Asta și pentru că avem problemele pe care le avem și care nu seamănă cu problemele nici unei țări bine așezate politic, economic, financiar și moral.

Să recapitulăm.

Partidul de guvernămînt se legitimează printr-un masiv sprijin popular și se laudă cu votul unei majorități zdrobitoare. În realitate, e vorba de un electorat de 3,5 milioane (din 18!), adică de un număr de voturi echivalent cu cca 19% din totalul voturilor exprimabile. Cu alte cuvinte, 81% din populația țării n-a votat PSD sau n-a votat deloc. Sînt aceste procente de natură să ateste o mare victorie, o îndreptățire decizională solidă, o euforică simpatie populară? Mai departe: partidul de guvernămînt a reușit performanța rarisimă să propună într-un an și jumătate trei guverne (respectiv trei prim-miniștri), contestînd competența primelor două, ca și cînd i-ar fi fost impuse din afară (statul paralel?).

Nebuloasa administrativă în care se zbate populația, cînd e vorba de pensii, salarii, obligații fiscale, școli, spitale, autostrăzi etc., nu poate fi explicată decît prin cvasi-nulitatea profesională a miniștrilor, dublată de invazia unei demagogii vesele, pentru care nereușitele ori nu există, ori sînt vina altora („statul paralel“, multinaționalele, Opoziția, misterioase interese străine ș.a.m.d.). Se pare că România de după decembrie 1989 n-a avut niciodată o guvernare mai arbitrară, mai nesigură, dar – paradoxal – mai triumfalistă ca aceasta de azi.

Cireașa de pe tort o reprezintă solidaritatea de tip mafiot (sau nătîng) a vîrfurilor din PSD în jurul șefului suprem. Nicăieri în lumea civilizată, un președinte al Camerei Deputaților (și, totodată, președinte de partid) nu rămîne în funcție după ce a fost condamnat de un complet de judecată. Chiar dacă e o condamnare încă atacabilă juridic sau nedreaptă, cel vizat se retrage bărbătește din funcție pînă la lămurirea finală a lucrurilor. Nu există „prezumție de nevinovăție“ fără „prezumția de bună-cuviință“ și fără prezumția de onorabilitate. La noi, acest minim cod etic nu funcționează. Treburile țării și demnitatea ei sînt fără ezitare suspendate, de dragul „conducătorului iubit“.

Poate veni soluția de la președinte? În mod ciudat, procentele legitimității sale sînt, șmecherește, lăsate deoparte: 19% susținere PSD e covîrșitor! 55% sus-ținere Iohannis e neglijabil! Și totuși, așa arată rezultatul scrutinului din decembrie 2014. Or, experții descurcărelii politice autohtone se străduiesc, harnici, să curețe instituția prezidențială de mai toate atribuțiile sale constituționale. Președintele trebuie să se rezume – dacă nu vrea să o pățească – la un rol de regină.

Opoziția? Cu regret trebuie să o spun, Opoziția noastră e un apogeu al palorii, al inadecvării, al nereprezentativității. Nici o voce cu adevărat riguroasă și convingătoare, nici un profil politic capabil să seducă, nici o strategie bine articulată. Excepțiile se numără pe degete și sînt, în general, marginalizate de chiar colegii lor de partid. A organiza mici show-uri de protest în holul Parlamentului, a gesticula teatral și ineficace pe scena publică, a înregistra vitejește, cu telefonul mobil, mitocăniile cîte unui pesedist nu sînt, din punctul meu de vedere, manevre politice consistente, cu șanse de reușită reală.

Mitingurile #rezist: deocamdată, singura manifestare civică aptă să iradieze oarecare optimism. Dar, am mai spus-o, ele sînt mai curînd un simptom compensatoriu decît o soluție radicală. E bine că există, e bine că se aude vocea unor români care înțeleg să-și exprime nemulțumirea, să amendeze derapajele unei guvernări care pendulează între ridicol, inept și subversiv. Căci nu mă sfiesc să declar că o guvernare proastă, cu miniștri semianalfabeți, cu un prim-ministru care sfîrșește prin a-ți face milă și cu un „patron“ ideologic grav maculat este – prin raportare la interesul național – subversivă. O asemenea guvernare nu reacționează normal la protestele străzii și tocmai de aceea socotesc că ele nu pot fi, la noi, soluția. Decît, eventual, prin abundență cantitativă. Un milion de oameni în stradă, sau măcar cîteva sute de mii, impun reacție. Cîteva mii, oricît de lăudabile – nu. Adaug că nu ajută nici unele (inevitabile?) alunecări spre o retorică de „fiesta“ carnavalescă („Româncele sînt cele mai frumoase femei din lume și cele mai gospodine!“ – striga, la un moment dat, un „răzvrătit“, scăpat la microfon…). Sobrietatea e, cred, mai rentabilă decît bășcălia, mai ales dacă nu ești acolo ca să te amuzi, ci ca să-ți exprimi îngrijorarea și protestul.

Presa? E destul să compari rating-urile diferitelor posturi de televiziune ca să înțelegi, deprimat, că sîntem prizonierii unor propagandiști gureși, că sînt mai mulți români bucuroși să audă înjurături decît adevăruri clare, chiar dacă „nespectaculoase“. Nu vom ieși curînd din monotonia vesperală a unui mic grup de „analiști“ previzibili, bine plătiți ca să exhibe, fără efort, certitudini vandabile, într-un limbaj care se situează între „expertiza“ țanțoșă și bădărănia de cartier.

Justiția? N-aș vrea să fiu în pielea magistraților. Dacă condamnă, sînt manipulați. Dacă achită, sînt manipulați. Sînt, de fapt, teritoriul în care statul paralel se luptă cu statul paralel! Care stat paralel? Acela care se răfuiește cu celelalte state paralele…

Mai în glumă, mai în serios, îmi trec prin gînd și posibile „soluții“ proletare. Oare „clasa muncitoare“ e chiar fericită? Nu se manifestă decît pe bază de sandvișuri și transport asigurat? Totul merge bine prin fabrici și uzine? „Ilegaliștii“ de dinainte de război aveau mai multă imaginație: cîte o grevă, cîte un marș de protest, cîte o ofensivă „sindicală“. Să înțelegem că numai „dreapta“ e responsabilă cu amendarea răului public? Vreo „stîngă“ adevărată, gata să dea peste mînă falsei stîngi instalate, stîn-gaci, la putere nu încropim?

Cum vedem, situațiunea e plină de cearcăne! N-o să mă credeți, dar în aceste condiții, singura soluție la care visez este… PSD-ul! Nu se poate ca un partid atît de mare să fie ostaticul unei minorități de tip Șerban Nicolae, Nicolicea, Codrin Ștefănescu, Carmenuța, Olguța, Viorica, Adrian Dobre ș.a. Mai există, totuși, și Chirica, și Cătălin Ivan, și – minune! – Ecaterina Andronescu. Și sînt sigur că mai sînt mulți alții! Să facă un efort să existe! Să asume un chip onorabil! Să slujească partidul altfel decît prin temenele sau absenteism. Să nu se lase identificați cu o echipă de proști, infractori, derbedei și țoape… Se poate! Uitați-vă la dl Péter Eckstein-Kovács! Curajul și verticalitatea se pot practica pînă și în formațiuni politice mult mai „legate“ decît bietul PSD. Hai! Un pic de inteligență și de onoare!