9. Cu lăute, dar fără laude

Am venit la Lugoj să mă reîntâlnesc cu colegii cu care am trăit unele din cele mai grele, dar și cele mai frumoase, zile din viața mea. Dumnezeu ne-a fost atunci așa de aproape de parcâ-I simțeam mângâierea pe umeri și răsuflarea caldă pe obraji.

Știți ce m-a șocat cel mai mult la reîntâlnirea cu ei? Permanentizarea aceleași bucurii de a lucra, de a lupta și de a merge împreună cu Dumnezeu. Nu le-am cerut permisiunea să-i înregistrez și nu vă pot reda aici mulțimea de amintiri din cei 40 de ani de păstorire pe care fiecare din ei, care mai de care, s-au înghesuit să le deșarte în acel festin colectiv de sâmbătă sabatică.

Alăutele funcționau la maxim și sunau tare. Dumnezeu însuși era eroul tuturor celor povestite, ca pe vremuri la Seminar, ca atunci, în vremea formării noastre ca slujitori ai Domnului și ai bisericilor.

Am auzit despre lupte cu împuternici vremelnici ai puterii întunecului, de înfruntări cu oamenii sistemului comunist ateu și de biruințele inexplicabile care veneau în urma unui ajutor nevăzut, dar întotdeauna la îndemână.

Sâmbăta revederii noastre a fost plină de amintiri și de veselia paradoxală a celor care spun povești de război sau din închisoare. Plutea în jurul nostru mireasma plăcută a unei închinăciuni implicite:

,,Pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul.” – 1 Corinteni 1:31

Serbarea noastră a fost să- L vedem pe Domnul și să privim cum a crescut frumos în fiecare dintre noi. Și de ce ar fi fost altfel?

De ce am fi căzut în păcatul orgolios al “celor care umblă după laudele pe care și le dau unii altora”? De ce-am fi fost ca acei caraghioși care, uitându-se în urmă la cei 40 de ani, s-ar fi măsurat cu ei înșiși?

”Negreșit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înșiși și se pun alături ei cu ei înșiși, sunt fără pricepere” (2 Corinteni 10:12).

De ce-am fi vrut să ne dăm unii altora diplome premature, false, de dinaintea marii examinări de la Judecată cea de la urmă?

”Pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă” – 2 Corinteni 10:18

În toamnă, la Atlanta, avem lucrările Convenției Bisericilor  Baptiste din Canada, Australia și USA. Toți am ales locul pentru că acolo mai trăiește încă fratele Petru Popovici și va împlini vârsta de 100 de ani. Nici gând să- facem vreo diplomă!!! Cine-ar îndrăzni? Singura noastră temere este că, mirosind ceva tămâie îndreptată în direcția sa, fratele Pitt va lua cuvântul, va pune biciul pe noi și ne va strica toată sindrofia. A mai făcut-o și în alte dăți cànd am plecat toți opăriți din cap până-n picioare …

În sâmbăta sabatică de la Lugoj, i-am privit pe colegii mei prin ochii unui îndrăgostit. Le sorbeam cuvintele de pe buze, le citeam în priviri episoade palpitante din serialul aventurilor lor cu Dumnezeu. I-am invidiat, eu nevrednicul alintat să trăiesc la calabalâcuri, în America, foarte departe de prima linie a frontului.

Cu ochii credinței întrevedeam parcă mijind pe frunțile lor prevestirea unor cununi care-i așteptau în slavă. Aveau parca încă de pe acum ce să dea Domnlui. Căci la ce ne vor folosi la urma urmei cununiile? Să nu mergem cu mâna goală înaintea Domnului:

”Cei douăzeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce ședea pe scaunul de domnie și se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, își aruncau cununile înaintea scaunului de domnie și ziceau:
„Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în fiinţă și au fost făcute!” – Apocalipsa 4:10-11

Lăutele din sâmbătă amintirilor noastre, au sunat foarte frumos. Cât despre diplome și decorații, noi, predicatorii, am spus de multe ori altora că nu pot purta pe ele decât distincția dată “unor slujitori nevrednici, care au făcut doar ceea ce erau datori să facă”

“Tot așa și voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: ‘Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.’” –  Luca 17:10

La despărțire, pentru toți colegii mei care au fost sau n-au fost la Lugoj

Nicola David – Lugoj,
Lăpugeanu Ioan – Făget ,
Miheț Titus – Florida,
Belciu Busuioc – Melbourne Australia,
Viorel Clintoc – Akron Ohio
Mihuț Mihai – Oradea,
Mate Nicolae- Oradea,
Totoș Ianoș – Budapesta,
Gherle Moise – Oradea,
Pecheanu Elisei – București,
Cocar Buni – Chicago, Illinois
Herbei Pavel – Simeria,
Dimitrie Ianculovici – New York,
Rusu Ioan și Nicolae Morocoș decedați la cutremurul din 1977, Zoltan Vecaș decedat,
Ionel Prejban decedat,

mă alătur unui alt mare smerit din poporul Domnului, Costache Ioanid și va spun:

”Icoane de aur în Templul divin,
din voi, frații mei, mi-am făcut;
icoane la care eu nu mă închin,
dar, ca pe Cristos, le sărut…”

Pe curând! Pe eternitate!

Timișoara, 15 Mai 2018

Advertisements


Categories: Amintiri

Tags:

2 replies

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: