Peștele se-mpute dela cap! 

„Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli şi i-a zis: «Aşa vorbeşte Domnul: «Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău, când erau în Egipt, în casa lui faraon?

Eu l-am ales dintre toate seminţiile lui Israel ca să fie în slujba Mea, în preoţie, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia şi să poarte efodul înaintea Mea; şi am dat casei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc şi aduse de copiii lui Israel.

Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfele Mele şi darurile Mele, care am poruncit să se facă în Locaşul Meu? Şi cum se face că tu cinsteşti pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrăşaţi din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului Meu, Israel?»“ (1 Sam. 2:27-29).

Textul ne pune în faţă o întâlnire foarte interesantă între „un om al lui Dumnezeu“ și Eli. Oare de ce nu este numit și Eli „un om al lui Dumnezeu“? Doar era preot!

La înmormântarea unui înalt demnitar al Bisericii Anglicane, un prieten al decedatului, el însuși un om însemnat în ierarhia eclesiastică, a rostit câteva fraze rămase în istorie:

„Slujirea în biserică cunoaște trei feluri de oameni: oameni ai uniformei, oameni ai sistemului și oameni ai lui Dumnezeu. Oamenii uniformei sunt cei pe care îi face sfinți numai purtarea unei uniforme clericale. Când n-o poartă, ei devin oameni la fel ca toți oamenii, păcătuind în rând cu păcătoșii, trăind mult sub demnitatea chemării care le-a fost făcută. Oamenii sistemului sunt oameni strict necesari Bisericii ca organizație umană, nu ca organism spiritual. Ei sunt «funcționarii» muncii din birouri, persoanele «unse cu toate alifiile», care știu să ungă roțile sistemului și să-l facă să funcționeze foarte eficient. Sistemul este la început necesar, dar poate deveni o pacoste, născând funcționari superdotați, dar lipsiți de orice urmă de spiritualitate.

Oamenii sistemului sunt oameni «de specialitate», nu neapărat de spiritualitate.

Cea de a treia categorie de slujitori ai Bisericii sunt «oamenii lui Dumnezeu».

Un om al lui Dumnezeu funcționează înăuntrul sistemului atâta vreme cât sistemul funcționează pentru cele două scopuri pentru care există: spre slava lui Dumnezeu și în folosul oamenilor. Când sistemul funcționează de dragul lui însuși și pentru slava omenească, un om al lui Dumnezeu își ridică glasul și corectează sistemul. Când nu este ascultat, omul lui Dumnezeu iese în afara sistemului, devenind un contestatar, un dezident, un profet. El este îmbrăcat cu Cristos și poartă hainele smereniei autentice.

În această zi solemnă, despre prietenul meu plecat de curând să stea în fața Stăpânului său pot spune cu siguranță că, deși a purtat uniforma eclesiastică și a lucrat în sistemul Bisericii, a fost cu mult mai mult decât acestea, a fost cu adevărat «un om al lui Dumnezeu»“.

Îmi aduc aminte cuvintele britanicului ori de câte ori citesc despre întâlnirea pe care a avut-o Eli, preotul cu „un om al lui Dumnezeu“.

Ce a însemnat Eli pentru Samuel?

În primul rând, Eli a fost omul căruia i-a fost încredințat Samuel ca să fie „nazireat“ pentru toată viața (Num. 6:2,2), ca și Samson (Jud. 13:7).

Micuțul copilaș al Anei a rămas cu mama sa până în ziua în care a fost înțărcat și adus la Silo, ca să rămână acolo în slujba Domnului:

„Când i s-au împlinit zilele, Ana a rămas însărcinată, şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Samuel (Dumnezeu a ascultat), «căci» a zis ea, «de la Domnul l-am cerut.»

Bărbatul său, Elcana, s-a suit apoi cu toată casa lui să aducă Domnului jertfa de peste an şi să-şi împlinească juruinţa.

