Aceiaşi oameni care n-au avut curajul să strige numele inamicului cînd erau fugăriţi de musulmani cu basculanta prin mijlocul Barcelonei se ridică, acum, vitejeşte împotriva statului care le-a dat tot ce poate visa o minoritate în orgasm.

Politic vorbind, criza e mult mai

vastă şi aproape ireparabilă. Dramoleta catalană riscă, adică, să se transforme o defecţiune gravă a Uniunii Europene într-o criză a naţiunilor europene. Adevărul, încă nerostit, e că UE se întîlneşte, acum, cu varianta matură a erorilor pe care le-a înfăşat şi îngrijit de mici.

Zeci de ani de mistică pozitivă UE pe tema autonomiei, descentralizării, regionalizării şi subsidiarităţii au încurajat şi coagulat năbădăile catalane. Statele naţionale sînt bune de plată şi Spania e prima la ghişeu. Tragic şi tardiv, statele naţionale pot înţelege, acum, că, trăind în UE, sînt condamnate să trăiască şi contradicţia fundamentală UE: o Uniune care îşi conservă centrul franco-german dar e ostilă statelor naţionale.

Două erori au făcut posibilă destructurarea Spaniei şi au stricat ochiul de la care va porni deşirarea ţesutului european. Mai întîi, joaca augustă şi bine finanţată de-a localismul autonom. Apoi, absenţa.

Proiectul UE visează o ordine sub-moleculară, o Europă în care unitatea de bază nu mai e naţiunea, ci văile, regiunile, stînele şi cenaclurile politice autonome. Asta explică de ce UE demonizează Polonia şi Ungaria, două state baricadate în spatele principiului naţional, şi de ce tot UE a mîngîiat constant Catalonia pe creştetul ei plin de lobi stîngi, aere şi prea bine. Radicalism, populism, naţionalism? Numai în Polonia şi Ungaria! În Catalonia, aceleaşi bube se numesc civism avansat şi exerciţiu democratic. Pînă cînd mîna binefăcătorului a devenit prea mică pentru tatuajele culturale catalane. Răsfăţul regional a trecut în cea mai avansată formă de egoism colectiv: în tribalism. Acum, UE pare să înţeleagă că a pus în mişcare o tîmpenie, dar e prea tîrziu.

Două erori au făcut posibilă destructurarea Spaniei şi au stricat ochiul de la care va porni deşirarea ţesutului european. Mai întîi, joaca augustă şi bine finanţată de-a localismul autonom. Apoi, absenţa. UE trebuia să se ocupe de criză înainte şi nu după declanşare. Nici Junker, nici Merkel, nici Tusk n-au fost de văzut sosind pe covor roşu la Madrid sau bătînd cu pumnul în masă la Barcelona. O tăcere lungă şi neghioabă a însoţit luni şi ani de criză spaniolă şi urzeală catalană. Mesajul a pornit spre statele membre, în pas funebru şi vioi, ca la o înmormîntare de sprinteri: faimoasa solidaritate europeană e o vorbă goală şi coruptă. Ea stă în vîrf de bici, cînd e vorba de impus cote de migranţi, şi e o plasă de fluturi spartă cînd e vorba de apărat integritatea statului naţional.

Democraţia rămîne la putere doar cu susţinerea naţiunii şi prin politica unui stat naţional.

Avem în faţă o calamitate în creştere. Progresismul, cel mai iubit sport al zilelor noastre, îşi împinge practicanţii spre finish. Centrul birocratic al noii politici occidentale a luat în chirie valorile democratice şi le-a silit să producă broderii legal-umanitare arbitrare care îşi sufocă modelul. Democraţia europeană e asediată de progresism. E aici o lecţie tragică pe care o parte a lumii europene nu o înţelege, iar cealaltă a uitat-o. Vorbim, adică, de transformarea democraţiei în predică goală..

Ideea după care democraţia e un şuvoi de cînturi virtuoase care cîştigă partida prin seducţie a scos din joc sensul prim şi contradictoriu al libertăţii. Istoria Occidentului a stabilit că democraţia e reală şi solidă acolo unde a fost cucerită prin violenţă şi are şanse de supravieţuire acolo unde e apărată, la nevoie, prin violenţă. În plus, democraţia rămîne la putere doar cu susţinerea naţiunii şi prin politica unui stat naţional. Asta au uitat liderii postbelici vest-europeni şi asta nu ştiu noile generaţii de est-europeni.

