Cele patru bătrîneţi – o cutie de viteze inverse

Acum, că trecui de 60 de ani, subiectul a dobândit o atracție nouă. Vă invit la un dialog despre … ,,bătrânețe“. Mulțumesc lui Marius Cruceru pentru link.

   Luiza VASILIU | Cum îmbătrînim

Cele patru bătrîneţi – interviu cu Livius CIOCÂRLIE

Memorialist, eseist, critic, scriitor, cititor rafinat, maestru al autoironiei şi campion al sincerităţii, Livius Ciocârlie este una dintre cele mai discrete prezenţe din peisajul literaturii române. Am stat de vorbă despre bătrîneţe şi lucrările ei, într-o dimineaţă de toamnă, la etajul casei de la Armenească. Livius Ciocârlie a împlinit marţi, 7 octombrie, 79 de ani. 

Au trecut deja zece ani de cînd aţi scris Bătrîneţe şi moarte în mileniul trei. Ce a fost în mintea dumneavoastră cînd v-aţi decis să atacaţi subiecte atît de grele precum bătrîneţea şi moartea? După experienţa ultimilor ani, ce credeţi că ar mai fi de adăugat? 

Din păcate, pot să vă răspund şi la a doua întrebare. Cînd mi-aţi spus, acum cîteva zile, că vreţi să vorbim despre cartea asta, cum eu n-am memorie deloc, am zis să o recitesc, şi am citit vreo zece pagini, mai departe n-am mai rezistat. Însă ştiu de ce am scris-o. Am scris-o sub impresia dureroasă a două cazuri de oameni apropiaţi din familia mea, care au apucat ceea ce eu numesc a patra bătrîneţe, adică bătrîneţea cînd trăieşti prea mult.

Să vă spun ce înţeleg eu prin cele patru bătrîneţi.

Prima începe de obicei cam după ce te pensionezi. Mulţi care au lucrat, să zicem într-un laborator sau într-o fabrică, după ce rămîn acasă, nu mai au obiectul muncii. Dacă nu au un hobby, un violon d’Ingres, se melancolizează repede şi n-au parte de prea multă prima bătrîneţe. Dar dacă sînt oameni, cum e cazul meu, care pot, după ce rămîn fără serviciu, să-şi păstreze ce le-a plăcut cel mai mult din ce-au avut de făcut, atunci bătrîneţea asta primă e foarte bună. Pentru mine, a fost poate perioada cea mai bună. E adevărat că a coincis, în bună parte, şi cu mutarea noastră la Bucureşti. Oricum, a fost vorba de scris şi de citit, am făcut lucrul ăsta cu mare poftă. A fost o perioadă fericită, care însă s-a încheiat. S-a încheiat într-un fel, cred, neobişnuit. Probabil că de obicei e o trecere lentă. Însă la mine s-a întîmplat într-un singur minut. Scriind pentru România literară, mi-am zis în mijlocul unei fraze „Cît o mai ţin eu cu însemnările astea?“ Şi m-am oprit la mijlocul frazei. A fost ultima pe care am scris-o. Dar n-am ştiut că nu e doar o opţiune a mea să nu mai scriu însemnări. După destul de puţină vreme, am înţeles că nici n-aş mai putea.

A doua bătrîneţe e una în care nu mai ai chef de lucrurile pe care le-ai făcut, şi nici nu eşti în stare de ele. Eşti încă într-o stare fizică destul de bună, dar psihicul suferă şi e un soi de lehamite sau, ca să pun o vorbă mai nobilă, de tristeţe permanentă. O simţi fizic, ca o apăsare în piept. Aşa stau lucrurile cu situaţia mea de acum.

Bătrîneţea a treia o cunosc cel mai puţin, o presupun mai mult: este cînd ai deja probleme de sănătate, care te fac să fii din ce în ce mai neputincios.

Însă cea care mă tulbură pe mine şi m-a determinat să scriu cartea asta a fost a patra.

Dar mai întîi să vă spun că bătrîneţea nu are de-a face cu vîrsta. După părerea mea, Neagu Djuvara e în prima bătrîneţe. Dovadă că e acelaşi om pe care l-am cunoscut acum destul de mulţi ani, scrie, ţine conferinţe, e neschimbat. Deci nu e vorba de vîrstă. Vîrsta e foarte diferită. Chiar şi cele două cazuri, despre care vă spuneam la început că m-au determinat să scriu, au fost asemănătoare, dar la vîrste diferite. Cineva foarte bătrîn, ajuns la 95 de ani, şi cineva care începuse deja la 75, probabil determinat şi de două accidente stupide pe care le avusese.

Este, în orice caz, bătrîneţea în care mintea nu mai funcţionează, se produce o scleroză, se produce un Alzheimer, şi nu ştiu ce poate fi mai dureros decît să-l auzi pe tată spunînd despre fiul lui Cine este domnul? sau să-i spună soţiei lui Dacă aţi şti, doamnă, ce frumoasă a fost soţia mea, sau să-l vezi tot timpul stînd la poartă şi încercînd să iasă, spunînd că vrea să se ducă acasă. Sînt convins că acasă înseamnă casa copilăriei. Un prieten al părinţilor mei chiar a plecat de acasă cu ideea de a se duce la Bucureşti, de unde era fata lui, şi a dispărut pentru destulă vreme. L-au găsit într-un hal fără de hal într-o gară, de pe parcurs. Cînd l-au adus acasă, a şi murit. Deci astea sînt cele patru bătrîneţi aşa cum le văd eu.

Cînd vi s-a părut prima dată că îmbătrîniţi? 

Cînd m-am simţit liber, cînd am scăpat de toate corvezile pe care nu le putusem (click)



Categories: Articole de interes general

2 replies

Trackbacks

  1. Cele patru bătrîneţi – o cutie de viteze inverse | B a r z i l a i – e n – D a n | radupopescublog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: