Richard Wurmbrand ne-a privit duios și ne-a întrebat: ,,Când ați văzut-o ultima dată pe Bințea tristă?“
Avea dreptate! Tristă, n-am văzut-o niciodată.

,,E o hotărâre pe care a luat-o ea de foarte mulți ani. Și când a primit vestea că părinții ei au fost uciși n-a stat mult timp tristă. A plăns în singurătate, dar nu în public. ,,Oamenii n-au nevoie să vadă fața mea tristă, ci luminată de bucuria mântuirii și de optimismul credinței. Asta am să fac toată viața! Oamenii trebuie să-l vadă pe Christos pe fața mea.“

„Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înlăuntrul meu?”

Această întrebare, aparent retorică, apare de două ori în Psalmul 42 şi o dată în Psalmul 43, cu care este pereche. Problema pe care o ridică această interogaţie este următoarea: Ce ne spune ea despre omul care şi‑o pune?

Capacitatea introspecţiei, a cercetării de sine, a lui „self realisation”, a meditaţiei este treapta care separă lumea umană de lumea animală, vegetală şi minerală. Niciun animal nu o are. Vaca, deşi rumegă, nu meditează la ceea ce i s‑a întâmplat peste zi. Boul se duce fără şovăială drept înainte, „ca boul”, iar viţelul nu se miră decât atunci când dă de „o poartă nouă” la capătul drumului pe care venea de obicei „acasă”.

Poate că aţi auzit pe cineva spunând: „Nu mă mai mir că nu mă înţeleg cu ceilalţi, pentru că nu mă înţeleg nici măcar cu mine!” Observaţia dă pe faţă nu neapărat o inimă certăreaţă, ci o inteligenţă superioară. Sunt sigur că aţi auzit de titlul „Gâlceava înţeleptului cu lumea”. El subliniază capacitatea omului de a fi o „personalitate” care nu merge cu valul, nu poate fi stăpânit de spiritul de turmă. Fiecare om este o „excepţie” cu o individualitate foarte bine şi precis conturată. Ei bine, personalitatea aceasta se poate uita din când în când în oglindă şi poate sta de vorbă … cu ea însăşi.

„Pentru ce te mâhneşti, suflete?”

Întrebarea psalmistului scoate la iveală conflictul pe care‑l avem fiecare dintre noi înlăuntrul nostru atunci când suntem traşi în direcţii contrare.

De exemplu, dacă m‑aţi întreba dacă‑mi plac fustele mini, ar trebui să răspund: „Da”, şi „Nu”. Creierul meu, pus în mişcare de instinctele mele primare, răspunde imediat: „Da”, dar personalitatea mea, stăpânită de hamurile conştiinţei şi îndrumată de Duhul lui Dumnezeu, spune: „Nu!”

La fel se întâmplă şi cu tine când stai în faţa unei farfurii cu o felie de tort: „Mai vrei una?” Aprinsă de pornirile papilelor gustative din cavitatea bucală şi arsă de secreţiile sucului gastric din stomac, gura s‑ar grăbi să strige sinceră: „Bineînţeles!” Personalitatea este însă mai mult decât trupul material cu poftele lui nesăţioase. Gândindu‑te la ultima oară când ai strivit cântarul, la privirile ironice ale colegilor, la privirile indiferente ale soţiei şi la sfatul înţelept al medicului, tu eziţi puţin şi spui apoi: „Nu, mulţumesc frumos, nu mai vreau.”

În cazul psalmistului, dialogul se desfăşoară între personalitatea lui şi sufletul cel mâhnit dinlăuntru. Din acest dialog putem extrapola întrebarea, transformând‑o în: „Care sunt lucrurile cărora le dai voie să te mâhnească?”

La prima vedere, genocidul din Somalia este mai tulburător decât faptul că ţi s‑a spart roata de la maşină. Totuşi, în socotelile noastre, roata spartă te întristează mult mai mult decât ceea ce se petrece în Somalia. Dacă s‑a ars motorul de la maşina de spălat te poţi supăra foarte tare, poţi spune că aşa ceva nu trebuia să se întâmple tocmai acum şi tocmai ţie. Ai datorii, n‑ai de unde să iei bani ca să plăteşti reparaţia etc. Necazul poate părea disproporţionat de mare.

Gândeşte‑te însă că ai putea primi această veste în seara aceleiaşi zile în care doctorul tocmai te‑a informat că prietenul sau ruda ta moare din cauza unei tumori inoperabile pe creier. Ce valoare mai are atunci defectarea unei maşini de spălat rufe?

Înţeleasă în acest context, întrebarea psalmistului este semnul celei mai profunde înţelepciuni duhovniceşti, iar restul psalmului nu face altceva decât să ne convingă de micimea „problemelor” cu care ne frământăm faţă de imensa mărime a binecuvântărilor pe care le avem şi care ne aşteaptă. Sfatul înţelept pe care şi‑l dă psalmistul este sfatul pe care trebuie să ni‑l dăm şi noi nouă înşine:

„Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda;
El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu!”

Cât de mare să fi fost motivele mâhnirii lui? Dacă este adevărat că autorul este David, dincolo de Iordan (v. 6), când fugea de Absalom, atunci am putea spune că situaţia psalmistului se prezenta cam aşa:

Fiul său dorea să‑l omoare, generalul său dorea să‑l omoare, cel mai bun dintre sfetnicii lui dorea să‑l omoare, seminţiile lui Israel îl lepădaseră şi veneau după el să‑l omoare …

Care sunt necazurile tale? Se pot compara cu ale lui? Gândeşte‑te că David şi‑a spus: „N‑am să las nimic din toate acestea să mă tulbure! Dumnezeu este de partea mea! Planul Lui este desăvârşit! Cred din toată inima că la sfârşit va fi bine, chiar şi răul de azi se poate transforma într‑un mare bine! Oricât de mulţi ori fi ei, de partea mea este Însuşi Dumnezeu!”

El, El, El ! El şi numai El este răsplata mea cea foarte mare!
El este turnul meu de scăpare!
El este stânca şi Mântuitorul meu!
El este Mirele care mă iubeşte!
El este Tatăl de la care se coboară tot darul bun şi desăvârşit!
El este Tatăl orfanilor, ocrotitorul văduvelor!
El … şi lista argumentelor noastre ar putea continua la infinit, ba chiar va continua … la infinit … în infinit!