Alaska – 10. De la Denali la Ancorage

Luni 21 Iulie 2013

 

Astazi facem calatoria pe care am facut-o ieri, cu doua deosebiri. Astazi o fecem in sens invers si ceea ce am facut ieri cu autocarul facem azi cu un tren cu vedere panoramica (locuri la etaj, restaurant la parter). Ieri am facut drumul in zece ore jumatate. Azi il vom face in doar opt ore. Singurul inconvenient al excursiei de astazi este temperatura relativ scazuta care trebuie tinuta in vagon pentru ca geamurile cupolei sa nu se abureasca.

De dimineata am aflat numele raului care ne-a cantat de leagan azi noapte: “Nenana” (,,tabara intre doua vai“). Nepotii nostri ne spun acasa Nan si Nana, asa ca Daniela a gasit si ea ceva cu care sa se identifice pe aceste meleaguri. Bineinteles ca si vagonul special cu care calatorim se numeste tot “Nenana”. Dumnezeu stie sa-si alinte copiii.

 

Vreau sa ma marturisesc in fata voastra. Mi-e putin necaz pe mine ca n-am putut duce postul fara Internet pana la capat. Dimineata m-am rostogolit pana in holul de la intrare unde stiam de aseara ca sunt doua computere conectate fara taxa. Am devorat cateva site-uri la care obisnuiesc sa ma uit acasa. Asta in loc sa ma mai plimb putin prin jur si sa-mi adun amintirile mele viitoare. M-am pagubit singur si am inghitit, in loc de aer curat, politica murdara. Iarta-ma Doamne.

Peste 40 de minute se anunta prima ocazie sa privim varful MacKinley in zare. Speram sa nu mai fie asa de ingamfat si cu capul in nori. Daca nu se sinchiseste sa se uite putin si la noi ne ramane, ca intotdeauna, Google si pozele de pe Internet. (De acolo sunt unele pe care le-am pus in acest jurnal).

Parcurgem un platou cu pomi rasfirati, numit in ruseste “taiga”, care inseamna “bete”. In viroage sunt lacuri asezate pe “permafrost”, pamant permanent inghetat. Pastravilor si somoniilor din apa foarte rece le trebuie mult mai mult timp ca sa ajunga la maturitate. Pe maluri, din loc in loc sunt “casele” castorilor (beavers), facute din aglomerari de crengi frumos ordonate.

Si, pentru ca veni vorba, deunazi am auzit o expresie memorabila: “O ceata de tantari surprinzator de bine organizata”.  Urma ceva ca o descriere de atacuri in valuri, dar mie mi-a placut si mi-a ramas in memorie doar expresia din prima parte.

Toata lumea striga, toata lumea scoate camerele de vederi si toti se uita in partea dreapta. Cineva a semnalat prezenta unei mame moose impreuna cu puiul ei. Pana si trenul s-a oprit pentru ca toata lumea sa aiba timp sa fotografieze.

Pe alocuri, printre palcurile de copaci ai padurii sunt cabanele mici ale “traperilor”, oamenii care traiesc din prinderea si jupuirea animalelor de blana. Nu se poate ajunge la aceste cabane decat cu trenul. In Alaska mai exista singurul tren cu sistem de “flag dawn”, in care pasagerii pot semnaliza conductorului unde vor sa opreasca trenul. Inevitabil, la punctele acestea de oprire sunt deja parcate “snow machines” sau “ATV-urii (vehicule pentru orice teren) cu care traperii vor ajunge la cabane.

Alaska este singurul stat in care vulturii plesuvi n-au fost vreodata in pericol de extinctie. Sunt pasari mari, cu anvengura aripilor de pana la opt metrii, dar au si ele defectele lor. Acesti vulturi nu pot ridica mai mult decat un sfert din greutatea lor. Una din cauzele principale ale mortii lor este “inecarea”. Ele prind in ghiare un peste care depaseste aceasta greutate si sunt mult prea lacome si incapatanate ca sa-i dea drumul ….

Si pentru ca veni vorba de pasari, nu ma asteptam sa gasesc in Alaska lebede. Conductorul ne spune in gluma ca sunt doua feluri de lebede, unele de apa calda si altele de tundra. “Intrucat, spune el, suntem asa de aproape de tundra, cred ca este indreptatit sa presupunem ca acestea doua sunt … “de tundra”.

In apropiere de Ancorage, trecem printre doua mari baze militare. Pe banca din dreapta noastra, sotul este un colonel iesit nu de mult la pensie. Sotia lui este tare mandra de el si-i pune tot felul de intrebari cu voce tare. Insotitorul de tren vine si el si-i multumeste in numele tuturor pentru anii daruiti in slujba natiunii.

Fort Richarson – Ancorage

Nu stiu daca am spus-o deja, dar trebuie s-o spun acum: ,,Tururile astea au fost organizate cu o precizie de ceasornic pana in cele mai mici amanunte! Parca au fost facute pentru copii sau pentru batrani atinsi putin de senilitate, care nu se pot descurca singuri.“

La orice transfer, am pus pe bagaje taguri cu culori deosebite si bagajele noastre au zburat inaintea noastra si ne-au asteptat fie in tren, fie in cabana, fie, ca in Ancorage, in camera de hotel. Bineinteles ca si la plecarea spre aeroport ne-au rugat sa ne scoatem bagajele in fata usii si ne-am intalnit cu ele doar la intrarea aeroportului. Nu spun ca nu mi-a placut, dar ce ma fac eu daca ma obisnuiesc tot asa? …

Soferul autobuzului care ne-a luat de la gara si ne-a dus la hotel a tinut sa ne spuna si el cate ceva despre orasul lor. N-am retinut prea multe. Nu avea farmecul primului nostru ghid. Tot ce am retinut este ca sunt patru pericole cotidiene: cutremurele, vulcanii, ursii si vulturii. Chiar in seara dinainte, politia avusese de furca cu niste ursi care au intrat in oras si au scormonit prin cosurile de gunoi ale restaurantelor.

Pot sa spun ca am plecat la timp din Ancorage! La trei zile după ce am ajuns acasa am citit in ziar despre alte trei cutremure intamplate in Alaska:

Earthquakes shake three different parts of Alaska…

In seara petrecuta in Ancorage, eu, dupa un obicei pe care-l am, am vrut sa vizitez un magazin de mana a doua, un Goodwill Store. O fac peste tot pe unde ajung si cred ca ce vad acolo imi da masura oamenilor locului. Unde oamenii sunt saraci, magazinele acestea au numai zdrente de vanzare. etc.

Am intrebat un ospatar de la un restaurant din apropiere, dar el mi-a spus ca nu stie. Mi-a chemat inschimb un taxi. Era sigur ca taximetristi stiu tot. Spre surprinderea mea, taximetristul nostru nici nu auzise despre Goodwill. Era de prin Pakistan. Cand am reusit sa-i spun cam ce caut mi-a spus: ,,Ah, de ce nu spui așa? Bineinteles ca stiu. Acum insa nu se poate ca este trecut de ora sase si toate sunt inchise.“

M-am resemnat si l-am rugat sa ne duca la un restaurant. Mi-am adus aminte ca de la un restaurant ne-a luat. ,,Da, i-am zis eu, dar am citit eu undeva ca, daca vrei sa mananci mai ieftin, in orice tara sau oras pe unde ai ajuns trebuie sa iesi neaparat afara din circuitul turistilor si sa mananci acolo unde mananca ,,localnicii“. Ne-a intrebat ce fel de mancare preferam si, cand Dana i-a spus ca vrea ceva specific locului, ne-a dus cam opt mile pana la un restaurant cu peste si homari prinsi proaspati din Alaska. BIneinteles ca eu am ales sa nu risc si am comandat o friptura.

 

 

La intoarcerea spre hotel am vrut sa cumparam niste ,,suveniruri“. Greu, tare greu … Marea, imensa lor majoritate erau, asa cum deja stiti, … ,,made in Chine“.

 



Categories: Personale

1 reply

Trackbacks

  1. Motivație | Jurnale de drum – Daniel Branzai

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: