Imnul de adorare din înălţimea cerului

By barzilaiendan on December 25, 2016 • ( 0 )

Slavă lui Dumnezeu în locurile preînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcerii divine! – Luca 2:14

Îngerii slăvesc naşterea Domnului ca pe un început al marii proslăviri a lui Dumnezeu în istoria omenirii şi în istoria universală. Oastea îngerilor aflată în adorare văd deja aceasta împlinită în Copilaşul din Betleem. Fiecare cuvânt al cântării este o mare prorocie, iar dacă privirea îndreptată spre prezentul trist face să amuţească strigătele de bucurie de crăciun, privirea profetică spre viitor a împlinirii planurilor minunate ale lui Dumnezeu fac vocea să răsune în strigăte de bucurie şi veselie.

Imnul de adorare cerească al îngerilor din înălţimea cerurilor nu constă din trei părţi, aşa cum prezintă traducerea Luther, ci numai din două.

Traducerea Luther spune:

Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, 2. pace pe pământ, 3. în oameni bună plăcere.

Luther a tradus corect versiunea grecească Koine pe care a avut-o la dispoziţie pe vremea aceea, căci aceasta are în greacă cuvântul plăcere = eudokia în nominativ şi nu aşa cum este în manuscrisele mai vechi, pe care Luther nu le-a cunoscut, anume Vaticanus şi Sinaiticus, în genitiv. De aceea Luther are această împărţire în trei a imnului ceresc.

Traducerea textuală arată astfel:

Slavă (sau onoare) există la Dumnezeu în înălţimea cerurilor.
Pace există pe pământ la oamenii plăcerii (divine).

Partea întâia a imnului de adorare al îngerilor spune ce este sus în ceruri. Partea a doua a imnului de adorare al îngerilor spune ce este jos pe pământ.

Ambele cazuri nu stau în optativ, aşa cum a tradus Luther: „Slavă să fie lui Dumnezeu … pace să fie pe pământ“; lipsa verbului auxiliar „a fi“ trebuie redată în indicativ, deci „Slavă este (sau există) la Dumnezeu … Pace este (sau există) pe pământ …)

14a. Slavă (sau onoare) există la Dumnezeu în înălţimea cerurilor.

Îngerii din cer spun: „La Dumnezeul nostru în înălţimea cerului s-a descoperit o slavă fără asemănare.“ Pentru Dumnezeul nostru întruparea Fiului Său veşnic a fost aşa de mare, că El în scurgerea miilor de ani atrage mereu atenţia cerului şi pământului cu privire la acest eveniment deosebit, unic, sublim în toate timpurile şi în veşnicie. „Dragostea de oameni a lui Dumnezeu (philanthropia lui Dumnezeu) şi bunătatea lui Dumnezeu s-au arătat în Mântuitorul (soter) Isus Hristos“, aşa scrie în epistola către Tit (Tit 3, 4). „Neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită în Evanghelie“ – (care este Isus Hristos), aşa scrie în epistola către Romani (Romani 1, 17) – „Noi am privit cu bucurie şi timp îndelungat cu atenţie (etheasametha) slava Sa“, aşa spune Ioan cap. 1, 14.

Expresia Doxa = slavă (onoare), în ebraică kabod, înseamnă la oameni „slava sa, prestigiul său“. La Dumnezeu doxa este minunata strălucire plină de lumină a slavei Sale, sfinţenia Sa nepieritoare şi frumuseţea curată, veşnică.

Această strălucire a slavei în lumină a frumuseţii maestetice a lui Dumnezeu este cu mult întrecută de ceea ce avea loc în Betleem. Oastea cerească cântă plină de uimire şi mai puternic decât valurile mării învolburate un cântec nou pentru Dumnzeu şi Domnul ei, aşa cum niciodată mai înainte nu a cântat, căci slava Aceluia care este Tatăl adevărat al tuturor copiilor din cer şi de pe pământ s-a descoperit în Copilaşul din Betleem, nu numai oamenilor ci şi îngerilor, într-o măsură aşa de mare că abia acum ei ştiu ce Dumnezeu şi Tată au ei.

Cei drept, ei cunoşteau pe Dumnezeu, care este dragostea însăşi şi a cărui slavă mare constă nu numai în puterea Sa ci şi în dragostea Sa. Dar acum s-a arătat privirii lor o adâncime şi o plinătate a dragostei lui Dumnezeu, aşa cum ea şi în cer era cu totul nouă şi deosebit de preţioasă şi a cărei arătare i-a surprins şi i-a fermecat, cu toate că nu era destinată lor, îngerilor, ci nouă, oamenilor. Cum ar fi putut un înger să bănuiască că Dumnezeu era în stare să instaureze în chip aşa de minunat slava Sa pe pământ, că Tatăl din ceruri din dragoste pentru o lume păcătoasă va trimite de la inima Sa pe Fiul Său şi că acest Fiu are o dragoste aşa de mare pentru cei pierduţi, că pentru lumea căzută în păcat va părăsi tronul lui Dumnezeu şi va veni într-o iesle şi va merge la cruce! Această întrupare a Fiului lui Dumnezeu descopere taina celei mai adânci dragoste a lui Dumnezeu, în care chiar îngerii doresc să privească (1 Petru 1, 12).

14b. Pace există pe pământ la oamenii plăcerii (divine)

Mai întâi sunt două întrebări la care trebuie să se răspundă.

Ce se înţelege prin „pace pe pământ“?
2. Ce se înţelege prin „oamenii plăcerii divine“?

Ce se înţelege prin pace? Prin pace nu se înţelege nimic altceva decât Isus Hristos. De aceea imnul de laudă al îngerilor putea în loc de pace este pe pământ să spună: Isus Hristos este pe pământ.

Se poate oare în loc de pace să se spună Domnul Isus? Dovezi din Biblie şi din afara Bibliei confirmă că se poate.

Maximele rabinice spun: „Numele lui Mesia este pace.“ – „Mare este pacea, căci atunci când va veni Mesia, El va începe cu pace!“

În Isaia 9, 5 Mesia este numit Prinţul păcii. În Efeseni 2, 14 se spune: „El“, anume Hristos, „este pacea noastră.“ Ultimul cuvânt pe care Domnul înainte de plecarea Sa l-a spus ucenicilor Săi a fost: „Vă dau pacea mea.“ (Ioan 14, 27) Şi primul cuvânt al Celui înviat a fost: „Pace vouă!“ (Ioan 20, 19, 21, 26). Epistola către Romani spune (Romani 5, 1) „… avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“.

Isus Hristos este pacea în persoana Sa, şi anume reală. Isus Hristos este pacea, El fiind cel care face pacea şi o dă.

Ce înseamnă expresia oamenii plăcerii (divine)?

Expresia „oamenii plăcerii“ nu înseamnă, aşa cum comentatorul Zahn spune: „Oameni care de bună voie consimt faptele şi Cuvântul lui Dumnezeu“, sau cum crede Vulgata: „Oameni cu bună-voinţă“. Nu, nu aşa se înţelege aici. Expresia „oamenii plăcerii“ (genitiv eudokias) – sau potrivit cu manuscrisele avute la dispoziţie de Luther – anume grupa de manuscrise Koine – oamenilor o plăcere (nominativ eudokia) – prin plăcere se înţelege plăcerea pe care Dumnezeu a avut-o pentru oameni. Această realitate de neconceput, că Dumnezeu are plăcere de „omenirea pierdută şi condamnată“ a fost dovedită prin venirea copilaşului din Betleem.

Expresia en anthropois eudokias = între oamenii plăcerii se referă la hotărârea de har a lui Dumnezeu arătată în Hristos (compară cu Efeseni 1, 5,6). Cuvântului grecesc „eudokia“ îi corespunde cuvântul ebraic „razon = plăcere“ ca exteriorizare a harului şi binefacerii lui Dumnezeu (compară Psalmul 145, 16). Din cauza păcatului oamenii nu au arătat niciodată plăcere lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Şi-a arătat plăcerea Sa prin Fiul Său!

Deci partea a doua a imnului oştirii cereşti nu conţine nimic altceva decât conţinutul scump al Evangheliei divine, veşnice. Dumnezeu a dăruit pământului în acea noapte din Betleem ce a avut mai drag şi mai bun, şi anume pe Fiul Său preaiubit, pe care se odihnea plăcerea Sa din veşnicie (compară cu Matei 3, 17 şi Marcu 1, 11 şi Luca 3, 21).

Prin trimiterea Fiului plăcerii Sale aici jos în lume, lumea a devenit obiectul plăcerii Sale, cu toate păcatele şi starea ei de condamnare. O, ce minune, de necomparat! Nici în lumea aceasta şi nici în veşnicie nu este posibil să putem înţelege şi pricepe această putere a dragostei – dar vrem să adorăm deja aici împreună cu oştile cereşti această minune din Betleem, iar apoi, pe deplin, în cer în slavă. Lui se cuvine adorarea, Dumnezeului-Trinitate, din veşnicie în veşnicie!

Prin expresia oamenii plăcerii (din cauza conţinutului scump al Evangheliei am adăugat „oamenii plăcerii divine) este preamărită în mod conştient marea faptă de la crăciun a lui Dumnezeu în obiectivitatea Sa monumentală.

Aici nu este amintit nimic din comportarea subiectivă a omului, nici măcar o aluzie, nimic despre voia omului, despre „aprobarea“ lui, despre dăruirea lui, despre credinţa lui în fapta lui Dumnezeu.

În acest imn de crăciun al oştirii cereşti este preamărită numai fapta lui Dumnezeu, aşa cum Isus Însuşi spune în Ioan 3, 16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu …”.

În acest imn de crăciun al oştirii cereşti este cuprins ceea ce Pavel a scris în epistola a doua către Corinteni 5, 19: „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea – aceasta fiind lumea pierdută – cu Sine.“

Pe scurt, ceea ce a fost prorocit în Vechiul Testament (Genesa 3, 15) „… El va zdrobi capul şarpelui …“, după aceea fiind mereu prorocit de prorocii Vechiului Testament, a devenit realitate irevocabilă în Isus Hristos: „Dumnezeu nu a cruţat pe propriul lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi …“, de la Betleem până la Golgota!

Schlatter formulează aceasta în felul următor: „ De aceea există oameni cărora Dumnezeu le-a dăruit plăcerea Lui, pentru că Hristos este la oameni. Prezenţa Lui este pentru ei „ne-ţinerea în seamă a datoriei“, înlăturarea despărţirii dintre oameni şi Dumnezeu. Deoarece împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii a venit din partea lui Dumnezeu, de aceea Îl laudă oştirile cereşti. Toate aceste sunt însă lucrarea personală a lui Dumnezeu, rezultatul voinţei Lui. Prin referirea la plăcerea lui Dumnezeu este cuprinsă vestirea harului Său confirmarea măreţiei Sale.“

(citiți mai mult aici: http://www.mesagerul-crestin.net/CB_NT/HTM/Luca_2_8_14.htm)