de Oswald Chambers

După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume. si prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…Romani 5:12

Biblia nu spune că Dumnezeu a pedepsit rasa umană pentru păcatul unui singur om, ci că natura păcatului, adică pretenţia la dreptul asupra propriei mele persoane, a intrat în rasa umană printr-un singur om; tot Biblia spune şi că un alt Om a luat asupra Lui păcatul rasei umane şi l-a îndepărtat (Evrei 9:26) – o revelaţie infinit mai profundă. Natura păcatului nu înseamnă imoralitate şi fapte rele, ci predispoziţia spre realizarea de sine, eu sunt propriul meu dum­nezeu.

Această predispoziţie se poate manifesta prin moralitate sau imoralitate, dar ea are aceeaşi bază: pretenţia la dreptul asupra propriei mele persoane. Când Domnul nostru S-a întâlnit cu oameni care aveau în ei toate forţele răului sau cu oameni care trăiau o viaţă curată, morală şi dreaptă, n-a dat atenţie degradării morale a unora sau realizării morale a celorlalţi: El a privit la ceva ce noi nu vedem, şi anume la natura păcatului.  Păcatul este un lucru cu care m-am născut, şi nu pot schimba aceasta; doar Dumnezeu şterge păcatul prin răscumpărare.

Prin Crucea Lui Isus Hristos Dumnezeu a răscumpărat întreaga rasă umană de la posibilitatea condamnării datorate eredităţii păcatului.

Dumnezeu nu-l trage pe om la răspundere pentru că a moştenit ereditatea păcatului. Condamnarea apare nu pentru că m-am născut cu o ereditate păcătoasă, ci pentru că, atunci când înţeleg că Isus Hristos a venit să mă elibereze de această ereditate, refuz să-L las s-o facă. Din acel moment încep să primesc pecetea condamnării. „Şi judecata (momentul critic) stă în faptul că lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit mai mult întune­ricul decât lumina.”

Categories: Teologice