Alaska – 6. Glacier Bay

Vineri 18 Iulie 2014

20140718_132843

Dimineata am patruns in Glacier Bay. Acest golf/fiord n-a existat acum 400 de ani. Atunci n-am fi putut patrunde in aceasta vale pentru ca era complet acoperita de gheata.

Ghetarii s-au retras ca niste degete uriase ale unei manusi albe si trebuie sa navigam 65 de mile pana vom ajunge sa-i vedem. Daca urmeaza iar o miniglaciatiune, aceste degete se vor intande iarasi, iar golful va disparea din nou. Este un “dute-vino” care se produce la scara mileniilor. Meteorologii cinstiti ne spun ca termenul de “incalzire globala” are conotatii politice si a fost ales gresit. Este mai bine sa folosim termenul ” tulburari climatice”, ceea ce stiau si bunicii nostri cand spuneau “schimbator ca vremea”. Tot ei ne spun ca, in loc sa creasca, temperatura s-ar putea chiar sa scada. Regiunea central nordica a statelor americane a primit saptamana aceasta un front de aer polar, care a facut ca temperaturile sa fie mai degraba ca cele tomnatice din August si Septembrie. O miniglaciatiune locala in Alaska nu este scoasa in nici un sens din … carti.

 

La vinatoare cu binoclul

Glacier Bay este o zona frigorifica. Ne-am imbracat iar ca niste cepe (cu multe straturi) si ne-am avintat spre partea din fata a navei numita ,,bow“. Este plina de lume, care de care m-ai curiosi si mai dornici sa stea in primul rind. Se anunta un spectacol unic. Noi am ramas sa privim peste si printre capetele celor din primul rind. Nu-i nici un bai! Doar avem binoclu! Prevazatori, noi l-am luat de acasa. Pentru cei care n-au, gazdele noastre tocmai au scos pe o taraba o intreaga gama, de la cele de teatru, la cele de vinatoare. Ca sa te poti apropia insa de preturile lor trebuia sa te uiti ,,invers“ prin lentilele binoclului … Daniela a inventat o smecherie si a fotografiat ghetarii cu telefonul asezat la lentilele binoclului. A iesit o poza artistica.

 

Doamna geolog, care ne-a spus o sumedenie de lucruri interesante de-a lungul acestei croaziere, a facut precizarea ca suntem una din doar cele doua vapoare care primesc zilnic permisiunea sa viziteze Glacier Bay. Regiunea are statut de sanctuar natural de protectie pentru o sumedenie de specii.

Nici un pasager n-a avut voie sa fumeze in ziua aceasta. Cred ca a fost mai mult o chestie de impresie, atat timp cat cosurile vaporului au scos fumul echivalent a cateva mii de tigarete …

Rangerul care a venit la bord pentu supravegherea acestei vizite nu ne-a dat voie sa intram in anumite golfuri unde stoluri de pasari erau in perioada cuibaritului. In alte parti, focile aveau “targul lor de fete” si prezenta noastra ar fi stingherit petrecerea lor.

 Inapoi pe vapor

La despartirea de ghetar, unde aproape am inghetat de frig, ne-a fost totusi imposibil sa intram ,,inauntru“. Golfurile acestea sunt peisaje unice. Cine stie daca le vom mai vedea vreodata?

Our Cabin Stewart

Este uimitor ce repede te obisnuiesti cu binele. Este la fel ca si cu binecuvantarile lui Dumnezeu…

Ceea ce ni se parea luxos doar acum cateva zile a ajuns sa ni se para familiar.

In cabina noastra se intampla miracole. Desi am fost preveniti de familia Ursache, de Nuti si Nelu Campeanu, nu-au socat tot felul de lucruri. Cum iesim putin afara, cineva ne pune toate lucrurile la loc, ne improspateaza prosoapele si ne face patul. Avem cearceafuri noi in fiecare zi. In fiecare seara gasim pe patul imaculat doua ciocolate, un animal modelat din doua prosoape si un pliant cu programul pentru a doua zi. Sunt sigur ca miracolele astea vor inceta de indata ce vom ajunge inapoi la noi acasa …

Vineri dupa amiaza am stat putin de vorba cu autorul minunilor din cabina noastra. Mic de statura si vorbaret in engleza lui pasareasca ne-a spus ca, de fapt, este nu din Filipine, ci din Indonezia. Cu ocazia aceasta am aflat ca personalul auxiliar lucreaza in serii de cate zece luni consecutive, fara o a saptea zi libera si cu doar trei ore libere in timpul zilei. Omul nostru avea acasa o sotie si doi copii, unul de sase si unul de treisprezece ani. Avusese o casa frumoasa si o farmacie, dar cutremurul de acum cativa ani le-a distrus pe amandoua. Spera acum sa reconstruiasca locuinta cu banii luati pe vas, ca de farmacie nu mai putea fi vorba. Venise in sat o sucursala a unei companii numita 24K care era deschisa ziua si noaptea si oferea medicamente la preturi foarte mici. Ne-a mai spus ca sotia lui lucra si ea, in felul ei, deschisese acasa un fel de magazin alimentar. Cumpara marfa cu sacul si o vindea in pungi mai mici. Daniela l-a intrebat daca tot el face curatenie si acasa. A ras si ne-a spus ca la ei acasa este foarte “altfel”. N-au confortul de pe vas, nici baie in casa. Se spala luand cu ibricul dintr-un butoi mare si turnand intr-un lighean. I-am spus ca nici noi n-am fost americani din totdeauna si ca am crescut in Romania, intr-o saracie asemanatoare cu a lui. Ne-a zambit si cred eu, am crescut putin in ochii lui. Si el intr-ai nostri, facand astfel ca bacsisul obligatoriu, despre care ne vorbisera prietenii nostri, sa ii fie oferit cu mai multa bucurie.

 In biblioteca

Pentru ca ziua este aici lunga, iar noi n-avem inca invitatie de la mos Ene, ne-am luat cartile, IPad-ul si am urcat la nivelul superior al bibliotecii. Bineinteles ca are geamuri mari spre exterior si poti ,,sari pagina“ cind dai de ceva mai frumos de privit pe fereastra.

M-am intrerupt din scris pentru a merge la o prezentare despre viata si picturile lui Thomas Kinkade. O istorie fascinanta. Nascut cu doi ani dupa mine, in 1956, Kinkade a fost un crescut singur de mama lui. S-a nascut la Sacramento, California, dar a crescut intr-un orasel al cautatorilor de aur de la nord de Sacramento, numit Placerville. A manifestat dar pentru pictura si desen de pe la 4 ani. A studiat cu doi pictori din nordul Californiei care l-au sfatuit sa se duca la scoala. A inceput sa studieze la Berkeley, unde s-a simtit rebel printre rebelii impresionisti la moda de acolo. S-a mutat sa studieze in Los Angeles si, incet, incet si-a format un stil propriu. Ca peisagist, a lucrat cu compania Walt Disney si le-a facut fundalurile la un film de desene animate.

Kincade Disney Dreams Collection VII The Lion King

Colegii au remarcat ceva unic la el si l-au poreclit “Painter of Light” (Pictor al luminii). Peste cativa ani avea sa-si patenteze acest nume. La numai 28 de ani i s-a acordat increderea de a avea o expozitie personala intr-o galerie de arta vestita din Hollywood. Acolo si atunci s-a intamplat ceva care avea sa-i schimbe destinul pentru totdeauna: toate tablourile expuse s-au vandut!

I-ar fi trebuit alti patru ani ca sa faca tablouri pentru o alta expozitie. “In ritmul asta, si-a zis el, nu voi mai ajunge celebru niciodata.”

S-a consacrat o veme sa invete arta litografiei, pentru ca s-a hotarat sa nu mai vinda niciodata un original al lucrarilor sale. Asa se face ca avem astazi o sumedenie de reproduceri litografiate, dar nimeni nu se poate lauda cu un original. A vandut totusi cateva, fiecare cu peste un milion de dolari, iar Papei i-a facut unul cadou. Aproximativ una din douazeci de case din America are un “tablou” de-al lui.

O alta ciudatenie a lui Kinkade este ca atunci cand a observat ca vin din Asia (China) tot felul de reproduceri ieftine s-a hotarat sa faca un fel de “stampila” unica (de fapt in doua variante), pe care s-o aplice pe reproducerile scoase de el. Ca sa le autentifice, Kinkade a amestecat putin din sangele sau in vopseaua folosita, asa ca fiecare tablou vandut de el poarta si ADN-ul pictorului.

 

Stampila are deasupra semnul crestin al pestelui, la mijloc semnatura artistului, iar sub ea textul preferat din Ioan 3:16. Kinkade a fost urmasul lui Rockwell, unul dintre cei mai indragiti dintre pictorii americani. Amandoi s-au straduit sa picteze idei. La Kinkade, ideea centrala este drumul spre lumina. Daca a pictat un pod, cel ce il traverseaza merge dinspre capatul intunecat spre cel luminos. Daca este peisajul unui ocean furtunos, pe mal exista un felinar luminos sau o casa primitoare cu ferestrele luminate. Nu putine din picturile lui sunt despre faruri asezate la marginea marii.

Kinkade_August-beacon

Fiindca mama lui lucra si cate doua servicii pe zi, Kinkade a crescut “cu cheia de acasa la gat” si a trebuit de multe ori sa se intoarca la o casa intunecata si rece. Nici un copil n-ar fi trebuit sa treaca prin astfel de traume, de aceea, toate locuintele pictate de Kinkade au ferestrele luminate si pe cos ies fuioare de fum care vestesc tuturor ca cineva este acasa si atmosfera este calda si primitoare. Tablourile lui Kincade sunt o invitatie la o copilarie perpetua, vesnica. Ele ating o coarda sensibila din psihicul crestin al poporului american. In alte parti, Kinkade este socotit un ilustrationalist, nu un pictor, un producator de basme naive, nu un purtator de mesaj contemporan. Criticii europeni sustin ca panzele lui Kinkade pot decora camerele copiilor, dar nu merita sa stea in birou sau in camerele principale, cu atat mai putin in galeriile expozitiilor sau muzeelor.

O alta particularitate a tablourilor lui este includerea unor persoane cunoscute. Ori de cate ori apare un om cu pipa care-si plimba cainele este venerabilul si foarte respectatul Rockwell (cind este pictat, apare in coltul din stinga, jos). De cateva ori, pe panza apare una din fetele lui, iar o data s-a pictat intrun colt chiar pe sine in fata unui sevalet.

Sotia lui Kinkade a sacrificat mult, printre altele si o mica mostenire, ca sa-si ajute sotul sa se consacre picturii. Drept recunostinta, Kinkade are initiala ei “N” ascunsa in picturi, uneori chiar de 40 de ori pe aceeasi panza! (puteti sa va distrati cautand-o)

(The letter “N” is hidden in almost all of Thomas Kinkade’s paintings. It is his wife’s initial. It is typically on a mailbox or in a brick on a walkway. Most of the time it is easy to find. Actually, there is a single number next to his “signature” stamp at the bottom of every painting that indicates how many “N”s are hidden in that particular painting. The “N” stands for Nanette, his wife. He also often puts her name and his 4 daughters’ names in paintings on street signs, shop names, etc. In pieces with a lot of people in them, he will almost always put the faces of his family in the crowd, and he often puts in a man painting a picture, representing himself. These things makes his paintings even more interesting to study!)

Amandoi au avut patru fete, fiecare cu nume diferite, dar cu aceeasi middlename: Christine. Povestea vietii acestui om pare una demna de pus in cartile de studiu biblic. Tot ce a facut, de la stampila pe picturi la numele dat fetelor a subliniat marturia lui crestina. Totusi, in ultimii patru ani ai vietii (a murit in 2012), atmosfera din sufletul lui s-a intunecat. A inceput sa experimenteze cu impresionismul pe care-l dispretuise odinioara la Berkeley. A ajuns un alcoolic si a alunecat din ce in ce mai departe de imaginea unui om al lui Dumnezeu. Si-o fi pierdut Kinkade mantuirea? Asta este o intrebare prea grea pentru mine …

De ce m-am dus la o conferinta despre Kinkade? De ce ma intereeseaza la ce pret se vor vinde maine tablourile lui la licitatia de pe vas? Am sa va spun un secret: la una din intoarcerile dintr-o vizita la una din misiunile din Mexic, ca sa nu stau in trafic, m-am dus la un magazin de mana a doua (Goodwill) unde am gasit doua tablouri marisoare cu “stampila” originala si cu numarul de ordine al litografierii. Vanzatorii de acolo n-au stiut ce au primit si, judecand dupa marime, le-au pus pe fiecare cate un pret de $9.90.

kinkade_EverettsB

M-am uitat pe Internet dupa ce le-am cumparat si am vazut ca se vand intre $200 si $1,200. Vreau sa vad cu cat se vor vinde tablourile la licitatia de maine …

Tuturor celor ce am participat la conferinta despre Kinkade ni s-a dat cate o copie “autentica” a unui alt pictor impresionist. Mie nu-mi place. Voi ce ziceti?

abstract alaska

Vorba lui Caragiale: “Poza-i moft!” asa ca m-am intors langa Daniela in sala de lectura sa privesc pe geam la peisajele pictate de Dumnezeu.

Vineri seara … ca ziua

Stiam de la prietenii nostii despre seara asta. Toata lumea trebuie sa se imbrace la “tol festiv”. Restaurantul ofera un dineu special pentru toata lumea, iar dupa aceea, toata seara si o bucata din noapte erau destinate spectacolelor. Era ultima seara de distractii pe vas si multi pasageri doreau sa scoata si ultima picatura de placere din aceasta croaziera: “You live only once! Go for the Gusto!”

(Bineinteles ca nu toti pasagerii au fost din aceasta categorie. N-am fost noi singurii care au fost “altfel”. Faptul ca in fiecare zi s-au desfasurat servicii la capelele de pe vas este o dovada incontestabila. De fapt, vaporul are trei salii care pot lua aceasta destinatie. Una, cea mai mare dintre cele trei, poate fi si o sala de film. Preotul catolic a cerut-o pentru slujba zilnica de dimineata si de seara, pentru ca liturghia catolica are nevoie de un spatiu mai mare de desfasurare. Una din celelalte doua sali a fost ceruta de evanghelici pentru servicii interdenominationale. Vaporul nostru a dus deci o sumedenie de “frati si surori”, care au tinut neaparat sa-i multumesca zilnic lui Dumnezeu si sa faca studiu biblic. Nu toti pasagerii au venit deci ca sa se distreze. Unii, foarte multi, au venit ca sa se inchine, iar un drum in Alaska te predispune foarte mult la o asemenea activitate.)

Am iesit sa ne plimbam deci pe promenada de la nivelul sase. Vasul a iesit in larg si avea acum un tangaj apreciabil. Peste toate, la statia de amplificare, capitanul ne-a anuntat ca incearca sa scape de furtuna care se anunta si sa ajunga in Seeward, portul final, cu cateva ore mai devreme. A marit viteza. S-a marit insa si pulsul Danielei mele. I s-a mai pus si un nod in stomac. Claustrofobia cabinei noastre de cartite a pus capac peste pupaza. A trebuit sa iesim deci putin la aer. Viteza marita si vantul din fata sparg spumos valurile de-a lungul vaporului. Dintr-un anumit unghi, deasupra valurilor apare din cand in cand un curcubeu jucaus.

Daniela il ia ca raspuns la rugaciunile ei si se mai linisteste. Pe langa noi, imbracati ca de excursie, trec barbati imbracati in frac si doamne in rochii de seara. Unii au deja ochii rosii si sunt foarte incalziti chimic “pe dinauntru”. Noi ne-am pus doua paturi pe cap ca sa scapam de frig si ne fotografiem in fata coastei muntoase pe care muntii cu zapada lasa sa curga la vale cozile altor ghetari. Nu avem timp sa ne mai oprim pentru ei. Mergem cu toata viteza inainte.

Furați de peisaj, am uitat de ora limita pentru luarea mesei si … Ne-am dat seama ca va trebui sa postim … la noapte.

Pana atunci insa ne-am decis să facem un tur ca sa vedem si noi cum sta problema cu programele speciale oferite in toate salile de spectacol de pe vapor.

In sala mare este un spectacol de vodeville cu o formatie si niste dansatoare care vor purta asistenta printr-un concert de pop si rock. Ne uitam putin si plecam pentru ca incepuse cam deocheat.

In sala de lux de langa librarie, un violonist si un pianist aveau recital de muzica clasica. Toti cei prezenti erau imbracati “la patru ace” si stateau tepeni in scaune si fotolii. Ne-am uitat putin, dar nu ne potriveam cu ei.

Am plecat si am aruncat o privire in sala barului. Aici, un pianist iscusit avea in program sa-si plimbe audienta printr-o retrospectiva “Beatles”. Majoritatea doamnelor cantau deja impreuna cu el.

Am trecut la sala cu ring de dans, unde un trio instrumental (un rus la pian, un latino-american la tobe, si un negru cu o voce de catifea la contrabas) avea un concert de jazz.

Stiindu-mi gusturile, Daniela s-a sacrificat sa stea cu mine pentru cateva melodii. Si aici eram singurii fara haine de teatru. Ne-am asezat la o masa din spatele scenei, langa niste ferestre cu vedere spre coasta muntoasa inzapezita. Am comandat niste apa minerala si un Diet Sprite. Ne-am cerut scuze chelnerului pentru lipsa noastra de ,,uniforma“. A zambit si a spus ca este alegerea noastra, “doar suntem in vacanta”. Probabil ca mai important pentru el era sa comandam ceva.

Probabil ca si din cauza concurentei cu celelalte spectacolo, sesiunea de jazz nu avea prea multi ascultatori. La o masa din dreapta, o doamna intre doua varste (a doua si a treia), misca ritmat din cap si fredona aproape toate melodiile. Familia cu care venise se afla deja pe ringul de dans. Ea n-avea partener. M-a surprins teribil atunci cand, dupa una din melodii, a scos un strigat ascutit si puternic: “Iiii-Haaa!” Nu se asorta nici cu locul si nici cu rochia ei de seara … M-am uitat piezis la ea, dar mi-am dat repede seama ca eu eram cel deplasat. Uitasem ca exista jazz si in … Texas!

Ne-am retras devreme in cabina noastra. Acum, ca ma gandesc bine, singurul lucru care ma mira este ca am vazut intr-una din salile de spectacol si grupul de evrei cu cipilicile pe cap. Mai sa fie! Si doar intrasem de cateva ore bune in … Sabat.

Advertisements


Categories: Personale

2 replies

  1. Frumos vapor,frumoase amintiri,fotoliile din bibliotecā sunt creatia unui designer american pe nume Charles Eames.Cele de pe vapor fiind cel mai probabil copii.Se numesc Eames Lounge Chair and ottoman.

Trackbacks

  1. Motivație | Jurnale de drum – Daniel Branzai

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: