Am observat cu durere că foarte mulți care s-au implicat în discuții despre cesaționism sau continualism nu știu prea multe despre subiectul în sine. Mintea noastră lucrează asemenea unui computer; concluziile ei depind întotdeauna de cantitatea și calitatea informațiilor pe care i le punem la dispoziție. Fără a mă pronunța de o parte sau de alta a controversei, iată un răspuns la un răspuns, în care terminii și problematica este expusă clar. Sper să ne fie tuturor de ajutor:
(Am adăugat la sfârșit o traducere foarte necesară făcută de Marinel Blaj)
The Case for Cessationism Stands
by Tom Pennington
Pastor-Teacher, Countryside Bible Church, Southlake, Texas
When Grace to You asked me to present the biblical case for cessationism at the Strange Fire conference last October, I was excited about the opportunity. Although I am a convinced cessationist and had addressed this issue with my own congregation, I spent several months studying the Scripture and reading the relevant literature on both sides of this contentious issue. But it wasn’t long before my initial euphoria turned to discouragement.
The problem was not (as some continuationists argue) because there is insufficient biblical evidence for
cessationism to preach on for an hour. My problem was the sheer extravagance of biblical material. I was faced with a difficult decision between equally tempting choices: to spend the hour I was given developing one argument or to present a brief summary of the primary arguments. Both choices were fraught with slippery slopes and gaping chasms. If I concentrated on one argument, the uninformed on both sides of the issue would race to the conclusion that cessationism is a tune with only one string and one note. But if I tried to cover all the main arguments, I would have to leave crucial points and counterpoints on the cutting-room floor, appearing to leave holes in an argument that has none. If you listened to my message at Strange Fire, you know that I eventually opted for the lesser of two evils—the second.
In light of the difficulty of that decision, I have been fascinated by the responses to the biblical case I presented. Cessationists have written to say that the conference strengthened their confidence in the Scripture. I have heard from practicing charismatics who had been told there are no biblical arguments for cessationism but who were troubled by what they saw in their churches. In God’s providence they listened to Strange Fire, the truth they heard resonated with their hearts, and they have since left the charismatic movement for good.
Frankly, much of the online opposition has been all heat and no light. Some critiques have been so apparently self-defeating that they neither require nor deserve a reasoned response. Among the mostly gracious and careful responses to the case for cessationism, Andrew Wilson’s critique stands out. Several on both sides of the issue have suggested I respond to the issues he raised. So that is what I will do here.
Surprisingly, Wilson devotes the first half of his critique to defending the common arguments for continuationismthat I mentioned in passing in my introduction. First, he quotes the arguments as Tim Challies summarized them, and then he defends them. So I will quote Challies’s summaries and the key portions of Wilson’s critique.
(1) The New Testament doesn’t say they [miraculous gifts] have ceased. But then again, it doesn’t say that they won’t either.Wilson responds:
The burden of proof is firmly on the shoulders of the one who would place a break at the end of the New Testament period, for the simple reason that, throughout Scripture, substantial changes in the way God communicates with people—and cessationism posits a substantial change… —are clearly communicated.
But there were, in fact, two huge changes at the end of the New Testament period—changes that even most charismatics (including Wilson) admit can be discerned from the New Testament but that are not clearly announced in one clarion passage. Those two changes are (1) the end of the unique apostolate and (2) the end of canonical revelation. When charismatics state their case against cessationism as Wilson does, they unintentionally also surrender the field to apostolic succession and ongoing canonical revelation.
(2) 1 Corinthians 13:10 – they [continuationists] say this means that only when Christ returns will the partial gifts of tongues and prophecies cease. This implies that the gifts continue. But this is an uncertain interpretation.To this argument Wilson responds:
The charismatic case here [1 Corinthians 13:10] is immensely strong (and the overwhelming scholarly consensus in the commentaries would confirm this). For Paul, the imperfect (prophecy, tongues, knowledge) will cease at the arrival of the perfect (the return of Christ, when we shall see him face to face). Not much uncertainty there.
That is a case of both overstatement and misdirection. It is overstatement because a survey of commentaries will reveal as many as ten possible interpretations of what “the perfect” is. It is misdirection in that charismatics ignore that for most of church history this text was used primarily to argue against the continuation of the miraculous gifts. I freely admit that some cessationists have tried to make this text bear too much weight. But it is equally true that many charismatics, including Wilson in the quote above, try to make it bear too much weight in their defense.
(3) The New Testament speaks only of the church age, and so, [continuationists] argue, the gifts that began the church age should continue throughout it. They say we artificially divide it between apostolic and post-apostolic eras. But they do this, too, by not believing that the apostolic office still continues.Wilson writes:
Actually, a huge number of charismatics don’t believe this at all. Many believe, for reasons outlined in my recent article in JETS, that even in the New Testament period there were eyewitness apostles (the twelve, Paul, James) and people who never witnessed the resurrection but were referred to as apostles anyway (Apollos, very likely Barnabas, Silas, possibly Timothy, and so on), and that while the eyewitness category ceased with Paul, the other category didn’t.
Here, I confess, I was personally disappointed in Wilson. His comments reveal either that he just read the paraphrased version of my message on Tim Challies’s site or that he was careless—either of which is troubling in a person of his intelligence and education.
If he had listened to my complete message or read the transcript, he would have known that I acknowledged that most charismatics don’t believe there are eyewitness apostles today. That was my point. I specifically said that unless charismatics believe that there are apostles today at the same level as Peter and Paul—and most charismatics don’t—they also divide the church age. And they relegate at least apostleship solely to the apostolic era. They have become de facto cessationists—at least in part.
Positing a second tier of apostles as some do (which ignores any nontechnical, nontitular sense of the wordapostolos in the New Testament) doesn’t change the point. In fact, their protest proves the point. There was a marked difference between the apostolic and postapostolic eras. And by agreeing that the most significant mark of the age of the apostles—the men Jesus Himself appointed and called to be His official proxies—ceased, charismatics tacitly accept one of the key tenets of cessationism.
(4) 500 million professing Christians who claim charismatic experiences can’t all be wrong. But if we accept this, then logically we should accept the miracles attested to by one billion Catholics in the world. The truth is that 500 million-plus people can be wrong.Wilson responds:
This is not really a fair representation of any responsible charismatic argument. Of course billions of people can be wrong: billions of people do not believe the gospel, and virtually no charismatic would contest that. A fairer representation would be to say that, in order to explain the enormous number of miraculous experiences testified to by charismatics . . . a cessationist has to resort to an awful lot of accusations of fraud, deliberate deceit and delusion amongst some extremely level-headed, critical and theologically informed individuals.
My statement is not only a fair representation of responsible charismatic argument, it is a very common—albeit informal—argument of reputable charismatic authors and scholars, as well as laymen. To appeal as Wilson does to what he calls the “enormous number of miraculous experiences testified to by charismatics” only reinforces my point. We have to accuse more than a billion Roman Catholics of “fraud, deliberate deceit and delusion” to reject their “miracles,” yet that is exactly what the church has always done—and what I suspect Wilson himself does. If charismatics want to argue that sheer numbers lend credibility to their “miracles,” they have to own the weakness that comes with this argument.
After spending half of his critique on the arguments continuationists use to defend their position, to which I devoted less than five minutes, Wilson comes to the primary arguments I presented.
I began by defining cessationism. Cessationists believe it is neither the Spirit’s plan nor His normal pattern to distribute miraculous spiritual gifts to Christians and churches today as He did in the time of the apostles. Those gifts ceased being normative with the apostles. In Scripture we find at least seven arguments that the miraculous gifts have ceased. Again, since Wilson quotes Challies’s summary of my points, I will as well.
(1) The unique role of miracles. There were only three primary periods in which God worked miracles through unique men. The first was with Moses; the second was during the ministries of Elijah and Elisha; the third was with Christ and his apostles. The primary purpose of miracles has always been to establish the credibility of one who speaks the word of God—not just any teacher, but those who had been given direct words by God.Wilson writes:
The crucial word here, which appears twice and is somewhat mysterious on both occasions, is “primary.” Where in the Bible does it say that the miracles of Moses, Elijah or Elisha are more “primary” than those of Joshua (opening the Jordan and stopping the sun in its tracks isn’t bad), or Samuel (who had the odd prophecy), or David or Solomon, or Isaiah, or Daniel, or for that matter any of the canonical prophets (who, by Pennington’s definition, are exercising miraculous gifts)?
First of all, the point is not about God’s working miracles directly—something He did as He chose in both Old and New Testament history. Instead, the focus was on those epochs in redemptive history when God chose to givemen the capacity to work miracles. There is a difference between God’s giving Moses the capacity to perform miracles and God’s directly giving Samson superhuman strength. Samson used the strength God gave him, but he never performed a miracle. And prophecy is a miraculous gift because God miraculously reveals His truth to a man. But the prophet is not performing a miracle.
When you examine the biblical record, it is clear that there were three main time periods when there weremiracle-working men. Again, Wilson apparently didn’t listen to my message or read the transcript, because the first period I mentioned was not that of Moses but that of “Moses and Joshua.” And although God performed miracles directly during the ministries of Samuel, David, Isaiah, and Daniel, where is the biblical evidence that they were given miracle-working power in the way Moses and Joshua or Elijah and Elisha were? Create a comprehensive list of miracles performed by men in Scripture—not those performed by God directly—and the resulting list will support the point. In thousands of years of human history, there were only about two hundred years in which God empowered men to work miracles. And even during those years, miracles were not common, everyday events.
Wilson adds:
Where does it say that the “primary” purpose of a miracle is always to establish the credibility of the one who speaks the word of God? One might have thought the primary purpose of the exodus was to lead Israel out of slavery, and the primary purpose of the fall of Jericho was to defeat God’s enemies, and the primary purpose of the destruction of the Assyrians was to preserve Jerusalem, and so on. And even if the “primary” purpose of all miracles was authenticating a preacher, which cannot be shown, it would by no means indicate that this was the only purpose.
When God granted Moses—the first human miracle worker—the power to work miracles, He gave Moses only one reason: “that they may believe that the Lord, the God of their fathers, the God of Abraham, the God of Isaac, and the God of Jacob, has appeared to you” (Exodus 4:5). I provided a number of other examples throughout the Scripture to demonstrate that God’s primary purpose in giving men power to work miracles was to validate them as His messengers. Of course, God used Moses’ miracles to free Israel from Egyptian bondage. But why did God give miracle-working capacity to Moses, rather than simply free the Israelites Himself? According to God’s own statement, it was to validate His messenger. At Sinai, no one doubted that Moses spoke for God. Look up the other references I cited and you will find exactly the same pattern.
(2) The end of the gift of apostleship. In two places in the New Testament Paul refers to the apostles as one of the gifts Christ gave his church (1 Corinthians 12:28; Ephesians 4).Most Christians, including most evangelical charismatics, agree that there are no more apostles like the twelve or like Paul. So at least one New Testament gift—the gift of apostleship—has ceased. That means there is a significant difference in the work of the Spirit between the time of the apostles and today, because one of the most miraculous displays of the Spirit disappeared with the passing of the apostolic age. Once you agree that there are no apostles today at the same level with Peter and Paul, you have admitted there was a major change in the gifting of the Spirit between the Apostolic Age and the post-apostolic age. The one New Testament gift most frequently associated with miracles—the gift of apostleship—ceased.
Wilson responds:
This argument takes us nowhere: all agree that the eyewitness apostles have ceased, and all agree that (say) pastors and teachers have not ceased. Only if we can show that all New Testament miracles, prophecies, tongues and healings came via apostles—which is patently not the case—would this hold any water at all.
Here, Wilson’s argument isn’t clear, but he seems to be relying on an article he wrote for the Journal of the Evangelical Theological Society (JETS) in which he argues for a two-tier approach to apostleship. He maintains that the Twelve, Paul, and several others were “eyewitness apostles,” and those have ceased. But there are lower level apostles who are the Spirit’s ongoing gift to the church.
Wilson concludes his JETS article with this:
Within conservative evangelicalism, it has become commonplace to divide the apostolate into two, neat types. There are the Apostles (capital “A”) of Jesus Christ, comprising the twelve, James, Barnabas, possibly Silas, and then finally Paul: eyewitnesses of the resurrection, officers of the church, personally commissioned by Jesus, and with the capacity to write or authorise the scriptures, pioneer into new areas, lay foundations in churches, and exercise authority over them. Then there are the apostles (lower case “a”) of the churches, including Andronicus, Junia, Epaphroditus, the brothers of 2 Cor 8:23, and possibly Timothy: messengers that were sent out among the churches, but with no eyewitness appearances or commission from Jesus, and without the capacity to write Scripture, pioneer, lay foundations or exercise authority over churches. On this view, although there is occasional debate (as to which category, say, Eph 4:11 should correspond to), it is theoretically possible to dig up every occurrence of the word apostolos and put it squarely into one of these two categories.The view that Wilson rejects above is not merely the common view of “conservative evangelicalism.” It is the understanding of historic Christianity and even of many charismatic theologians. Wilson finishes his JETS article by saying that a possible reference to Apollos as an apostle in 1 Corinthians 4:9 (which the entire article argues for but never proves) “may . . . suggest that, according to Paul, although the appearances of the risen Jesus ceased with Paul’s encounter on the Damascus road, the apostoloi did not” (emphasis added). In other words, maybe there is another office in the church—Apostle, Second-Class—that continued after the death of the Paul and the twelve.
The weight of proving this novel idea falls on charismatics. Wilson’s conclusion that the best evidence he can muster “may suggest” a two-tiered apostolate is hardly enough to overturn two millennia of Spirit-enabled interpretation. The argument for cessationism based on the end of the gift of apostleship stands.
(3) The foundational nature of the New Testament apostles and prophets. The New Testament identifies the apostles and prophets as the foundation of the church (Ephesians 2:20-22). In the context, it is clear that Paul is referring here not to Old Testament prophets but to New Testament prophets. Once the apostles and prophets finished their role in laying the foundation of the church, their gifts were completed.Wilson:
This [argument] runs aground on the sandbanks of Romans 12 and 1 Corinthians 12-14 in particular, in which it is assumed that local churches experience prophecy in their meetings, yet without such prophecy serving as foundational for the church for all time, or being written down in the canon. Clearly, there is a foundational role for the apostles and prophets of whom Paul speaks in Ephesians (2:20; 3:6), but this in no way implies either that all prophecy has now ceased, or (obviously) that tongues or healings have now ceased.
Most charismatics admit that the New Testament “prophets of whom Paul speaks in Ephesians (2:20; 3:6)” play “a foundational role.” But then without any clear scriptural support, they assume that the prophecy mentioned in Romans and 1 Corinthians must be lower level prophecies. However, if there are not two levels of prophecy—which remains unproven—then Ephesians 2 is definitive. Both the apostles and prophets were the foundation of the church, and their roles were never intended to last.
(4) The nature of the New Testament miraculous gifts. If the Spirit was still moving as he was in the first century, then you would expect that the gifts would be of the same type. Consider the speaking of tongues. At Pentecost, the languages spoken were already existing, understandable languages. The New Testament gift was speaking in a known language and dialect, not an ecstatic language like you see people speaking in today. Prophecies (which were then infallible) and healings are also different in character today from the NT period.Wilson writes:
Again, this hits serious problems when it comes to 1 Corinthians 12-14, which scholars widely agree refers to ecstatic speech rather than known earthly languages, and to prophetic revelation which needs to be weighed or judged, rather than instantly being added to the infallible canon of scripture.
Contrary to what Wilson implies, there are many scholarly works and commentaries that do not support the view that 1 Corinthians 14 refers to ecstatic speech. But even more important is the analogy of Scripture. When Luke wrote the book of Acts, he knew what Paul had written six or seven years earlier in 1 Corinthians 14. Moreover, Luke knew what was actually happening in the church in Corinth. Yet without any caveat, Luke defines speaking in tongues as “we hear them speak in our own language” or our own dialect (Acts 2:7-8).
Wilson:
To say, further, that healings are different in character is to beg the question: there are numerous testimonies out there (I have heard many personally) of blind eyes seeing, deaf ears opening, the lame walking and even the dead being raised, unless one prejudges the veracity of such testimonies by assuming cessationism (or, of course, naturalism).
