Pe strada lui Pleșu – Onoarea meseriei

Mă regăsesc iar în acest vecin al nostru. Ascultați-l și voi:

+++

Acum doi ani, într-un sat din Elveţia, am fost oaspetele unei familii care se ocupa, de cîteva sute de ani, cu fabricarea caşcavalului. Nu curăţenia şi rigoarea procedurilor, nu calitatea produsului final, nu farmecul patriarhal al întreprinderii m-au impresionat în primul rînd. Toate astea erau previzibile, subînţelese, garantate.

Formidabilă era, mai curînd, plăcerea civilizată cu care producătorii îşi făceau treaba, mîndria lor de a fi ceea ce sînt şi preocuparea vigilentă de a oferi clienţilor o marfă ireproşabilă. Era limpede că, pentru toţi membrii familiei, a face caşcaval era o îndeletnicire nobilă, o moştenire de onoare, un mod de a se legitima dinaintea comunităţii. Orice rebut ar fi fost resimţit ca o ruşine ireparabilă, ca un blam compromiţător, semnalînd nu pur şi simplu o carenţă de îndemînare, ci una de caracter. A greşi sau, şi mai rău, a înşela aşteptările cumpărătorului erau accidente de neconceput, devieri scandaloase de la o tradiţie fără breşă.

Pot depune mărturie că o asemenea asumare a meseriei nu e o virtute strict elveţiană. Am întîlnit şi printre români meseriaşi bătrîni, incapabili să lucreze de mîntuială, să trişeze, să asume riscul de a se face de rîs. Specia e însă pe cale de dispariţie. Şi cred că România întîrzie să se reaşeze, să-şi refacă ţinuta, să umble omeneşte, nu pentru că guvernele ei sînt nevolnice (sînt!), nu pentru că unii politicieni sînt demagogi şi corupţi (sînt!), nu pentru că românii nu muncesc pe brînci (n-o prea fac!) sau pentru că s-au învăţat să cam fure (se mai întîmplă!), ci pentru că, din nenumărate motive, exigenţa lucrului bine făcut, onoarea meseriei au intrat în derivă. E efectul patetic al uriaşelor dislocări sociale, morale şi sufleteşti pe care le-a produs dictatura comunistă.

Profesiunile şi-au pierdut conturul, la fel cum şi-au pierdut conturul oamenii şi moravurile. Competenţele şi-au pierdut motivaţia şi creditul. Ciobanul expert în telemea a fost dus la oraş să facă şuruburi sau şcolit sumar ca să intre, peste noapte, în politică, diplomaţie sau învăţămînt. Flatat, eventual, într-o primă etapă, el sfîrşeşte în confuzie interioară şi netrebnicie, năuc, dezrădăcinat, inutilizabil.

Miniştrii intră în puşcării, boieroaicele ajung femei de serviciu, studenţimea culege recolte. Apar elite noi care nu ştiu să facă nimic: activiştii, agitatorii, ideologii. Meritul e descurajat de o găunoasă retorică egalitaristă, cînd nu e pur şi simplu amendat ca o subversiune. Cîştigul e minim, piaţa – anemică. “A avea” îşi pierde prestigiul şi preţul. Răspunderile se anonimizează, lipsa perspectivelor induce indiferentism, pasivitate, băşcălie cinică. “Calitatea” devine o deşertăciune. Tradiţiile de tot soiul sînt culpabilizate ca nişte poveri fără sens. Succesul se plăteşte cu acomodări degradante sau capătă un luciu suspect, de clandestinitate. Sînt încurajate eschiva morală, obedienţa, minciuna.

Decenii întregi se trăieşte duplicitar, derizoriu, în conflict cu onoarea proprie, cu onoarea publică şi cu onoarea lui Dumnezeu… Se poate reuşi fără efort, iar efortul nu conduce neapărat la reuşită. Aşa se explică dificultăţile pe care le avem cînd încercăm să recuperăm, în condiţii de libertate proaspăt redobîndită, reflexele normalităţii.

Bucuria de a avea stil, de a fi eficace, de a fi mulţumit de mulţumirea celuilalt par înzestrări suprarealiste. Celui care asamblează automobile puţin îi pasă dacă părţile asamblate ţin laolaltă, celui care toarnă asfalt puţin îi pasă dacă asfaltul rezistă două zile, o lună sau un ceas, taximetristul e plictisit de corvoada zilnică, funcţionarul public e agasat de petenţi, chelnerul e iritat de pretenţiile clientului şi nu se simte deloc îndemnat să-l răsfeţe. Instalatorul zice că vine şi nu vine, sau întîrzie, sau nu se pricepe.

Zidarii te lasă cu pereţii neterminaţi, gunoierii nu iau gunoiul decît pe bacşiş, serviciile în genere nu se pun în mişcare decît la suprapreţ. Toţi vor să cîştige rapid, pe socoteala celorlalţi.

Trăim în epidemia talentelor negative: talentul de a fraieri, de a da “ţepe” şi “tunuri”, de a te strecura şmechereşte, de a “da clasă”, de “a lua faţa”, de a te-nvîrti. Nici una din aceste metehne nu se poate explica prin proastă organizare, sărăcie, corupţie. E mai degrabă adevărat că şi proasta organizare şi sărăcia şi corupţia sînt rezultatul unui cronic deficit de mîndrie naţională.

Aici e buba, aici ar trebui să fie antidotul. Trebuie să redescoperim gustul onoarei. Onoarea comunităţii solidare, a meseriei temeinice, a respectului de sine. E nevoie de o primă generaţie de români care să reabiliteze îndemînarea cinstită, ştiinţa – şi mîndria – de a face o ispravă ca lumea, oricît de măruntă. De pildă, o modestă fabrică de caşcaval.

Advertisements

2 thoughts on “Pe strada lui Pleșu – Onoarea meseriei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s