De aici, emoţiile de pension părăsit în faţa bastonadei aplicată de poliţia spaniolă pe spinarea presupuşilor alegători catalani. Violenţă? Insurgenţii catalani au atacat primii lovind legea, Constituţia şi statul de drept. Alegători suprimaţi? Nu e cazul catalanilor care au ocupat secţiile de votare, au venit cu buletine de vot tipărite acasă şi au votat la orice secţie şi-au dorit, fără să semneze pe liste de evidenţă. Cu asemenea alegeri, Ceauşescu şi Che Guevara (idol catalan) sînt relegitimaţi, iar Dragnea devine fiul lui Havel dintr-o legătură cu Saharov.

Dacă istoria mai e bună la ceva, atunci e de reţinut că marxiştii catalani recidivează. Primul cuibuşor de nebunii progresist proiectat de catalani a fost demolat de Franco, după un război civil provocat de Barcelona, cu asistenţa generoasă a lui Stalin. Sosit în căutarea libertăţii şi întîmpinat de fanatism bolşevic, Orwell a părăsit scîrbit tabăra catalană. Dar asta ne-a dat, măcar, „1984“, cartea cu care au crescut viitorii gropari ai comunismului. A doua încercare catalană nu mai ţine de fanatism, ci de perversiune. Stînga catalană a învăţat să se drapeze în civism militant şi radicalism şic, printre cafenele, la umbra lui Gaudi.

Lăsînd la o parte creierele ample ale Franţei (care şi-a suprimat demult minorităţile) şi Germaniei (care şi-a importat, din timp, viitoarea minoritate musulmană conducătoare) statele fără panaş pot trage o singură concluzie: amabilitatea angelică nu are ce căuta în politica naţională. Adevărul e că orice minoritate trebuie reprimată cu respect. Altfel, dopată cu bine şi umflată în sine, ţi se va sui în cap. Catalan urcă pe divan şi ţine loc pentru Ivan (Rusia a făcut propagandă la roşu şi a glorificat pe toate canalele rezistenţa eroică a poporului oprimat catalan în faţa clicii exploatatoare condusă de Rajoy).

România nu e în aceeaşi situaţie, în ciuda eforturilor stupide ale editorialiştilor care văd o secuime de limbă catalanofonă în mijlocul ţării.

Catalanii au primit de la Madrid mai mult decît au primit românii de la Bucureşti sau portughezii de la Lisabona: autonomie culturală, educaţie şcolară catalană, statut administrativ şi fiscal special, dreptul de a falsifica pro-marxist istoria Spaniei şi alte cadouri democratice pline de resemnare naţională spaniolă. 55% din catalani declară spaniola limbă maternă. 31%, catalana. În şcoli, spaniola e predată cel mult 3 ore pe săptămînă. Rezultatul? O insurgenţă de aroganţă fără sfîrşit.

România nu e în aceeaşi situaţie, în ciuda eforturilor stupide ale editorialiştilor care văd o secuime de limbă catalanofonă în mijlocul ţării. Înainte de a rezolva probleme pe care nu le avem, ar trebui să procedăm cuminte la două operaţiuni. Mai întîi, să ţinem echilibrul între ce e bun pentru statul naţional şi ce se cuvine unei minorităţi etnice reale (secuii nu sînt o derivaţie vagă de tip catalan). Apoi, un pic mai multă modestie constructivă. Nu îi poţi face albie de porci pe secui pînă nu construieşti albii de transport-autostrăzi ca ungurii lui Orban. Va trebui, adică, să înţelegem, odată cu secuii, că a fi român poate fi o exagerare, în timp ce a fi cetăţean român trebuie să fie o soluţie.

Soarta naţiunilor nu e cu nimic mai sigură decît destinele îngropate individual.

Criza euro-spaniolă ne surprinde cu costumul naţional în vine. Ne pregătim să aniversăm suta de ani de stat naţional în chiar clipa în care statul naţional e pus în dubiu de prăbuşirea politicii interne a UE. Şi, exact în acest moment aniversar şi periculos, nu avem o forţă politică internă cu adevărat naţională.

Naţionalismul e un lucru prea important pentru a fi lăsat pe mîna birtaşilor de la PSD. Locul trebuia şi trebuie ocupat de PNL, un partid pe care scrie, totuşi, naţional. Absenţa dreptei, fie şi de carton, de pe cîmpul politic naţional va duce la o încercuire totală prin stînga. Doctrina progresistă europeană va avea mereu ocazia să constate că naţionaliştii sînt totuna cu PSD, iar PSD e o bandă în luptă cu normele de drept. Elita progresistă europeană va cîştiga, astfel, dreptul de declara statul român mereu corijent la democraţie.

Dacă Meleşcanu şi Dragnea cochetează cu grupul de la Visegrad, asta e posibil numai pentru că ceilalţi lideri şi celelalte partide nu ştiu să facă politică naţională. După o sută de ani de unitate. Soarta naţiunilor nu e cu nimic mai sigură decît destinele îngropate individual.