Dar Ana nu s-a suit şi a zis bărbatului ei: «Când voi înţărca copilul îl voi duce, ca să fie pus înaintea Domnului şi să rămână acolo pentru totdeauna.»

Elcana, bărbatul ei, i-a zis: «Fă ce vei crede, aşteaptă până-l vei înţărca. Numai împlinească-Şi Domnul cuvântul Lui!»

Şi femeia a rămas acasă şi a dat ţâţă fiului ei, până l-a înţărcat.

Când l-a înţărcat, l-a suit cu ea, şi a luat trei tauri, o efă de făină şi un burduf cu vin. L-a dus în Casa Domnului la Silo: copilul era încă mic de tot.

Au înjunghiat taurii şi au dus copilul la Eli. Ana a zis: «Domnul meu, iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul tău trăieşte, domnul meu, atât este de adevărat că eu sunt femeia aceea care stăteam aici lângă tine şi mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.»

Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului.“ (1 Sam. 1:20-28).

Eli a îngăduit mamei lui Samuel să continue să-și arate grija ei pentru Samuel cu ocazia fiecărei vizite de peste an:

„Samuel făcea slujba înaintea Domnului; şi copilul acesta era îmbrăcat cu un efod de in. Mama sa îi făcea pe fiecare an o mantie mică şi i-o aducea când se suia cu bărbatul ei ca să aducă jertfa din fiecare an.“ (1 Sam. 2:18-19).

Eli a fost cel care a cerut Domnului ca mama lui Sameul să fie răsplătită pentru sacrificiul ei:

„Eli a binecuvântat pe Elcana şi pe nevasta sa şi a zis: «Să dea Domnul să ai copii din femeia aceasta, care să înlocuiască pe acela pe care l-a împrumutat ea Domnului!»

Şi s-au întors acasă. Când a cercetat Domnul pe Ana, ea a rămas însărcinată şi a născut trei fii şi două fiice. Şi tânărul Samuel creştea înaintea Domnului.“ (1 Sam. 2:20-21).

Însă, din nefericire, casa lui Eli n-a fost un loc cu influențe bune pentru Samuel. Atmosfera instaurată de copiii lui Eli, preoți și ei, la Cortul Întâlnirii a pus înaintea ochilor acestui copil tot felul de exemple rele:

„Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul. Şi iată care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor: când aducea cineva o jertfă, venea sluga preotului în clipa când se fierbea carnea, ţinând în mână o furculiţă cu trei coarne, o vâra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală; şi tot ce apuca cu furculiţa lua preotul pentru el. Aşa făceau ei tuturor acelora din Israel care veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului şi zicea celui ce aducea jertfa: «Dă pentru preot carnea de fript; el nu va lua de la tine carne fiartă, ci vrea carne crudă.»

Şi dacă omul zicea: «După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va plăcea», sluga răspundea: «Nu! Dă-mi acum, căci altfel iau cu sila.»

Tinerii aceştia se făceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului.“ (1 Sam. 2:12-17).

„Eli era foarte bătrân şi a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul; a aflat şi că se culcau cu femeile care slujeau afară la uşa Cortului întâlnirii. El le-a zis: «Pentru ce faceţi astfel de lucruri? Căci aflu de la tot poporul despre faptele voastre rele. Nu, copii, ce aud spunându-se despre voi nu este bine; voi faceţi pe poporul Domnului să păcătuiască. Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?»

Totuşi ei n-au ascultat de glasul tatălui lor, căci Domnul voia să-i omoare.“ (1 Sam. 2:22-25).

Ținând seama de existenţa acestor factori de influență negativă este o adevărată minune că Samuel a crescut fără să se ia după exemplele rele pe care le vedea în fiecare zi. Nevrând să atragă prea mult atenția asupra lui în această cronică autobiografică, Samuel ne relatează faptele fără să facă nici un comentariu: 

„Tânărul Samuel creştea mereu, şi era plăcut Domnului şi oamenilor.“ (1 Sam. 2:26).

Potrivit pedagogiei, există o aşa-numită „educație prin repulsie“. Probabil că dezgustul pentru decadența fiilor lui Eli a fost motivația pentru ca el să aleagă o cu totul altfel de viață. Fără nici o îndoială, această hotărâre a fost întărită de perspectiva pedepsei aplicate de sfințenia divină casei păcătoase a lui Eli:

„De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Spusesem că şi casa ta şi casa tatălui tău au să umble întotdeauna înaintea Mea. Şi acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi.

Iată că vine vremea când voi tăia braţul tău şi braţul casei tatălui tău, aşa încât nu va mai fi niciun bătrân în casa ta.

Vei vedea un potrivnic al tău în Locaşul Meu, în timp ce Israel va fi copleşit de bunătăţi de Domnul; şi nu va mai fi niciodată niciun bătrân în casa ta.

Voi lăsa să rămână la altarul Meu numai unul dintre ai tăi, ca să ţi se topească ochii de durere şi să ţi se întristeze sufletul; dar toţi ceilalţi din casa ta vor muri în floarea vârstei. Şi iată semnul celor ce se vor întâmpla celor doi fii ai tăi, Hofni şi Fineas: amândoi vor muri într-o zi.

Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea şi după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare, şi va umbla întotdeauna înaintea Unsului Meu.

Şi oricine va mai rămâne din casa ta va veni să se arunce cu faţa la pământ înaintea lui, pentru un ban de argint şi pentru o bucată de pâine, şi va zice: «Pune-mă, te rog, în una din slujbele preoţiei, ca să am o bucată de pâine să mănânc.»“ (1 Sam. 2:30-36).

Profeția aceasta avea să se împlinească pe vremea împăratului Solomon:

„Împăratul a zis apoi preotului Abiatar: «Du-te la Anatot, la moşiile tale, căci eşti vrednic de moarte; dar nu te voi omorî azi, pentru că ai purtat chivotul Domnului Dumnezeu înaintea tatălui meu, David, şi pentru că ai luat parte la toate suferinţele tatălui meu.»

Astfel Solomon a scos pe Abiatar din slujba de preot al Domnului, ca să împlinească cuvântul rostit de Domnul asupra casei lui Eli, în Silo.“ (1 Regi 2:26-27).

Eli a reprezentat pentru Samuel o pildă despre cum „nu“ trebuie făcută lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a comunicat acestui copil că pentru fapte ca acelea săvârșite de familia lui Eli nu există nici scuză și nici iertare:

„Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: «Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit.

De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.»“ (1 Sam. 3:11-14).

Eli a pierit sub ochii lui Samuel, copilul văzând astfel asprimea judecății divine și grozăvia pedepsei:

„Un om din Beniamin a alergat din tabăra de bătaie şi a venit la Silo, în aceeaşi zi cu hainele sfâşiate şi cu capul acoperit cu ţărână. Când a ajuns, Eli aştepta stând pe un scaun lângă drum, căci inima îi era neliniştită pentru chivotul lui Dumnezeu. La intrarea lui în cetate, omul acesta a dat de veste, şi toată cetatea a strigat. Eli, auzind aceste strigăte, a zis: «Ce însemnă zarva aceasta?»

Şi îndată omul a venit şi a adus lui Eli vestea aceasta. Şi Eli era în vârstă de nouăzeci şi opt de ani, avea ochii întunecaţi şi nu mai putea să vadă. Omul i-a zis lui Eli: «Vin de pe câmpul de bătaie, şi din câmpul de bătaie am fugit astăzi.» Eli i-a zis: «Ce s-a întâmplat, fiule?»

Cel ce aducea vestea aceasta, ca răspuns, a zis: «Israel a fugit dinaintea filistenilor, şi poporul a suferit o mare înfrângere; şi chiar cei doi fii ai tăi, Hofni şi Fineas, au murit, şi chivotul Domnului a fost luat.»

Abia a pomenit de chivotul lui Dumnezeu, şi Eli a căzut de pe scaun pe spate, lângă poartă; şi-a rupt ceafa şi a murit, căci era om bătrân şi greu. El fusese judecător în Israel patruzeci de ani.

Nora sa, nevasta lui Fineas, era însărcinată şi sta să nască. Când a auzit vestea despre luarea chivotului lui Dumnezeu, despre moartea socrului ei şi despre moartea bărbatului ei, s-a încovoiat şi a născut, căci au apucat-o durerile naşterii.

Când trăgea să moară, femeile care erau lângă ea i-au zis: «Nu te teme, căci ai născut un fiu!» Dar ea n-a răspuns şi n-a luat seama la ce i se spunea. A pus copilului numele I-Cabod zicând: «S-a dus slava din Israel!» Spunea lucrul acesta din pricina luării chivotului lui Dumnezeu şi din pricina socrului şi bărbatului ei.

Ea a zis: «S-a dus slava din Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat.»“ (1 Sam. 4:12-22).

Deși narațiunea biblică nu menționează aici că filistenii ar fi distrus și cetatea Șilo, există alte pasaje în care se vorbeşte despre aceasta (Ier. 7:12, 14; 26:6, 9; Ps. 78:60). Șilo încetează să mai apară ca centru de închinăciune după capitolul 4 din 1 Samuel.

Trei dovezi ale puterii Domnului

Samuel introduce în narațiune trei episoade care dovedesc că nu neputința lui Dumnezeu, ci nevrednicia copiilor lui Israel a provocat această teribilă înfrângere.

(1) Lupta nevăzută dintre Iehova și Dagon:

„Filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu şi l-au dus din Eben-Ezer la Asdod. După ce au pus mâna pe chivotul lui Dumnezeu, filistenii l-au dus în casa lui Dagon şi l-au aşezat lângă Dagon.

A doua zi, asdodienii, care se sculaseră dis-de-dimineaţă, l-au găsit pe Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului. Au luat pe Dagon şi l-au pus înapoi la locul lui.

Şi a doua zi, sculându-se dis-de-dimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon şi cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag şi nu-i rămăsese decât trunchiul.

De aceea, până în ziua de azi, preoţii lui Dagon şi toţi cei ce intră în casa lui Dagon, la Asdod, nu calcă pe prag.“ (1 Sam. 5:1-5).

Textul ne spune cum au decurs lucrurile a doua zi cu asdodienii care se sculaseră dis-de-dimineaţă. Este evident că ei au așteptat cu nerăbdare să vadă ce are să se întâmple peste noapte între Dagon al lor și Dumnezeul evreilor. După prima noapte l-au găsit pe Dagon, care fusese așezat „lângă“ chivot, întins cu fața la pământ înaintea chivotului, iar după cea de a doua noapte, capul şi mâinile lui Dagon erau tăiate pe prag,

Potrivit tăblițelor de lut descoperite la Ugarit, popoarele din Canaan aveau obiceiul de a pune țestele și mâinile dușmanilor ca ofrande înaintea zeiței Anat.

Victoria filistenilor nu trebuie interpretată ca o dovadă că Dumnezeul evreilor a fost mai slab ca Dagon, dumnezeul filistenilor. Filistenii n-au biruit pentru că au fost mai buni, ci doar pentru că evreii au fost mai răi. În luptă unu la unu, Dagon nu are nici un fel de șansă să stea în picioare în fața lui Iehova.

Cât de caraghioasă este atitudinea filistenilor! În loc să se convertească la credința în Iehova, ei sărbătoresc căderile lui Dagon!

În credinţa canaaniţilor, Dagon era considerat ca fiind tatăl lui Baal, un dumnezeu al feritilității. Sfânta Scriptură menţionează câteva temple înălțate în cinstea lui Dagon (Ios. 19:27; Jud. 16:23; 1 Cron. 10:10). Contaminarea idolatră a persistat foarte multă vreme în Israel. Ionatan macabeul a dărâmat un templu al lui Dagon din Asdod, în anul 167 î.Cr.

(2) Pedeapsa aplicată filistenilor:

„Mâna Domnului a apăsat asupra celor din Asdod şi i-a pustiit; i-a lovit cu bube la şezut, atât în Asdod, cât şi în ţinutul lui. Când au văzut că aşa stau lucrurile, oamenii din Asdod au zis: «Chivotul Dumnezeului lui Israel să nu rămână la noi, căci mâna Lui apasă asupra noastră şi asupra lui Dagon, dumnezeul nostru.»

Şi au trimis şi au adunat la ei pe toţi domnitorii filistenilor şi au zis: «Ce să facem cu chivotul Dumnezeului lui Israel?»

Domnitorii au răspuns: «Să se ducă la Gat chivotul Dumnezeului lui Israel.» Şi au dus acolo chivotul Dumnezeului lui Israel. Dar după ce a fost dus acolo, mâna Domnului a apăsat asupra cetăţii, şi a fost o mare groază; a lovit pe oamenii cetăţii de la mic la mare, şi au avut o spuzeală de bube la şezut.

Atunci au trimis chivotul lui Dumnezeu la Ecron. Când a intrat chivotul lui Dumnezeu în Ecron, ecroniţii au strigat: «Au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel ca să ne omoare, pe noi şi poporul nostru.»

Şi au trimis şi au strâns pe toţi domnitorii filistenilor şi au zis: «Trimiteţi înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel; să se întoarcă la locul lui, ca să nu ne omoare, pe noi şi poporul nostru.»

Căci în toată cetatea era o groază de moarte, şi mâna lui Dumnezeu apăsa cu putere. Oamenii care nu mureau erau loviţi cu bube la şezut, şi ţipetele cetăţii se înălţau până la cer.

Chivotul Domnului a fost şapte luni în ţara filistenilor.

Şi filistenii au chemat pe preoţi şi pe ghicitori şi au zis: «Ce să facem cu chivotul Domnului? Arătaţi-ne cum trebuie să-l trimitem înapoi la locul lui.»

Ei au răspuns: «Dacă trimiteţi înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel, să nu-l trimiteţi cu mâna goală, ci aduceţi lui Dumnezeu o jertfă pentru vină; atunci vă veţi vindeca şi veţi şti pentru ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi.»

Filistenii au zis: «Ce jertfă pentru vină să-I aducem?» Ei au răspuns: «Cinci umflături de aur şi cinci şoareci de aur, după numărul domnitorilor filistenilor, căci aceeaşi urgie a fost peste voi toţi şi peste domnitorii voştri.

Faceţi nişte chipuri după umflăturile voastre şi nişte chipuri după şoarecii voştri care pustiesc ţara şi daţi slavă Dumnezeului lui Israel: poate că va înceta să-Şi apese mâna peste voi, peste dumnezeii voştri şi peste ţara voastră. Pentru ce să vă împietriţi inima, cum şi-au împietrit inima egiptenii şi faraon? Nu i-a pedepsit El, şi n-au lăsat ei atunci pe copiii lui Israel să plece?

Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.»

Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor. Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului.“ (1 Sam. 5:6 – 6:12).

Ce „văcar“ nevăzut a condus atelajul care căra chivotul și ofrandele filistenilor! Numai Dumnezeul cel viu şi adevărat a putut să despartă niște vaci care fătaseră de curând de vițeii lor flămânzi.

Una din concluziile ironice ale întâmplării este că Dumnezeu poate duce cu forța vacile, dar a ales să nu-i forțeze pe oameni! Liberul arbitru este privilegiul, dar și prilejul nostru de cădere.

(3) Pedeapsa aplicată „curioşilor“

Cel de al treilea eveniment care dovedește extraordinara putere a lui Dumnezeu este uciderea celor care au îndrăznit să privească în chivotul sfințeniei divine. Chiar dacă era vorba despre locuitorii unei cetăţi levitice (Ios. 19:22, 38), totuşi, oamenii aceștia s-au dovedit a fi total lipsiți de evlavie:

„Locuitorii din Bet-Şemeş secerau grânele în vale: au ridicat ochii, au zărit chivotul şi s-au bucurat când l-au văzut. Carul a ajuns în câmpul lui Iosua din Bet-Şemeş şi s-a oprit acolo. Acolo era o piatră mare. Au despicat lemnele carului, şi vacile le-au adus ca ardere-de-tot Domnului.

Leviţii au coborât chivotul Domnului şi lada de lângă el în care se aflau lucrurile de aur şi le-au pus pe toate pe piatra cea mare. Oamenii din Bet-Şemeş au adus Domnului în ziua aceea arderi-de-tot şi jertfe.

Cei cinci domnitori ai filistenilor, după ce au văzut lucrul acesta, s-au întors la Ecron în aceeaşi zi. Iată umflăturile de aur pe care le-au dat Domnului, filistenii, ca dar pentru vină: una pentru Asdod, una pentru Gaza, una pentru Ascalon, una pentru Gat, una pentru Ecron. Erau şi nişte şoareci de aur, după numărul tuturor cetăţilor filistenilor, care erau ale celor cinci căpetenii, atât cetăţi întărite, cât şi cetăţi fără ziduri. Lucrul acesta îl adevereşte piatra cea mare pe care au pus chivotul Domnului şi care este şi astăzi în câmpul lui Iosua din Bet-Şemeş.

Domnul a lovit pe oamenii din Bet-Şemeş, când s-au uitat în chivotul Domnului; a lovit şaptezeci de oameni din popor. Şi poporul a plâns, pentru că Domnul îl lovise cu o mare urgie. Oamenii din Bet-Şemeş au zis: «Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Şi la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi?»

Au trimis soli la locuitorii din Chiriat-Iearim ca să le spună: «Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; coborâţi-vă şi suiţi-l la voi.»“ (1 Sam. 6:13-21).

Chivotul nu era un idol, ci un obiect „sfânt“, dedicat lucrării Domnului. Lipsa de respect în lucrurile sfinte se plătește amarnic. Oamenii din Bet-Semeș, cetate a leviților, au fost curioși și s-au năpustit să se uite în chivot. Legea, pe care cei din Bet-Semeș trebuiau să o știe foarte bine, prevedea cum trebuie să se poarte „chehatiții“ cu obiectele sfinte și cum trebuiau să le acopere cu covoare și prelate, pentru ca să nu fie văzute de oamenii din popor:

„După ce Aaron şi fiii lui vor isprăvi de acoperit Sfântul Locaş şi toate uneltele Sfântului Locaş, fiii lui Chehat să vină, la pornirea taberei, ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte, ca să nu moară.

Acestea sunt lucrurile pe care au să le ducă fiii lui Chehat din Cortul întâlnirii…

Iată ce să faceţi pentru ei, ca să trăiască şi să nu moară când se vor apropia de Locul Preasfânt: Aaron şi fiii lui să vină şi să pună pe fiecare din ei la slujba şi sarcina lui. Să nu intre ei să învelească lucrurile sfinte, ca să nu moară.“ (Num. 4:15, 19-20).

Probabil că moartea celor din Bet-Semeș nu a fost instantanee și foarte mulți au ajuns să privească până când primii privitori au început să moară. Moartea celorlalți a survenit la fel de sigură și de inevitabilă.

Ce panică trebuie să fi fost în cetate! Ce freamăt și ce tulburare!

Ceea ce n-au înțeles ei sau n-au vrut să înțeleagă a fost că prezența chivotului nu fusese o binecuvântare ci un blestem pentru ei nu din pricina lui, ci din pricina lor și a obrăzniciei de care au dat dovadă.

