M-aș buucra mult dacă ați răspândi acest articol. Aștept reacțiile voastre.

Nici o minciună nu este mai periculoasă decât cea care se ascunde sub o poleială subțire de  adevăr. Mă frământă de câtăva vreme o situație sensibilă:

Apariția unui anumit gen de muzică foarte asemănător cu descântecele extazului păgân.

A fost produsă și de alții, dar acum este oferită mai ales de mișcarea ,,IHOP“ și pătrunde ca un cuțit fierbite în unt, într-o generație ,,plictisită“ de exprimările ,,vechi“ ale închinării tradiționale. Muzica de extaz oferă astăzi obraznic nici mai mult, nici mai puțin decât ,,aducerea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ“. Ea propune o temă insolentă: cei tradiționali doar cântă despre împărăție și o așteaptă, în timp ce muzica aceasta instaurează împărăția în toți cei ce o ascultă și cântă.

Ce-i rău cu muzica asta?

Seamănă foarte mult cu muzica psihidelică a generației hippy, consumatori de droguri.

Seamănă foarte mult cu ideea de ,,up and out“, de evadare din realitate și de explorare a unei hiper-realități de ,,dincolo“.

Seamănă cu muzica lui ,,let it go and let it be“, care a ,,eliberat“ o generație de normele morale tradiționale și le-a trântit în șanțul tuturor abuzurilor din ,,revoluția sexuală“.

Se pare că tinerii creștini sunt mereu ,,doar“ cu o generație în urma celei din ,,lume“. Ceea ce era detestat în generația părinților lor este accetabil și acceptat în generația copiilor de astăzi.

Ca fenomen social de masă, America s-a vindecat și a depășit generația concertelor cu ,,halucinogene“. Ele au apărut însă acum, în forme subtile și aparent nevinovate, în tânăra generație de creștini contemporani. Iubirea de Dumnezeu este frazată acum în forme de senzualitate lascivă, într-un limbaj desprins parcă dintr-o ,,Cântare a Cântărilor“ spiritualizată ca o culme a relației cu Christos. Expresiile destinate părtășiei de dragoste și adorare ,,din cămăruță“ sunt scoase pe scenele din piața publică, ca niște așternuturi și articole de lenjerie intimă afișate pe balcon. Asistăm la un fel de pornografie religioasă adictivă și degradantă.

,,Hari Crișna“ și alte zeități din refrenele repetate de George Harrison au fost puse alături de Isus Christos, până la măsura în care nu se mai știa precis (și nici nu mai avea importanță) pe cine identifica acel ,,My sweet Lord“:

Sper că nu se va găsi nici un tânăr creștin să reia melodia ,,încântătoare“ a lui George, să-i atașeze niște versulețe creștine și s-o cânte în cadrul unor concerte de tineret …

Cu riscul de a vă produce o ,,convertire“ la filosofia religioasă a extazului (bliss) generației ,,Beatles“, vă invit să ascultați o expunere a crezului lor în acest interviu dat de George Harrison. Treceți peste interviu dacă sunteți la curent cu filosofia pseudospiritualității indiene, new age, etc. sau dacă pur și simplu nu aveți timp):

Dacă veți urmări concertele IHOP (sau ale altor asemenea grupuri la modă) veți vedea repede că liderii de acolo sunt sentimentali ca niște afemeiați sau femei îmbărbătoșate ca niște predicatori. Aceste ,,preotese“ ale creștinismului senzual sunt, ca în antichitate, femei pătrunse irevențios și ilegal în slujba de predicatori și păstori, rezervată în Scriptură decent și prudent doar bărbaților. Nu este de mirare că acest fel de ,,închinare“ și ,,relaționare“ din părtășia tinerilor contemporani este preponderent siropoasă și scoasă de sub protecția unui conținut doctrinar biblic care se adresează mai ales minții. Nu ne mai interesează ,,ce cântăm“, atâta vreme cât ,,cum cântăm“ ne face să ne simțim bine. Muzica nu mai este destinată comunicării Evangheliei slăvite, ci consacrată pe altarul lui ,,feel good“, al propriei desfătări. Nu ne mai întrebăm dacă îi place Domnului. ,,Trebuie“ să-i placă automat și Lui dacă ne place ,,nouă“. Imnurile din trecut erau adevărate predici pline de conținut biblic. Cântecele contemporane nu mai sunt preocupate de transmiterea învățăturii sănătoase, ci evoluează la nivelul ,,melodiilor“ pline de declarații de dragoste. Iar melodiile de dragoste, ca și romanele de dragoste și ca și filmele de dragoste ,,se vând bine“.

Ca mai toți din generația mea, și eu m-am împărtășit de încântarea muzicii ,,feel good“, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să o propun tatălui meu, păstorul Vasile Brânzei, să o ascultăm sau să o cântăm împreună (!) acasă sau în adunarea sfinților. Știam, intuitiv și declarativ, că este o muzică care mă făcea pe mine să mă simt bine, nu pe Dumnezeu.

De ce scriu toate acestea?

Pentru că sunt în parte evreu, iar ceea ce știu din istoria evreilor poate folosi la tratarea anomaliei muzicale actuale din tineretul creștin.

,,Nu este nimic nou sub soare! “ spunea Solomon, iar Billy Graham traducea în limbaj exegetic astfel: ,,Nu există păcate noi, doar păcătoși noi!“

Pseudo-închinarea descântătoare, plină de repetiții obsedante și amețitoare, a fost practicată și în alte vremuri. Vă pun la dispoziție două citate din Scriptură și voi încheia apoi cu o concluzie.

,,Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi, cari nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi, şi le place să doarmă“ – Isaia 56:10

,,Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică“ – Amos 6:5

Nimeni n-a fost mai priceput în muzică decât David și Solomon. Performanțele celor doi n-au fost însoțite însă întotdeauna de trăiri corespunzătoare, iar încercările celor care ar fi dorit să semene cu ei în trăirile muzicale nu L-au impresionat deloc pe Dumnezeu. ,,Epigonii“ care căutau să-l imite pe David n-au reușit să fie pe placul Domnului nici atunci când performanțele lor au ajuns la înălțimea extazului. Era extazul muzicii, nu extazul părtășiei cu sfințenia divină.

Concluzia mea

Închinarea personală, închinarea intimă și chiar pătimașă nu trebuie practicată public la răspântia străzilor, în piețele orașului sau pe scene de concert, ci ,,în cămăruță ta“.  Ori de câte ori închinarea publică este mai înfocată decât închinarea din ,,cămăruța ta“ suntem în pericol de fariseism și de superficialitate teatrală. Avertizarea făcută de Domnul Isus pentru reglementarea relației cu Dumnezeu este la fel de adevărată astăzi ca întotdeauna:

,,Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi“ – Mat. 6:5-8

(În public, tatăl meu, Vasile Brânzei, a fost un om reținut, chiar solemn, aș zice. Prietenii mei ieșeni îl supranumiseră ,,reverendul“. În singurătatea lui cu Dumnezeu însă, tatăl meu era o cu totul alfel de persoană. Îmi aduc aminte cum se încuia în camera lui de studiu cu magnetofonul plin de câtecele fratelui Niculiță Moldoveanu și nu ieșea de acolo ore întregi. ,,Sunt cântecele mele de pahar“ ne spunea el în glumă, ,,trăiesc beția părtășiei mele cu Dumnezeul meu“.

Cei care au dormit ca musafiri în casa fratelui Wurmbrand știu că, atunci când mai era încă în putere, noaptea se auzeau din dormitorul dânsului cântece și pași de dans. Insomniile lui erau nopți de veghe în care trăia în îmbrățișarea Preiubitului său … Nimeni nu l-a văzut însă vreodată pe nenea Richard să facă așa ceva în public.)

Avertismentul lui Mesia, preluat apoi de apostolul Pavel și pus ca medicament corectiv în închinarea pseudo-creștină din Corintul păgân rămâne valabilă și astăzi:

,,Voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea!“ – 1 Cor. 14:15

Dacă aș fi invitat să predic la un concert de muzică al creștinilor, mi-ar place să fac o lămurire între trei termeni:

– cântare   – încântare   – închinare

1. Cântarea este un limbaj de comunicare. Eu comunic un mesaj sau mă comunic pe mine și stările lăuntrice prin care trec. Forma aceasta de exprimare este comună oamenilor, păsărilor și, poate, unor alte animale.

2. Încântarea (în-cântarea) este o stare lăuntrică de trăire a frumuseții. Ea este o trăire personală proprie, netransmisibilă. Cei ce fac muzică și cei ce consumă muzică, cei ce cântă și cei ce ascultă se pot ,,împărtăși“ (pot avea o trăire comună) la nivelul încântării personale. Încântarea este dovada că muzica este un limbaj cu putere, care stăpânește și modelează trăirile noastre interioare. Încântarea poate duce la trăiri înalte, copleșitoare, deschizând accesul la trăiri de dincolo de rațiune. Poți ajunge să ,,aiurezi“, să cazi într-un fel de transă sufletească asemănătoare de cea produsă de droguri. Încântarea este starea spre care pătrundem pe poarta numită ,,îmi place“. Ea n-are neapărat ceva comun cu creștinismul. Îți poate place ceva pentru că ,,îți place“, nu neapărat pentru că este bun. Există plăceri nevinovate și plăceri ilicite din pornirile năzuite în carnea noastră păcătoasă. Extazul nu trebuie neapărat să fie religios. Există tot felul de forme de extaz. Preotesele păgâne de la templele închinării din societatea greacă erau și prostituate care ofereau atingerea cu zeitatea în climaxul orgasmelor trupești.

3. Închinarea, după cum o definește chiar semantica metaforică a termenului, este o formă de supunere. Te poți supune unui scop, unei puteri, unui individ sau unei stări de lucruri. Îți poți ,,închina“ viața unei credințe, unui ideal, unei idei, unei persoane. Închinarea presupune renunțarea la ceea ce ne place nouă pentru a place celei sau celui căruia ne închinăm. Închinarea este un fel de subordonare. Adevărata închinare nu poate fi la nivelul superficial al trăirilor sentimentale sau declarative. Ea trebuie făcută ,,în duh și în adevăr“. Închinarea adevărată se face pe temelia fermă a adevărului și dincolo de nivelul sufletului sentimental, la cel infinit superior ,,al duhului“. Sufletul ,,comunică“, duhul are ,,comuniune“.

Dumnezeu este Duh. ,,Urechile“ Lui nu au ,,timpane“ care să fie impresionate plăcut de vibrațiile aerului din melodiile noastre. Dumnezeu este Duh și înaintea Lui toate lucrurile sunt goale și descoperite. Duhul cercetează toate lucrurile și n-are nevoie de cuvintele declaraților noastre ca să afle ce suntem ,,pe dinăuntru“. Acesta este motivul pentru care i-am dat dreptate lui Marius Cruceru când a spus surprinzător că:

,,Nu există muzică creștină! Există doar muzică cântată de creștini.“

La Dumnezeu nu ajung vibrațiile produse de corzile noastre vocale, ci vibrațile produse de freamătul inimii și de ondulările gândurilor noastre. Dumnezeu nu este cucerit de ,,șlagărele noastre“, ci de jertfele noastre duhovnicești, care încep cu lepădarea de sine prin jertfirea poftelor din trupurile noastre păcătoase. Cel mai bun manual de muzică este manualul care ne transformă viața, aducându-ne în armonie cu trăirile cerului:

,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ – Rom. 12:1-2

Există ceva frumos în orice formă de muzică, dar nu orice formă de muzică este automat o ,,închinare“. Majoritatea oamenilor evoluează la nivelele inferioare ale cântării și încântării, ignorând nivelul superior al închinării. Există un frumos muzical baroc, unul clasic și unul contemporan. Există un frumos al muzici ,,ușoare“ și un altul al muzicii populare, al doinelor și al baladelor. Acesta este motivul pentru care avem radiouri în mașină, acasă, iar mai recent, chiar și la telefoane. Ca și atunci când ne alegem îmbrăcămintea, mobila și culorile preferate, ne place să trăim înconjurați de o muzică frumoasă. Să nu ne mințim însă pe noi înșine. Muzica frumoasă este pentru ,,plăcerea noastră“ nu pentru ,,plăcerea Domnului“ (așa cum nu sunt de altfel nici piesele de îmbrăcăminte, culorile sau mobilierul).

Încântarea produsă de muzică nu trebuie luată ca ,,închinare“ către Dumnezeu. Dacă mai țineți minte termeni din matematică, avem de a face cu o ,,comunicare univocă“:

,,Lui Dumnezeu îi place când ne închinăm prin muzică, dar nu orice muzică este o formă de închinare“.

O comunicare biunivocă ar fi ceea ce credeau grecii:

,,Dumnezeu ne dăruiește muzică prin ,,inspirație“, deci orice formă de muzică este o închinare către Dumnezeu“.

Încântarea muzicală poate produce forme de extaz, dar aceasta nu înseamnă neapărat o formă de închinare plăcută Domnului. Extazul muzical poate duce la forme de transă, care departe de a fi forme de închinare, pot fi forme de rătăcire. Trebuie neapărat să ne închinăm cu duhul, dar și cu mintea. Numai rațiunea poate fi paznicul vieții sănătoase normale. ,,Somnul ei (al rațiunii) naște monștri“, așa cum au constatat nu o dată generațiile dinaintea noastră. ,,Feriți-vă de orice are aparența răului!“ (1 Tes. 5:22).

Militez pentru păstrarea închinării intime, pentru trăirile din ,,cămăruța noastră de acasă“. Cântarea Cântărilor nu este pentru citirea ei publică în cadrul închinării din biserică! Decența o păstrează pentru ,,camera Lui“ în care Preaiubitul ne cheamă să intrăm numai unul câte unul.

În adunare, vestim adevărul mântuitor și ne trăim dragostea de Dumnezeu care poate fi arătată în public, asemenea gesturilor și cuvintelor manifestate în public de un soț și o soție. Toată lumea își dă repede seama că se iubesc, dar nu toată lumea are acces la nivelul de intimitate pe care-l au ei în spatele ușii închise de acasă.

Suntem azi în pericolul abandonului într-un creștinism ,,declarativ“, fără acoperire în realitatea faptelor și a trăirilor noastre. Ne pierdem ,,destoinicia“ de îndată ce încetează muzica. Îi învățăm pe oameni să cânte despre trăiri care le sunt străine și-i legănăm în iluzia că iubirea de muzică înseamnă nepărat și apropierea de Dumnezeu.

Americanilor le-au trebuit droguri pentru a se despuia aberant și aiuritor în public. Nu este cazul să renunțăm acum noi la pudoare pentru că ne legănăm hipnotic în ritmul unei muzici încântate și al unor cuvinte repetate obsesiv ca în descântece.

Categories: Teologice