mi-e sufletul de înger boțit ca un cearșaf,
când văd cum rostul vieții se-acoperă de praf.
pe-același drum coboară iubirea și credința –
ca o mănușă neagră ne-mbracă suferința.

sămânță suntem numai, de bocet și de har,
și mâna Lui divină ne seamănă-n hotar.
ce bulgări mari, de aur, pământul poate avea!
și printre ei noi creștem, cum crește-n cer o stea.

iar flutură în bernă un steag drapat cu ace.
de lemnul rece, pânza, grăbită se desface,
iar duhul – o egretă – la El în cer se-ntoarce.