În cele din urmă, în loc să se pocăiască, locuitorii din Bet-Șemeș au ales să scape de chivot. Au trimis vorbă celor din Chiriat-Iearim să vină și să-l ia, iar aceștia, bucuroși, l-au luat și l-au tratat cu respectul cuvenit:

„Locuitorii din Chiriat-Iearim au venit, şi au suit chivotul Domnului; l-au dus în casa lui Abinadab, pe deal, şi au sfinţit pe fiul său Eleazar ca să păzească chivotul Domnului.“ (1 Sam. 7:1).

Chivotul Domnului avea să stea acolo, într-o relativă obscuritate, timp de aproximativ douăzeci de ani, până când poporul, influențat de lucrarea neobosită a lui Samuel, a început să dea semne de pocăință. Plânsul lor a demonstrat că Dumnezeu Se poate întoarce. Smerirea lor putea pune iarăși în acțiune atotputernicia lui Dumnezeu:

„Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul.

Samuel a zis întregii case a lui Israel: «Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi Astarteile, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va izbăvi din mâna filistenilor.»“ (1 Sam. 7:2-3).

Ce a însemnat Samuel pentru Eli?

Prin Samuel, Domnul i-a oferit lui Eli cel puţin trei lucruri: o mângâiere temeinică, o mustrare tacită şi o mărturisire terifiantă.

(i) O mângâiere temeinică

Nu încape nici o îndoială că minunea întâmplată cu Ana, mama lui Samuel, i-a adus o mare mângâiere bătrânului preot și i-a confirmat faptul că Dumnezeu nu-Şi părăsise poporul, ci încă era pe aproape, gata să-i răsplătească pe cei care își pun viața la dispoziția Lui.

(ii) O mustrare tacită

Faptul că Dumnezeu a ales să i Se descopere copilului și nu lui, care dormea la doar câteva perdele de pânză depărtare, a însemnat pentru Eli o mustrare fără cuvinte, ba chiar un avertisment solemn. Gestul Domnului dădea la iveală supărarea Lui faţă de Eli.

Convins de această realitate, Eli a știut că mesajul divin nu-i va fi binevoitor. Totuși, el a vrut să-l afle. Şi astfel a avut parte de

(iii) O mărturisire terifiantă

„Samuel a rămas culcat până dimineaţa, apoi a deschis uşile Casei Domnului. Samuel s-a temut să istorisească lui Eli vedenia aceea. Dar Eli l-a chemat pe Samuel şi i-a zis: «Samuele, fiule!» El a răspuns: «Iată-mă!»

Şi Eli a zis: «Care este cuvântul pe care ţi l-a vorbit Domnul? Nu-mi ascunde nimic. Dumnezeu să Se poarte cu tine cu toată asprimea, dacă-mi ascunzi ceva din tot ce ţi-a spus!»

Samuel i-a istorisit tot, fără să-i ascundă nimic. Şi Eli a zis: «Domnul este acesta, să facă ce va crede!»“ (1 Sam. 3:15-18).

În Samuel, bătrânul preot a văzut din partea Domnului ceea ce ar fi trebuit și ceea ce ar fi putut să fie băieții lui, dacă Eli nu i-ar fi răsfățat peste măsură, ci i-ar fi crescut „în mustrarea și învățătura Domnului“ (Efes. 6:4).

Eli a fost un om al sistemului, priceput la mecanica slujirii, dar lipsit de spiritualitatea necesară unei slujiri vrednice de Numele lui Dumnezeu.

Copiii lui Eli au fost doar niște simpli „oameni ai uniformei“, intrați în slujire datorită poziției, şi nu în virtutea unei chemări personale. Prin contrast cu ei, Samuel este prototipul unui adevărat „om al lui Dumnezeu“, născut printr-o minune, crescut prin minune și cu o viață care poate fi socotită în întregime o minune divină printre oameni obișnuiți.

Categories: Uncategorized