2010, a izbucnit “Primavara Araba”
    Dece in Europa s-ar numi “Iarna Europeana”?
    Pentru ca a esuat geniala speranta a politicii europene?
    Adevarat, ramin multe necunoscute pentru viitor, dar care se prefigurau vizibil pentru cine voia sa le vada.
    In articol exista mai multe pasaje cu care nu sint de acord, dar asta m-a blocat:
    “Căci periferia Uniunii Europene ar fi prima care ar avea de suferit, dacă Parisul schimbă cursul politicilor UE, dacă ideea de închidere şi protecţie internă a societăţilor occidentale ar câştiga teren. Am putea cel mult alege între China şi Rusia, în caz că vom mai avea şi acest drept.”
    Dece cu Rusia si China si dece nu cu SUA si UK?
    Si dece ” în caz că vom mai avea şi acest drept.”?

Advertisements


Categories: Uncategorized

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: