Prin 1976, la Fălticeni, ca student la Teologie, predicam la o înmormântare și-mi aduc aminte că am zis: ,,Ce-i face pe oameni să tresară la trecerea unui cortegiu funerar? Ce-i face să se oprească și să-și scoată căciulile din cap? Ce-i face să se alăture cortegiului chiar dacă n-au fost rude de-aproape cu cel decedat? Există un singur răspuns: Fiorul propriei mortalități. Sentimentul de solidaritate în fața morții. Suntem părtași la aceeași soartă tragică. Intuim că ni se face tuturor o mare nedreptate, că n-ar trebui să murim, că nu e drept să murim, că nu e bine că murim! Nu ne putem obișnui cu moartea! Nici un om nu-și merită moartea! Avem sentimentul că ni se face o mare nedreptate. Noi ar trebui să trăim veșnic!“

Nu mi-am schimbat părerile în toți acești ani trecuți de atunci. Cred că acesta este stratul subconștient în care ne-am solidarizat toți cu cei din mijlocul tragediei din București. Acesta este sentimentul care ne-a transformat pe așa de mulți în ,,Colectiv“.

Ca și la Fălticeni, spun și astăzi că acesta este motivul pentru care a venit la noi Domnul isus. Ca să ne vorbească despre viața fără de moarte, ca să biruiască moartea pentru noi, ca să ne îndepărteze vinovăția și să ne dea un pașaport pentru ,,dincolo de moarte“. Cine nu tresare la cuvintele Lui? Cine nu se bucură atunci când le ia în serios?

,,Cine crede în Mine nu va muri niciodată, ci a trecut din moarte la viață“

Categories: Amintiri