Pregătiri pentru un Paște profund

Vă propun o stare de vorbă cu evanghelistul Ioan:

Capitolul 1 – Preambulul Evangheliei

Autorul celei de a patra Evanghelii este cel ce a scris mai întâi Apocalipsa! Cine nu ia în seamă lucrul acesta își micșorează singur șansele de a pătrunde scrisul ioanin. Se cere familiarizare cu divinul pentru a înțelege micile ,,editoriale“ așezate, ici colea, de autorul acestei Evanghelii nepereche.

Acest ,,preambul“ al Evangheliei lui Ioan trebuie citit, înțeles și analizat în contextul copleșitor al filosofiei și culturii grecești care domina toată lumea de atunci (unii spun și că de-atunci până astăzi …). Când scrie că ,,Isus este LOGOSUL întrupat în istorie, adică în lumea pe care El însuși a creat-o, Ioan se ia la trântă cu gnosticii greci.

Pentru filosofii eleni, mai ales pentru Aristotel, existau trei reacții posibile omului în fața realității: ,,pathos“, ,,ethos“ și ,,logos“. Traduse în întrebuințarea lor de

azi, aceste reacții pot fi la nivelul ,,entuziasmului puternic“, la nivelul ,,preferințelor sentimentale“ sau la nivelul ,,rațiunii calculate“. Spunem că un om vorbește cu patos atunci când suntem compleșiți de puterea și pasiunea discursului său. Spunem că suntem impresionați de lucruri care ne plac și le preferăm, doar pentru că ,,așa ne trage inima“, aranjându-ne prioritățile după o ,,etică“ a preferințelor personale. Și spunem că facem o alegere ,,rațională“, atunci când, trecând peste ceea ce am vrea sau peste ceea ce ne-ar place, acționăm corect ținând cont de toate argumentele unei anumite situații. Pentru greci, ,,Logosul“ dicta ,,logica alegerilor și acțiunilor raționale, obiective, drepte, valabile, indiferent dacă aceste atitudini și acțiuni ne plac sau nu, indiferent dacă ,,vrem sau nu“ în lumea preferințelor noastre. ,,Logosul“ este deci pentru greci suma tuturor argumentelor, fața adevărată a realității în care evoluăm. ,,Logosul“ produce ,,logica“ pe care realitatea o dictează acțiunilor necesare. Limbajul din preambul este și limbajul din încheierea evangheliei lui Ioan:

,,Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“ (Ioan 20:30-31).

Folosirea termenului ,,Logosul“ în preambulul lui Ioan este deci o invitație să aflăm și să analizăm toate argumentele divinității lui Isus, pentru a putea lua în final o decizie ,,logică, ,,rațională“.

O abordare ,,idealistă“

Lumea antică a fost departe de ,,materialism“. Perceperea realității s-a făcut de pe platfoma ,,idealistă“. Ce este ea?

,,Idealismul este doctrina metafizică și epistemologică (teoria cunoașterii) conform căreia ideile sau gândurile constituie realitatea fundamentală. În esență, este orice filozofie care susține că singurul lucru cognoscibil este conştiinţa (sau conținutul conştiinţei), în timp ce niciodată nu putem fi siguri că materia sau ceva din lumea exterioară există cu adevărat. Astfel, singurele lucruri reale sunt entitățile mentale, nu lucrurile fizice (care există numai în sensul că acestea sunt percepute)“ –(http://bazelefilozofiei.blogspot.com).

Șocant și de speriat pentru unii este că oamenii de știință au ajuns astăzi să constate că lumea subatomică a materiei se sprijină pe realități nevăzute, nemateriale, posibil doar de cuantificat în formule matematice sau în forme de energie. ,,Universul“, spun ei, ,,s-ar putea să fie un uriaș simulator de realitate, asemănător unui atotcuprinzător joc de computer.“ Oricât ne-am împotrivii ideii, s-ar prea putea să existăm într-o ,,realitate virtuală inteligentă“ gândită de ,,altcineva“. Acceptând aceste ,,noi descoperiri“, știința modernă se întoarce să îngenuncheze alături de declarația autorului epistolei către Evrei:

,,Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd“ (Evrei 11:3).

Socrate, prin Platon, a introdus în gândirea umană ,,idealismul transcendental“, iar lumea primului secol creștin, în care a trăit apostolul Ioan, era dominată de această filosofie. Este evident că proologul evangheliei lui Ioan este un răspuns apologetic dat ideilor lui Socrate și Platon, probabil cei mai mari filosofi ai istoriei.

Ca să-l înțelegem ca atare se cuvine să descriem în câteva cuvinte universul lui Socrate. Vom reda aici ceea ce am scris și în comentariul la epistola apostolului Pavel către Coloseni. Marele apostol al Neamurilor a tratat și el pericolul îndepărtării de adevăr prin contaminarea cu filosofia greacă:

,,Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos“ (Gal. 2:8,20).

Idealismul filosofic propune alternativa unei cunoașteri (gnoză) posibile fără revelația Scripturilor, prin intuiție și iluminare personală.

,,Gnosticismul era o şcoală filosofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza”) obţinută printr-un proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe despre starea lumii şi despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice primordiale”. Gnosticii priveau lumea ca pe o succesiune de şapte sfere concentrice ale existenţei cu centrul în Dumnezeu. La mijloc era sfera prezenţei divine, după care se înşirau apoi sferele, din ce în ce mai inferioare, ale „domniilor, dregătoriilor, şi stăpînirilor cereşti”. Născut accidental în cea mai periferică sferă a existenţei, sfera materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea şi să trăiască în spirit marea aventură a călătoriei prin „sferele cereşti” înspre „pleroma” sau locul plinătăţii dumnezeirii. Nu am găsit un grafic pentru descrierea de mai sus, așa că vă propun unul care răstoarnă ordinea descrisă, privind universul dintr-un punct egocentric, care are în centru experiența umană.

univers460x460-abcde

Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a făcut prăpăd în sânul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare tardivă, dar energică a Diavolului de a împiedica răspândirea mesajului curat al Evangheliei mântuitoare prin jertfa de la Calvar.“

Idealismul gnostic spune că lumea adevărată este aceea a ideilor. Ca metaforă, el o aseamănă cu lumea gândurilor. Ele stau în spatele tuturor acțiunilor trupului, dar rămân pururea invizibile și imposibil de cunoscut. Doi oameni pot sta unul lângă altul fără să ,,comunice“, la fel de străini unul de altul ca și când s-ar afla la mii de kilometrii distanță. Singura ,,punte de comunicare“ a gândurilor celor doi este puntea ,,cuvintelor“. Gândul necunoscut poate alege să se comunice pe sine către altul îmbrăcând calea cuvintelor. Sigur, spune Platon, cuvântul nu va reuși niciodată să exprime în mod absolut corect gândul care l-a produs, dar este o aproximare mulțumitoare. La fel a scris și Eminescu, influențat de lecțiile de filosofie luate în străinătate, în poezia adresată criticilor săi:

,,Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?“

În idealismul transcendental socratic, adevărul se coboară din ,,pleroma dumnezeirii“ către lumea noastră prin intermediul unor scări numite generic ,,logosuri“, cuvinte care ne fac cunoscute gândurile din lumea divină. Asemenea lui Tales din Milet și a lui Piragora, Socrate este convins că matematică și geometria sunt astfel de ,,logosuri“ venite spre lumea noastră dezordonată din lumea armoniilor divine.

Bineînțeles că și muzica era considerată atunci, și mai este considerată și astăzi de unii, ca un ,,logos venit dintr-altă lume“. Nimeni nu se poate așeza la masă ca să scrie o ,,capodoperă“. Pentru așa ceva, spuneau anticii, trebuie ca cineva să fie ,,inspirat“.

Toți posesorii acestei ,,inspirări divine“, fie că erau ei matematicieni, geometrii, compozitori sau filosofi erau decretați de societatea greacă idealistă drept ,,preoți“. Dacă am încerca să aducem rânduielile sociale din lumea antică în lumea contemporană ar trebui să spunem că mai toți profesorii universitari și oamenii de  știință sunt astfel de ,,preoți“ ai inspirațiilor transcendentale.

De ce folosește apostolul Ioan așa de mult ,,logosul“ (Cuvântul) în proologul Evangheliei lui? Tocmai pentru a-L diferenția pe Isus Christos, în pericol de a fi integrat alături de toți ceilalți ,,oameni inspirați“ în panoplia de oameni providențiali ai istoriei, și de a-L așeza desupra tuturor, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Fiul lui Dumnezeu, scrie Ioan, nu este unul din logosuri, ci Logosul cu L mare, singurul care ne-a dus adevărul pur de la Dumnezeu. În textul lui Ioan, Isus Christos este Creatorul tuturor lucrurilor, întrupat în istorie ca să recupereze pentru Tatăl Său sufletele oamenilor creați de El:

,,Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1:16-18).

Moise ne-a dat cuvintele Legii, dar ,,adevărul“ din spatele acelor cuvinte a venit la noi doar în persoana lui Isus Christos, Cel de o ființă cu Tatăl.

Ioan scrie ,,divin“, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul“. Descoperirea apocalipsului este scrisă în șapte rotiri a câte șapte, ca roatele lui Ezechiel care se învârtesc în mijlocul altor roate (Ezec. 1:16).

Primul capitol al Evangheliei lui Ioan este tot o prezentare a divinului. Bineînțeles că este făcută și ea tot într-o serie de șapte, o septadă inițiatică, ce va fi împlinită apoi prin confirmarea rotirilor din celelalte septade, ale minunilor, ale discursurilor, ale întâlnirilor, etc.

Cel dintotdeauna existent alături de Tatăl este prezentat la coborârea Lui printre noi ca:

1. – Lumina (1:4-13)
2. – Cuvântul (13-14)
3. – Fiul lui Dumnezeu (15-18)
4. – Mielul lui Dumnezeu (29-34)
5. – Mesia (35-42)
6. – Împăratul lui Israel (43-49)
7. – Fiul omului (50-51).

Această din urmă titulatură, Fiu al omului, este una din autoidentificările favorite ale Domnului. Ea apare de 83 de ori în Evanghelii, de 13 ori (două septade incomplete) în Evanghelia lui Ioan. Titlul vorbește în același timp despre umanitatea și despre divinitatea lui Isus. Vedenia din cartea profetului Daniel (7:13) vorbise deja despre cineva ca un ,,fiu al omului“ într-un clar context mesianic. Nu este de mirare deci că Domnul a preluat acest titlu și l-a folosit întocmai când s-a mărturisit înaintea Marelui Preot:

,,Isus i-a răspuns:
– Este aşa cum spui. Dar vă spun că, de acum încolo, Îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind pe norii cerului!“ (Mat. 26:64).

Ca Fiu al omului, Isus este ,,veriga lipsă“ dintre cer și pământ. Așa se explică apariția ei ca o însoțire cu textul străvechi în care ni se vorbește despre drama lui Iacov (Gen. 28).

,,Isus i-a răspuns:
– Crezi pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin? Vei vedea lucruri mai mari decât acestea!
Apoi i-a zis:
– Adevărat, adevărat vă spun că veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu înălţându-se şi coborându-se peste Fiul Omului !“ (Ioan 1:50-51)

Fugar de acasă, urmărit cu moartea, plecat străin către rude străine, Iacov a ajuns un om ,,al nimănui“, singur sub imensitatea nopții din pustiu. Așa se credea el, dar nu era așa! Iacov era alesul lui Dumnezeu! Nevăzută de ochii deschiși ziua, dar vizibilă cu ochii închiși în somn, deasupra lui Iacov este plasată de Dumnezeu o scară pe care ,,îngerii se suiau și se coborau“. Preluând metafora vedeniei nocturne din Geneza, Christos îl anunță pe Natanael că El a venit ca să fie această ,,scară“ așezată ca punte între cer și pământ: ,,Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“ (Ioan 14:6). Textul ioanin va repeta apoi că Isus le-a adus aminte mereu omenilor că ,,a venit din cer“ și că va pleca iar acolo, ,,pentru că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se duce“ (Ioan 13:3).

Titulatura mesianică a acestui Fiu al omului era binecunoscută evreilor:

,,Şi când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii. Spunea lucrul acesta pentru a arăta cu ce fel de moarte urma să moară. Mulţimea I-a răspuns:
– Noi am auzit din Lege că Christosul rămâne în veac; cum de spui Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat?! Cine este Acest Fiu al Omului?“ (Ioan 12:32-34).

În spațiul strâmt al primelor patru zile de activitate mesianică, Ioan Îl prezintă pe Cel întrupat într-o divină septadă venită pe pământ ca să fie puntea de legătură, veriga lipsă, dintre pământ și cer. Dumnezeu se coboară pentru ca omul să poată urca, refăcând astfel unitatea dintr-u-nceput a creației.

Finalul capitolului doi, dincolo de ,,preambulul “ primului capitol, ni-L va prezenta apoi pe Isus drept Cel ce ne cunoaște deplin pe fiecare dintre noi. Ca răspuns la mirarea consătenilor și ucenicilor Lui care n-au priceput ,,semnul“ de la nunta din Cana și nici autoritatea binevenită a curățirii Templului, divinul evanghelist așează un comentariu editorial ca pe o aspră avertizare. Este felul lui Ioan de a ne spune: ,,Chiar dacă voi nu-L cunoașteți (sau nu-L recunoașteți), El vă cunoaște deplin pe fiecare dintre voi și știe, dincolo de superficialitatea aparentei voastre loialități, în cine poate și în cine nu se poate încrede:

,,Pe când Isus era în Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea. Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Și n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om“ (Ioan 2:23-25).

Întrebarea care rămâne este: Poate să se încreadă El astăzi în tine?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s