Vă scriu această scrisoare deși nu știu dacă o veți citi vreodată. Continui să o scriu cel puțin pentru că de multe ori când scriem pentru alții, scriem, de fapt, întâi de toate, pentru noi înșine. Vă scriu ca unul care pot simpatiza cu dumneavoastră datorită unor experiențe similare prin care am trecut (nu pot detalia în public) reușind totuși să supraviețuiesc încultul baptist – ca mulți alții (deși nu mă pot identifica cu continuaționiștii și cu atât mai puțin cu mișcarea carismatică). Sper, de asemenea, că cititorii mei vor avea ceva de învățat din această scrisoare. Am nădejdea că veți citi și/sau răspunde (în cazul în care o veți face vreodată) altfel de cum ați făcut-o față de „tinerelul de la Oradea”, deodată ce „nu vârsta aduce înţelepciunea, nu bătrâneţea te face în stare să judeci”.

Nu vreau să împart nimic cu dumneavoastră, cu atât mai puțin să mă răzbun. Nu sunt aghiotantul fratelui Paul Negruț sau al fratelui Daniel Brânzei (cu care am o relație de prietenie-frățească mai mult „în duhul virtual”), așa cum speculează din belșug unii oameni care își folosesc imaginația în locul greșit și nu știu decât să direcționeze dialogul în probleme irelevante. Îi respect pe amândoi frați dar teologia mea nu este formată de niciunul dintre ei. Am considerat şi încă mai cred că discuţia pe marginea subiectului vindecărilor este vrednică de atenţia şi interesul nostru. Pentru acest motiv voi face câteva observaţii articolului  prin care ați răspuns articolului „Vremurile minunilor” scris de fratele Daniel Brânzei.

Atât dumneavoastră cât și promotorii cesaționismului aveți (click)

Categories: Teologice