It is important to remember that all Christians believe God can cause blind eyes to see, open deaf ears, and even cause the lame to walk again. But the key issue is whether God still distributes to people the miraculous ability to heal others. When it comes to the supposed modern miraculous gift of healing, there are always “testimonies out there” and those who believe them “have heard many personally.” But there are rarely firsthand accounts, and there is never verifiable evidence of the miraculous gift of healing—much less of the ability to raise the dead!
(5) The testimony of church history. The practice of apostolic gifts declines even during the lifetimes of the apostles. Even in the written books of the New Testament, the miraculous gifts are mentioned less as the date of their writing gets later. After the New Testament era, we see the miraculous gifts cease. John Chrysostom and Augustine speak of their ceasing.Wilson:
There are two errors here. The first is that miracles are mentioned less in New Testament books that are written later; the book of Acts is certainly written after the books of 1 Thessalonians and James, and very probably after the other Paulines and Petrines, yet contains far more miracles (and John, among the latest books, has one or two miracles in it as well!).
I was not speaking of the working of miracles by the apostles (2 Corinthians 12:12) as Wilson seems to imply, but rather of the miraculous gifts given to individual Christians other than the apostles. When you trace the practice of the miraculous gifts by those other than the apostles against a time line of New Testament history and its letters, you will find that the miraculous gifts decline in their mention and use even during the apostolic period.
Wilson continues:
The second [error] is that we see the miraculous gifts cease after the New Testament; again, this begs the question by assuming that subsequent accounts of and responses to miraculous or prophetic activity, from the Didache and the Montanists onwards, are inaccurate or exaggerated. . . . In any case, this sort of argument—that, since something gradually disappeared from the church over the course of the first two or three centuries, it must therefore be invalid—should strike any five solaProtestant as providing several hostages to fortune.”Many scholars believe the original version of the Didache was probably written during the apostolic age, so it proves nothing about the continuation of the miraculous gifts after the time of the apostles. There are scattered reports of the miraculous throughout church history, but many of them are connected to groups and leaders whose doctrine was seriously aberrant in some way. And in spite of Tertullian’s connection to the Montanists, the church eventually spoke with one voice against them.
The consistent testimony of the church’s key leaders is that the miraculous and revelatory spiritual gifts ended with the Apostolic Age—they didn’t “gradually disappear” over several centuries. I provided a sampling of quotes from across church history as proof. John MacArthur cites many others in his book Strange Fire. The consistent testimony of the Christian church’s key leaders across church history poses a huge problem for our continuationist friends. As Sinclair Ferguson expressed it, continuationism provides no convincing theological explanation for the disappearance of certain gifts during most of church history.
(6) The sufficiency of Scripture. The Spirit speaks only in and through the inspired Word. He doesn’t call and direct his people through subjective messages and modern day bestsellers. His word is external to us and objective.Wilson responds:
This is not so much an argument for cessationism as a restatement of it. Suffice it to say that James and Paul, to mention just two apostles, envisage Christians being given wisdom by God, experiencing the Spirit crying out “Abba!” in their hearts, and being given spontaneous revelation during church meetings, none of which conflict with their high view of the scriptures.”
I intentionally did not develop this point, because I knew Steve Lawson planned to address this issue in his message on sola Scriptura. You can listen to or read Steve’s excellent defense here.
(7) The New Testament governed the miraculous gifts. Whenever the New Testament gift of tongues was to be practiced, there were specific rules that were to be followed. There was to be order and structure, as well as an interpreter. Paul also lays down rules for prophets and prophecy. Tragically most charismatic practice today clearly disregards these commands. The result is not a work of the spirit but of the flesh.Wilson writes:
I’m not qualified to comment on whether this is true of “most” charismatics, rather than “some,” but to the extent that this is true, I wholeheartedly agree with Pennington that miraculous gifts need to be governed and practiced wisely, in line with the New Testament. Clearly, however, this is not an argument against using charismatic gifts—it is an argument against using charismatic gifts badly.
To his credit, Wilson decries the unbiblical practice of the charismatic gifts. And I would agree that there are a few charismatic churches making valiant efforts at following Paul’s directives. But he is too well read and informed not to know that charismatics claim to be 500 million strong. Of that number, more than 125 million are Roman Catholics who have embraced a false gospel. And of the remaining number, even charismatic writers estimate that close to 40 percent of the 500 million are involved with the prosperity gospel (other estimates have the percentage as high as 90 percent). Add in the huge audiences watching charismatic television programs and services where the biblical directives are not followed, and far more than 50 percent of a movement that claims to be a work of the Spirit is either preaching a damning gospel or completely disregarding the Spirit’s clear New Testament commands regarding practice of the gifts. That is more than a few charismatics behaving badly. Instead, it demonstrates that the movement as a whole can claim neither the Scripture nor the Spirit.
Wilson concludes his critique: “I think that the cessationist position is biblically distorted, theologically confused and historically exaggerated.” Sadly, it is the charismatic position that is out of step with the Scripture, with historic theology, and with the key figures of evangelical church history. The biblical case for cessationism still stands.
If you want to read more on charismatic issues, see the brief bibliography below.
A Brief Bibliography of Books Arguing for Cessationism
- John MacArthur, Charismatic Chaos.
- John MacArthur, Strange Fire.
- Samuel Waldron, To Be Continued?.
[Best brief work on the issue for laymen] - Sinclair Ferguson, The Holy Spirit.
[Best work on the role of the Holy Spirit, and a helpful defense of cessationism] - Richard B. Gaffin, Jr. Perspectives on Pentecost.
[Recommended] - B.B. Warfield, Counterfeit Miracles.
[Classic historical defense of the end of the miraculous but not a biblical defense; recommended] - Robert Reymond, What About Continuing Revelations and Miracles in the Presbyterian Church Today?
[Recommended; deals primarily with the gift of tongues but also addresses the issue of cessation; out of print] - Larry Pettigrew, The New Covenant Ministry of the Holy Spirit.
[Helpful work on the roles of the Spirit in the Old Testament & New Testament; section on cessation and tongues is helpful] - Walter Chantry, Signs of the Apostles.
[Helpful but a bit dated] - Robert Thomas, Understanding Spiritual Gifts.
[Great exposition of 1 Corinthians 12-14] - Robert Gromacki, The Modern Tongues Movement.
- R.C. Sproul, The Mystery of the Holy Spirit.
- Arthur Johnson, Faith Misguided: Exposing the Dangers of Mysticism.
- Graham Cole, He Who Gives Life: the Doctrine of the Holy Spirit.
#1 Posted by Keith Krohn | Tuesday, May 06, 2014at 2:19 AM
Thanks for continuing the fight for the truth alongside men such as John MacArthur, Justin Peters, and everyone else who participated in the Strange Fire conference.
#2 Posted by Rick Gomez | Tuesday, May 06, 2014at 6:35 AM
“Here, I confess, I was personally disappointed in Wilson. His comments reveal either that he just read the paraphrased version of my message on Tim Challies’s site or that he was careless—either of which is troubling in a person of his intelligence and education.”
This type of response that glosses over and misrepresents arguments in opposition to one’s view is unfortunately too common among intelligent and educated Christians. Regardless of such intellectual competence, it’s sometimes very easy to become convinced of incorrect conclusions and dismiss valid reasons against them.
Here’s a simple example that I’ve experienced. In my career, I’ve worked in boiler and power plants, where taking log readings of operating conditions is something we do every day. Sometimes an operator will transpose numbers or write readings down on the wrong line. What happens then is that others will follow along blindly and continue recording data erroneously until someone notices and corrects the problem. Similarly, one can come to an incorrect religious position of which they’ve become certain, often unaware of or unconcerned about real Scriptural teachings against it, and run with the error, until (hopefully) they see that a correction needs to be made.
Since none of us can be completely objective, it seems to me the solution is to be aware of our biases yet try to correctly understand the reasons of those who disagree with us. Otherwise, we will often fall prey to using straw man argumentation.
#3 Posted by Tom Moore | Tuesday, May 06, 2014at 6:41 AM
Thanks, Tom. I am becoming frightened by the fascination with “mysticism” that is going on in the Evangelical church. Charismatics and Catholics I tend to disregard anyway (I know that sounds harsh), but the pendulum has swung in our world as well. I appreciate you gents going out on a limb for us. A true shepherd protects the flock.
#4 Posted by George Canady | Tuesday, May 06, 2014at 6:48 AM
Would you call Lloyd-Jones and Hodge “no light only heat” ?
#5 Posted by Gabriel Powell | Tuesday, May 06, 2014at 9:49 AM
George, perhaps I missed something, but did Lloyd-Jones and Hodge respond to Strange Fire online? Nevertheless, Tom said “much of the online opposition,” not “all the online opposition.”
#7 Posted by Mark Foy | Tuesday, May 06, 2014at 6:23 PM
I now consider myself to be 99% convinced of the Cessationist position. I do however have some questions.
I understand the “perfect” in 1 Cor 13 to refer to the eternal state, since prophecy and miracles occur in the tribulation and the millennial kingdom. Why though are they necessary, since the gospel has already been authenticated in the time of the apostles?
Also if signs and wonders served to authenticate the messenger(s) of God and the gospel, is it reasonable to expect similar occurrences to happen in regions never before reached with the gospel, today?
I’ve heard it said, that God could gift someone to speak in an unknown language today, but it would not be the biblical gift, since their words would not be divine revelation. If this has happened in recent history, how could it not be divine revelation, since the speaker has not learned the language and is being given the words to speak?
Thank-you for your time and God bless your efforts to correct error.
#9 Posted by Lorraine Wade | Wednesday, May 07, 2014at 8:16 AM
God Bless you Tom! Many heartfelt thanks to Grace To You for contending strongly for the faith! May the Lord Richly Bless this Ministry.
#11 Posted by Corey Fleig | Wednesday, May 07, 2014at 1:56 PM
Decades ago I had some experience attending tongue-speaking services at Calvary Chapel, Costa Mesa. It was orderly, there was an interpreter, and everything seemed to be handled with dignity. However, I sat and listened, and in 100% of the cases, the interpreter did not reveal anything of value. In most cases, the interpreter simply quoted Scripture! You don’t need to speak in tongues to know what Scripture says, at least here in the U.S.! And there’s no way to prove the interpreter was being honest! Secondly, the few interpretations about “someone is coming to fix the faucets” was unverifiable, it included no specific names or dates, and left the door open to speculation, just like Kathryn Kuhlman did.
I read C.S. Lewis’ story of calling upon a faith-healer for his wife, but the problem is that her resolution did not come as a direct result of the healer. It came ostensibly as a result of prayer. All three of them prayed, and God answered. That’s not evidence of a faith-healing by a man, as Pennington points out.
The bottom line is, we all have a stake in this. We recognize God’s work in our lives, no doubt, but we’re fixated on the creature, not the creator, in my opinion.
#12 Posted by Mark Wise | Friday, May 09, 2014at 12:34 AM
I visited GTY to access Mr. MacArthur’s sermons on Scripture as I occasionally do. I have a high respect for his teaching. When in the States I will listen to GTY on the radio and my family and I visited the church in CA. I share a passion for the seeking and searching of truth of God’s word.
This morning as I pulled up the website, my heart hurts and is just weary with these arguments for and against cessation / continuing gifts. I understand the need for truth – I get it. I’m appalled by holy laughter and other such non-scriptural behavior (to put it mildly). However, I have experienced first hand words of prophecy and knowledge spoken to me (and honestly most of the time my response is quiet criticism and doubt). Yet when my daughter had gone through 5 brain surgeries in 2007 and we saw no end to the madness and pain, my aunt – a devout Christian and follows such “Christian” teachers as have been labeled “false” by me and others – told us that she was told “in the Spirit” that this would be our daughter’s last surgery, my response was shameful. The words from my aunt (I now accept them as given from the Spirit) came true (not as a result of my fullness of faith for sure). I learned a lesson – my aunt’s faith was stronger than mine, and she was responding to us out of love and according to Scripture. Simple faith in Jesus and His ability to heal. I tell you the truth, it’s not my simple faith. I’m too much of a critic; a doubter; a defender of what I can see and read. Thank God He’s chosen to shut my mouth on other occasions, too. Please don’t respond to “my experience” and give all the arguments against that. I’m aware of those and the danger of “experiential theology.”
You know what got my attention? An answer from God while in the midst of suffering…..suffering. It was when I was at the lowest, God graciously answered, “enough” that He got my attention. A walk through the slums here in Uganda tends to quiet me and my raging for truth. Perhaps I should visit today and learn again to be quiet.
#15 Posted by Tomi Oyebadejo | Sunday, May 11, 2014at 10:42 AM
Thank you brother Mark.
I a firm believer in the scripture as the only source of Godly truth for salvation and righteousness. I have pondered long and hard on this topic of cessationism and continuationism. I am not of the camp of those who believe that miracles are an everyday occurence (unless they will stop being miracles). But I also not of the camp of those who believe that miracles don’t happen again, full stop.
The bible, Christ nor the Apostles categorically made no such statements so why do we spend our time and effort making a point the bible spends little breath on? We must be sure to call out heretics, prosperity preachers and people who claim the miraculous to manipulate others. Instead of claiming that miracles do not happen we must be keen to do what scriptures compels us to do and that is “Test every spirit…for it is by their fruits you shall know them.” and yes we must be keen to make sure that “Spiritual gifts” such as speaking in tongues are actually used in their biblically prescribed way.
I highly respect Mr MacArthur and Mr Sproul, they have mentored me in ways only the Lord knows and helped me through many theological issues I had in the past. I however would say that on the point of miracles happening today and in the future there are stronger biblical reasons for miracles still happening today and in the future than their are against it.
Who can read the book of Revelations and say miracles and signs will not happen again. You might disagree with me but Scripture cannot be broken and here is what it says.
They are “the two olive trees” and the two lampstands, and “they stand before the Lord of the earth.” 5 If anyone tries to harm them, fire comes from their mouths and devours their enemies. This is how anyone who wants to harm them must die. 6 They have power to shut up the heavens so that it will not rain during the time they are prophesying; and they have power to turn the waters into blood and to strike the earth with every kind of plague as often as they want.
I really hope when these things come to pass cessationist would not call these men “false prophets”. Let us make fruit bearing more of an issue than miracles happening. That was the emphasis Christ made at the end of the sermon on the mount.
#16 Posted by Tumi Makhalane | Sunday, May 11, 2014at 11:03 PM
#12 Mark
I praise the Lord for your testimony and how God heard your prayers; believe it or not, thats not unique to charismatics. It happens to cessationists too, but they have sound reasons why they are not labeling every divine intervention as word of knowledge or prophecy. The issue is not that God can’t do something like that, He clearly can. I encourage you to keep hearing the truth; regardless of how you feel and also to keep thanking God for answering your prayers. However, It is necessary for the church to be discerning, even if it means disputations to arrive at truth(Acts 15). We cannot opt for a quiet response, which is unhelpful for the decieved. We are to test everything and shun every form of evil(1 Thess 5v21-22). This is not something that is unspiritual. Those who love the truth, will spend time fighting error. If you read the new testament; Paul kept fighting against error; only because it went against God, His truth and also His people. Paul was speaking the truth in love; not contempt. We must rejoice concerning this, not be saddened by it. We should never tire or be saddened of reading the book of Jude, of reading 2Peter or of reading 1 Timothy or even reading the gospels; where the Lord attacks error in favour of God’s truth. Grace and peace to you bro.. 🙂
#17 Posted by Tumi Makhalane | Monday, May 12, 2014at 5:46 AM
Slight correction.
In my comment #16; line 21, I meant to say that exercising discernment is not something that is unspiritual.
++++++++++
Traducerea lui Marinel Blaj
Pledoaria în favoarea cesaţionismului stă în picioare
by Tom Pennington
Pastor-Teacher, Countryside Bible Church, Southlake, Texas
Când Grace to You mi-a cerut să prezint probele biblice privind cesaţionismul la conferinţa Strange Fire, în octombrie trecut, am fost foarte încântat de această oportunitate.
Deşi sunt un cesaţionist convins şi am abordat această problemă în propria biserică, am petrecut câteva luni studiind Scriptura şi citind literatura de specialitate din ambele perspective ale acestui controversat subiect. Dar n-a durat mult până ce euforia mea iniţială s-a transformat într-un sentiment de descurajare.
Problema n-a constat (aşa cum susţin unii continuaţionişti) în faptul că nu există suficiente dovezi biblice pentru a predica o oră despre cesaţionism. Problema mea a fost absoluta risipă de material biblic. M-am confruntat cu o decizie dificilă în a alege între cele două ispititoare opţiuni: să folosesc ora ce mi-a fost alocată pentru a dezvolta un argument sau să prezint un scurt sumar al argumentelor principale. Ambele variante erau pline de locuri alunecoase şi de prăpastii periculoase. Dacă m-aş fi concentrat şi axat pe prezentarea unui singur argument, persoanele neinformate din ambele tabere ar fi ajuns la concluzia că cesaţionismul insistă pe o unică variantă, ca o singură coardă ce scoate o singură notă. Iar dacă aş fi încercat să cuprind toate argumentele principale, ar fi însemnat să abandonez atât punctele cruciale, cât şi contrapunctele oarecum asemănătoare secvenţelor editate dintr-un film, ca şi cum aş fi lăsat anumite găuri într-un argument care nu are de fapt nici o gaură. Dacă aţi ascultat mesajul meu la conferinţa Strange Fire, ştiţi că am optat în cele din urmă pentru cea mai puţin păguboasă dintre cele două rele, respectiv a doua variantă.
În lumina dificultăţii acelei decizii am fost de-a dreptul fascinat de reacţiile la problema biblică pe care am prezentat-o. Cesaţioniştii au scris spunând că această conferinţă le-a întărit încrederea în Scriptură, dar am aflat şi de carismatici practicanţi, cărora li se spusese că nu există argumente biblice în favoarea cesaţionismului, că au fost tulburaţi de ceea ce au văzut în bisericile lor. Prin harul lui Dumnezeu, ei au participat la conferinţa Strange Fire, adevărul pe care l-au auzit a avut ecou în inima lor şi ei s-au îndepărtat de mişcarea carismatică pentru totdeauna.
Sincer vorbind, o bună parte din opoziţia manifestată online a fost mai degrabă călduroasă şi fără prea multe răbufniri. Unii critici au fost într-o atât de evidentă auto-apărare încât nici nu necesitau sau meritau un răspuns argumentat. Printre cele mai apreciate şi îngrijite răspunsuri primite la problema cesaţionismului, cea mai remarcabilă este critica lui Andrew Wilson. Câteva aspecte aflate de ambele părţi ale subiectului mi-au sugerat să răspund la problemele pe care le-a ridicat el. Aşadar, asta voi face în cele ce urmează.
În mod surprinzător, Wilson dedică prima jumătate a criticii sale pentru a apăra argumentele obişnuite în favoarea continuaţionismului pe care eu le-am menţionat în treacăt în introducerea mea. În primul rând el citează argumentele sumarizate de Tim Challies, pentru ca apoi să le apere. Drept urmare, am să citez această sumarizare a lui Challies şi apoi porţiunile cheie ale criticii lui Wilson.
(1) Noul Testament nu spune că darurile miraculoase au încetat. Dar pe de altă parte nici nu spune că nu vor înceta. Wilson răspunde:
„Sarcina de a dovedi stă greu pe umerii celui ce ar vrea să plaseze o pauză la sfârşitul perioadei Noului Testament, pentru simplul motiv că în toată Scriptura schimbările substanţiale în modul de a comunica al lui Dumnezeu cu oamenii – şi cesaţionismul postulează o schimbare substanţială – sunt limpede transmise.”
Dar au existat, în realitate, două uriaşe schimbări la sfârşitul perioadei Noului Testament, schimbări pe care şi cei mai carismatici (inclusiv Wilson) admit că pot fi observate din Noul Testament şi nu sunt clar anunţate printr-un pasaj scos în evidenţă în mod strident. Aceste două schimbări sunt (1) sfârşitul apostolatului unic şi (2) sfârşitul revelaţiei canonice. Atunci când carismaticii îşi afirmă şi susţin poziţia împotriva cesaţionismului, ei supun aceleiaşi raţionări şi tema succesiunii apostolice şi a continuităţii revelaţiei canonice.
(2) 1 Corinteni 13:10 – ei (continuaţioniştii) spun că aceasta înseamnă că doar atunci când Cristos se va întoarce vor înceta darurile parţiale ale vorbirii în limbi şi prorociilor. Aceasta presupune că darurile continuă. Dar aceasta este o interpretare discutabilă. La acest argument, Wilson răspunde:
„Proba carismaticilor aici (1 Corinteni 13:10) este extrem de solidă (iar consensul copleşitor al erudiţilor în comentariile lor confirmă acest lucru). Pentru Pavel, acel „în parte” (prorociile, vorbirea în limbi, cunoştinţa) va înceta la venirea a ceea ce este desăvârşit (întoarcerea lui Cristos, când Îl vom vedea faţă în faţă). Nu prea există multă incertitudine acolo.”
Avem aici de-a face atât cu o supraevaluare, cât şi cu o direcţionare eronată. Este o supraevaluare, sau supralicitare pentru că o simplă trecere în revistă a comentariilor vor scoate la iveală cel puţin zece posibile interpretări privind ce este acel „în parte”. Şi este o direcţionare eronată prin faptul că majoritatea carismaticilor ignoră faptul că în cea mai mare parte a istoriei bisericii textul acesta a fost folosit în principal pentru a argumenta ămpotriva continuării darurilor miraculoase. Recunosc, fără îndoială, că unii cesaţionişti au încercat să pună o prea mare greutate pe acest text. Dar este la fel de adevărat că mulţi carismatici, inclusiv Wilson cu citatul de mai sus, încearcă să facă acelaşi lucru în apărarea lor.
(3) Noul Testament vorbeşte doar despre perioada bisericii şi astfel (continuaţioniştii) argumentează că darurile care au început în perioada bisericii trebuie să continue cât timp durează ea. Ei spun că noi împărţim în mod artificial această perioadă în vremuri apostolice şi post-apostolice. Dar şi ei fac acest lucru prin faptul că nu cred că funcţia apostolică este continuată. Wilson scrie:
„De fapt, un mare număr de carismatici nu cred deloc în acest lucru. Mulţi cred, din raţiuni subliniate în recentul meu articol din JETS (The Journal of the Evangelical Theological Society), că până şi în perioada Noului Testament au existat martori oculari ai învierii (cei doisprezece, Pavel, Iacov, dar şi oameni care n-au fost martori ai evenimentului dar care fac referire la el (Apolo, foarte probabil Barnaba, Sila, posibil Timotei şi aşa mai departe) şi că în vreme ce categoria martorilor oculari s-a oprit la Pavedl, cealaltă categorie nu s-a oprit.” Aici, mărturisesc, am fost dezamăgit personal de Wilson. Comentariile sale arată că fie n-a citit decât o versiune parafrazată a mesajului meu de pe site-ul lui Tim Challies, ori că n-a fost cu băgare de seamă, lucru care este deranjant la o persoană cu inteligenţa şi educaţia sa.
Dacă ar fi ascultat mesajul meu complet sau ar fi citit transcrierea lui, ar fi ştiut că am admis că cei mai mulţi carismatici nu cred că există apostoli martori oculari astăzi. Aceasta era punctul meu de vedere. Am spus în mod specific că în condiţiile în care carismaticii nu cred că există apostoli de acelaşi nivel cu Petru şi Pavel – şi cei mai mulţi carismatici nu cred – atunci şi ei împart perioada bisericii în două şi că ei asociază apostolia strict la perioada apostolică. Ei au devenit, în felul acesta de facto cesaţionişti măcar în parte.
Postularea unui al doilea rang de apostoli, aşa cum fac unii (lucru ce ignoră orice sens non-tehnic, fără legătură directă al cuvântului apostolos din Noul Testament) nu schimbă punctul de vedere. De fapt, protestul lor demonstrează acest punct de vedere. A existat o delimitare clară a diferenţei dintre erele apostolice şi post-apostolice. Iar prin acceptarea faptului că cel mai semnificativ indiciu al perioadei apostolice – Însuşi Isus Hristos care i-a numit şi i-a chemat să-I fie reprezentanţi oficiali – a încetat, carismaticii acceptă în mod tacit unul dintre principiile cheie ale cesaţionismului.
(4) 500 de milioane de creştini practicanţi care pretind a fi avut sau a avea experienţe carismatice nu pot greşi cu toţii. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci e logic că ar trebui să acceptăm minunile atestate de un miliard de catolici din lume. Adevărul este că peste 500 de milioane de oameni pot greşi. Wilson răspunde:
„Aceasta nu este o reprezentare corectă a oricărui argument carismatic. Bineînţeles că milioane de oameni pot greşi, de fapt, miliarde de oameni nu cred Evanghelia şi, practic, nici un carismatic nu contestă asta. O reprezentare mai onestă ar fi să se spună că, pentru a explica numărul enorm de experienţe miraculoase mărturisite de carismatici… un cesaţionist trebuie să recurgă la o grămadă de acuzaţii de fraudă, înşelăciune deliberată şi amăgire din rândul unor persoane extrem de informate critic, teologic, la cel mai înalt nivel.”
Afirmaţia mea nu este doar o reprezentare corectă a argumentului competent carismatic, ci este un foarte comun argument – deşi doar informal – al unor reputaţi autori şi erudiţi carismatici, precum şi al unor laici. Apelul la ceea ce Wilson numeşte „numărul enorm de experienţe miraculoase mărturisite de carismatici” nu face decât să întărească punctul meu de vedere. Trebuie să acuzăm mai mult de un miliard de romano-catolici de „fraudă, înşelăciune deliberată şi amăgire” pentru a respinge „minunile” lor, exact ceea ce biserica a făcut dintotdeauna, şi ceea ce bănuiesc că face chiar şi Wilson. În cazul în care carismaticii vor să susţină că numărul lor dă credibilitate „minunilor” lor, atunci ei trebuie să admită slăbiciunea unui asemenea argument.
După ce şi-a consumat jumătate din critica sa asupra argumentelor pe care cesaţioniştii le folosoesc ca să-şi apere opinia şi poziţia, lucru căruia eu i-am dedicat mai puţin de cinci minute, Wilson ajunge la argumentele primare pe care le-am prezentat.
Am început prin a defini cesaţionismul. Cesaţioniştii cred că nu este nici în planul şi nici modelul obişnuit al Duhului să dea daruri miraculoase creştinilor şi bisericilor de astăzi aşa cum a făcut-o în vremea apostolilor. În Scriptură găsim cel puţin şapte argumente privind încetarea darurilor minunilor. Din nou, pentru că Wilson citează sumarul făcut de Challies asupra punctelor mele de vedere, voi proceda şi eu la fel.
(1) Rolul unic al minunilor. Au existat doar trei perioade primare în care Dumnezeu a făcut minuni prin oameni special aleşi. Prima a fost cea a lui Moise, a doua a fost în timpul lucrării lui Ilie şi Elisei, iar a treia a fost prin Hristos şi apostolii Săi. Scopul primar al minunilor a fost întotdeauna acela de a întări credibilitatea celui care rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu – nu doar un învăţător, ci cei cărora li se dăduse în mod direct cuvinte din partea lui Dumnezeu. Wilson scrie:
„Cuvântul crucial aici, care apare de două şi este oarecum misterios în ambele ocazii este «primar». Unde anume în Biblie scrie că minunile lui Moise, Ilie sau Elisei sunt mai „primare” decât cele ale lui Iosua (despicarea apelor Iordanului şi oprirea soarelui din cursul lui nu-i rău!), ori Samuel (cel cu ciudata prorocie), ori David, Solomon, Isaia sau Daniel, ori, în privinţa asta, oricare dintre prorocii canonici (cei care, prin definiţia lui Pennington, exercită daruri miraculoase)?”
Înainte de toate, accentul nu este pus asupra faptului că Dumnezeu a făcut minuni direct – un lucru pe care l-a făcut după cum a ales, atât în perioada Vechiului Testament cât şi în cea a Noului Testament. În schimb, accentul cade asupra acelor epoci din istoria răscumpărării în care Dumnezeu a ales să dea oamenilor capacitatea de a face minuni. Este o deosebire între acordarea de către Dumnezeu lui Moise a capacităţii de a face minuni şi dăruirea directă de către El a puterilor supraomeneşti lui Samson. Samson a folosit puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, dar n-a făcut niciodată vreo minune. Iar prorocia este un dar miraculos pentru că Dumnezeu Îşi revelează în mod miraculos adevărul Său oamenilor. Dar prorocul nu face nicio minune în sine.
Când verifici relatarea biblică este clar că au existat trei perioade principale în care au fost oameni care au făcut minuni. Din nou, Wilson pare să nu fi ascultat mesajul meu sau să fi citit transcrierea, pentru că prima perioadă pe care am menţionat-o n-a fost cea a lui Moise, ci aceea a lui „Moise şi Iosua.” Şi, cu toate că Dumnezeu a făcut minuni în timpul lucrărilor lui Samuel, David, Isaia şi Daniel, unde este dovada biblică a faptului că acestora li s-a dat puterea de a face minuni în felul în care Moise şi Iosua, sau Ilie şi Elisei au făcut? Faceţi o listă cuprinzătoare a minunilor făcute de om în Scriptură şi veţi vedea că lista aceasta sprijină acest punct de vedere. În mii de ani de istorie umană au fost doar aproximativ două sute de ani în care Dumnezeu i-a dat putere omului să facă minuni. Şi chiar şi în acei ani, minunile nu erau ceva obişnuit, evenimente cotidiene.
Wilson adaugă:
„Unde se spune că scopul «primar» al minunilor este întotdeauna de a întări credibilitatea celui care rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu? S-ar fi putut crede că scopul primar al exodului a fost să scoată poporul Israel din robie, că scopul primar al căderii Ierihonului a fost acela de a învinge vrăjmaşii lui Dumnezeu ori că scopul primar al distrugerii asirienilor a fost acela de a salva Ierusalimul şi aşa mai departe. Şi chiar dacă scopul «primar» al tuturor minunilor a fost autentificarea propovăduitorului, asta nu indică sub nicio formă că era singurul scop.”
Când Dumnezeu i-a acordat lui Moise – primul om care a făcut minuni – puterea de a face aceste minuni, El i-a dat acestuia o singură motivaţie: „Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ţi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exodul 4:5). Am oferit mai multe alte exemple din Scriptură pentru a demonstra că scopul primar al lui Dumnezeu în acordarea puterii omului de a face minuni a fost acela de a-i valida pe aceştia ca mesageri ai Săi. Bineînţeles, Dumnezeu a folosit minunile lui Moise pentru a elibera Israelul din robia egipteană. Dar de ce i-a dat Dumnezeu lui Moise capacitatea de a face minuni în loc să-i elibereze El Însuşi pe israeliţi. Conform afirmaţiei lui Dumnezeu, aceasta a fost doar pentru a-Şi valida mesagerul. La Sinai, nimeni nu s-a îndoit că Moise vorbea din partea lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la celelalte referinţe pe care le-am dat şi veţi găsi exact acelaşi model.
(2) Sfârşitul darului apostoliei. În două locuri din Noul Testament Pavel se referă la apostoli ca la unul dintre darurile pe care le-a dat Hristos Bisericii Sale (1 Corinteni 12:28; Efeseni 4). Cei mai mulţi creştini, inclusiv cei mai mulţi evanghelici carismatici, sunt de acord că nu mai există apostoli precum cei doisprezece, sau precum Pavel. Aşa că cel puţin unul dintre darurile Noului Testament – darul apostoliei – a încetat. Lucrul acesta înseamnă că există o diferenţă a lucrării Duhului între vremea apostolilor şi cea de azi, pentru că unul dintre cele mai miraculoase manifestări ale Duhului a dispărut odată cu trecerea perioadei apostolice. Odată ce sunteţi de acord că nu mai există astăzi apostoli de aceeaşi talie cu Petru şi Pavel înseamnă că acceptaţi că a existat o schimbare majoră în ceea ce priveşte darurile Duhului Sfânt între perioada apostolică şi cea post-apostolică. Unul dintre darurile Noului Testament cel mai des asociate cu minunile – darul apostoliei – a încetat.
Wilson răspunde:
„Argumentul acesta nu duce nicăieri: toţi sunt de acord că apostolii martori oculari au dispărut şi toţi sunt de acord că, să zicem, păstorii şi învăţătorii n-au dispărut. Doar dacă putem arăta că toate minunile Noului Testament, prorociile, vorbirea în limbi şi vindecările au fost făcute prin apostoli – ceea ce evident nu e cazul – atunci argumentul ar putea fi suficient de solid sau logic.”
Aici, argumentul lui Wilson nu e clar, dar pare să fie legat de un articol pe care l-a scris pentru Jurnalul Societăţii Teologice Evanghelice (JETS) în care el pledează în favoarea unei abordări a apostoliei pe două planuri. El susţine că cei doisprezece, Pavel şi câţiva alţii au fost „apostoli martori oculari”, şi că aceştia au dispărut. Există în schimb apostoli de un nivel mai mic care reprezintă continuarea darului Duhului acordat Bisericii.
Wilson concluzionează în articolul său din JETS în felul următor:
„În cadrul evanghelismului conservator a devenit un lucru obişnuit să se împartă apostolia în două simple categorii. Sunt Apostolii (cu majuscula A) lui Isus, care-i cuprinde pe cei doisprezece, Iacov, Barnaba, posibil Sila şi în cele din urmă Pavel: martori ai învierii, oficiali ai Bisericii, însărcinaţi personal de către Isus şi cu capacitatea de a scrie sau autoriza scripturile, pionieri în domenii noi, punând bazele bisericilor şi exersându-şi autoritatea asupra lor. Apoi există apostoli (cu literă mică) ai bisericii, între care Andronic, Iunia, Epafrodit, fraţii din 2 Corinteni 8:23 şi posibil Timotei, mesageri care au fost trimişi prin biserici, dar care nu apar ca martori oculari sau trimişi de Isus şi neavând capacitatea de a scrie Scriptura, de pionierat, de a pune bazele bisericii sau de a-şi exercita autoritatea asupra lor. Din acest punct de vedere, deşi există dezbateri ocazionale (la care ar trebui să corespundă, să zicem, categoria celor din Efeseni 4:11), este teoretic posibil să căutăm fiecare apariţie a cuvântului apostolos şi să-l clasăm direct într-una dintre cele două categorii.”
Opinia pe care Wilson o respinge mai sus nu este doar punctul de vedere comun al „evanghelismului conservator”. Este gândirea creştinismului istoric şi chiar a multor teologi carismatici. Wilson îşi încheie articolul său din JETS spunând că posibila referire la Apolo ca apostol, în 1 Corinteni 4:9, (lucru pe care îl susţine în tot articolul, dar nu-l dovedeşte nicicum) „poate… sugera că, conform cu Pavel, deşi apariţia lui Isus Cel înviat a încetat odată cu întîlnirea de pe drumul Damascului, apostolia n-a încetat” (sublinierea îmi aparţine). Cu alte cuvinte, poate că există o altă fucţie în Biserică – Apostoli de clasa a doua – care au continuat să existe după moartea lui Pavel şi a celor doisprezece.
Povara dovedirii acestei idei ciudate cade pe umerii carismaticilor. Concluzia lui Wilson, în care cea mai bună dovadă pe care e capabil să o ofere „poate sugera” un apostolat pe două niveluri e destul de greu să răstoarne o interpretare de două milenii prin Duhul. Argumentul cesaţionist bazat pe sfârşitul darului apostoliei rămâne în picioare.
(3) Natura fundamentală a apostolilor şi prorocilor Noului Testament. Noul Testament îi consideră pe apostoli şi proroci ca fiind temelia Bisericii (Efeseni 2:20-22). În context, este limpede că Pavel nu se referă aici la prorocii Vechiului Testament, ci la cei ai Noului Testament. Odată de apostolii şi prorocii şi-au terminat rolul lor în a pune temelia Bisericii, darurile lor s-au sfârşit. Wilson:
„Argumentul acesta se împotmoleşte în bancurile de nisip din Romani 12 şi din 1 Corinteni 12-14 în special, unde se presupune că bisericile experimentau prorocia în întâlnirile lor, totuşi fără ca aceste prorocii să slujească drept fundament pentru biserică pentru totdeauna sau să fie incluse în canon. Este limpede că există un rol fundamental al apostolilor şi prorocilor, despre care vorbeşte Pavel în Efeseni (2:20; 3:6), dar acest lucru nu implică în niciun fel nici că toate prorociile au încetat acum sau (evident) că vorbirea în limbi sau vindecările au încetat şi ele.”
Cei mai mulţi carismatici admit că „prorocii Noului Testament despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 2:20; 3:6” joacă un „rol fundamental.” Dar apoi, fără niciun suport scriptural, ei presupun că prorociile menţionate în Romani şi 1 Corinteni trebuie să fie prorocii inferioare. Oricum, dacă nu există două nivele de prorocii – lucru rămas nedovedit – atunci Efeseni 2 este definitoriu. Atât apostolii, cât şi prorocii au fost temelia Bisericii şi n-a fost vreo intenţie ca acest rol al lor să rămână.
(4) Natura darurilor miraculoase ale Noului Testament. Dacă Duhul Sfânt s-ar fi manifestat aşa cum a făcut-o în primul secol, atunci ne-am aştepta ca darurile să fie de acelaşi fel. Să luăm cazul vorbirii în limbi. La Rusalii, limbile vorbite erau deja în uz, existente, limbi ce puteau fi înţelese. Darul Noului Testament consta în vorbirea într-o limbă sau dialect cunoscute, nu într-o limbă extatică, aşa cum vedem oameni vorbind astăzi. Prorociile (care erau atunci infailibile) şi vindecările diferă în caracterul lor faţă de cele din perioada Noului Testament. Wilson scrie:
„Din nou, acest aspect atinge probleme serioase când vine vorba de 1 Corinteni 12-14, asupra căruia erudiţii cad în mare măsură de acord că se referă la vorbirea extatică şi la revelaţii profetice care trebuie cântărite sau judecate în loc să fie automat adăugate la canonul infailibil al Scripturilor.”
Contrar celor sugerate de Wilson, există mulţi lucrări şi comentarii ale specialiştilor care nu sprijină punctul de vedere ce susţine că 1 Corinteni 14 se referă la vorbirea extatică. Dar şi mai importantă este analogia Scripturii. Când Luca a scris cartea Faptele apostolilor, el a ştiut ce a scris Pavel cu şase sau şapte ani înainte în 1 Corinteni 14. Mai mult, Luca a ştiut ce se întâmpla de fapt în biserica din Corint. Totuşi, fără nicio reţinere, Luca defineşte vorbirea în limbi, scriind: „îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră” sau în propriul dialect (Fapte 2:7-8).
Wilson:
„Mai departe, să spui că vindecările diferă în caracterul lor este ca şi cum ai presupune ceea ce urmează să fie dovedit, în loc să-ţi susţii propriul argument: există nenumărate mărturii (multe le-am auzit personal) privind ochi orbi care au ajuns să vadă, urechi surde deschise, ologi care au umblat şi chiar şi despre morţi înviaţi, exceptând cazul în care cineva neagă veridicitatea unor asemenea mărturii asumându-şi teoria cesaţionistă (sau, bineînţeles, naturalismul).”
Este important să ne amintim că toţi creştinii cred că Dumnezeu poate reda vederea orbilor, auzul surzilor şi chiar să facă invalizii să umble. Dar problema cheie este dacă Dumnezeu încă mai dă oamenilor capacitatea miraculoasă de a-i vindeca pe alţii. Când vine vorba despre presupusele daruri moderne miraculoase de vindecare, există întotdeauna „mărturii la îndemână, iar cei care le cred „le-au auzit pe multe personal.” Dar există rare mărturii directe şi nu există nici o dovadă verificabilă a darului miraculos al vindecării şi cu atât mai puţin a capacităţii de a învia morţi!
(5) Mărturia istoriei Bisericii. Practicarea darurilor apostolice a cunoscut declinul chiar în timpul vieţii apostolilor. Până şi în cărţile scrise ale Noului Testament darurile miraculoase sunt menţionate tot mai puţin pe măsură ce data scrierii lor înaintează în timp. După perioada Noului Testament vedem că darurile miraculoase încetează. Ioan Hristostomul şi Augustin vorbesc despre această încetare în ceea ce îi priveşte. Wilson:
„Sunt două erori aici. Prima este că minunile sunt mai puţin menţionate în cărţile Noului Testament care sunt scrise mai târziu; cartea Faptele apostolilor este sigur scrisă după cărţile 1 Tesaloniceni şi Iacov şi foarte probabil după alte cărţi ale lui Pavel şi Petru, conţinând totuşi mult mai multe minuni (iar Ioan, printre ultimele cărţi, are una sau două minuni în ea, de asemenea!)”
Eu nu vorbeam despre facerea de minuni de către apostoli (2 Corinteni 12:12), aşa cum pare să sugereze Wilson, ci despre darurile miraculoase date unor alţi creştini decât apostolilor. Când urmăreşti practicarea darurilor miraculoase de alţii decât apostolii pe o succesiune a timpului din Noul Testament şi din scrisori, observi că menţionarea darurilor miraculoase suferă un declin al menţionării şi folosirii lor în timpul perioadei apostolice.
Wilson continuă:
„Cea de-a doua eroare este că vedem că darurile miraculoase încetează după Noul Testament; din nou se presupune ceea ce urmează să fie dovedit, în loc să fie susţinut propriul argument, asumând ideea că relatările ulterioare şi reacţiile la activităţile miraculoase sau profetice, de la Didahie şi montanişti încoace, sunt inexacte sau exagerate… În orice caz, acest fel de argument – că, de vreme ce un lucru dispare gradual din biserică pe durata primelor două sau trei secole, trebuie de aceea să fie invalid – ar trebui să lovească în cele cinci „sola”protestante, oferind câteva afirmaţii care pot crea probleme mai târziu.”
Mulţi erudiţi cred că versiunea originală a Didahiei a fost probabil scrisă în timpul perioadei apostolice, aşa că ea nu dovedeşte nimic despre continuarea darurilor miraculoase după vremea apostolilor. Există rapoarte despre minuni presărate în istoria Bisericii, dar multe dintre ele sunt legate de grupuri sau lideri a căror doctrină a fost în mod serios greşită într-un anume fel. Şi, în pofida legăturii lui Tertulian cu montaniştii, Biserica s-a ridicat în cele din urmă într-un glas împotriva lor.
Mărturia consistentă a a conducătorilor cheie ai Bisericii este că darurile spirituale miraculoase şi revelatorii s-au sfârşit odată cu epoca apostolică – ele n-au „dispărut treptat” pe durata câtorva secole. Am oferit câteva mostre de citate din întreaga istorie a Bisericii ca dovadă. John MacArthur citează mulţi alţii în cartea sa Strange Fire. Mărturia consistentă a conducătorilor cheie de-a lungul istoriei Bisericii reprezintă o uriaşă problemă pentru prietenii noştri continuaţionişti. Aşa cum a exprimat Sinclair Ferguson, continuaţioniştii nu oferă nici o explicaţie teologică grăitoare pentru dispariţia unor daruri în cea mai mare parte a istoriei Bisericii.
(6) Suficienţa Scripturii. Duhul vorbeşte doar în şi prin Cuvântul inspirat. El nu cheamă şi nu conduce poporul Său prin mesaje subiective şi prin best-seller-uri la modă azi. Cuvântul Său este exterior nouă şi obiectiv. Wilson răspunde:
„Acesta nu este atât de mult un argument în favoarea cesaţionismului cât este o reafirmare a acestuia. Este suficient să spunem că Iacov şi Pavel, ca să pomenim doar doi apostoli au fost faţă în faţă cu creştini cărora li s-a dat înţelepciune de la Dumnezeu, experimentând prezenţa Duhului şi strigând «Ava!» în inima lor şi fiindu-le date revelaţii spontane în timpul întâlnirilor din biserică, niciuna dintre acestea neintrând în conflict cu vderea lor înaltă despre Scriptură.”
Nu dezvolt intenţionat acest punct, pentru că ştiu că Steve Lawson a plănuit să abordeze acest subiect în mesajul său privind sola Scriptura. Puteţi asculta sau citi apărarea excelentă a lui Steve aici .
(7) Noul Testament a reglementat darurile miraculoase. Oricând a fost practicat darul vorbirii în limbi în Noul Testament, au existat reguli precise ce trebuiau urmate Trebuia să existe o ordine şi o structură, precum şi cineva care să tălmăcească. Pavel stabileşte reguli şi pentru proroci şi prorocii. În mod tragic, cei mai mulţi carismatici de astăzi nu ţin cont de aceste porunci. Rezultatul este nu o lucrare a Duhului, ci una a firii. Wilson scrie:
„Nu sunt în măsură să comentez dacă acest lucru este adevărat în ce priveşte «cei mai mulţi» carismatici sau mai degrabă «unii», dar în măsura în care acest lucru este adevărat, sunt de acord din toată inima cu Pennington că darurile miraculoase trebuie să fie reglementate şi practicate cu înţelepciune, în conformitate cu Noul Testament. Oricum, este clar, acesta nu este un argument împotriva folosirii darurilor carismatice, ci este un argument împotriva folosirii lor în mod incorect.”
Spre lauda sa, Wilson deplânge practicarea nebiblică a darurilor carismatice. Şi sunt de acord că există câteva biserici carismatice care fac eforturi îndrăzneţe pentru a urma indicaţiile lui Pavel. Dar el (Wilson) este mult prea informat ca să nu ştie că numărul carismaticilor se pretinde a fi de 500 de milioane. Dintre aceştia mai mult de 125 de milioane sunt romano-catolici care au îmbrăţişat o evanghelie falsă. Iar din numărul celor rămaşi chiar şi autorii carismatici estimează că aproape 40 de procente din cei 500 de milioane sunt implicaţi în ceea ce se cheamă evanghelia prosperităţii (alţii estimează că procentajul ar putea urca până la 90 la sută). Adăugaţi la acestea imensa audienţă care urmăreşte programe de televiziune şi servicii carismatice în care instrucţiunile biblice nu sunt respectate şi veţi constata că mult peste 50 de procente din această mişcare ce se pretinde a fi o lucrare a Duhului este fie predicarea unei evanghelii condamnabile fie ignoră complet poruncile clare ale Duhului din Noul Testament privind practicarea darurilor. Asta înseamnă mai mult decât câţica carismatici care se comportă greşit. De fapt, acest lucru demonstrează că mişcarea în întregul ei nu poate pretinde a fi scripturală sau din partea Duhului.
Wilson îşi încheie pledoaria critică astfel:
„Cred că poziţia cesaţionistă este deformată biblic, confuză teologic şi exagerată istoric.”
Din păcate, poziţia carismatică este cea care nu este în pas cu Scriptura, cu teologia istorică şi cu personalităţile istorice ale bisericii evanghelice. Argumentele biblice în favoarea cesaţionismului stau în picioare.
Dacă doriţi să citiţi mai multe despre problemele carismatice, iată mai jos o scurtă bibliografie prin care cesaţionismul este susţinut:
- John MacArthur, Charismatic Chaos.
- John MacArthur, Strange Fire.
- Samuel Waldron, To Be Continued?.
[Best brief work on the issue for laymen] - Sinclair Ferguson, The Holy Spirit.
[Best work on the role of the Holy Spirit, and a helpful defense of cessationism] - Richard B. Gaffin, Jr. Perspectives on Pentecost.
[Recommended] - B.B. Warfield, Counterfeit Miracles.
[Classic historical defense of the end of the miraculous but not a biblical defense; recommended] - Robert Reymond, What About Continuing Revelations and Miracles in the Presbyterian Church Today?
[Recommended; deals primarily with the gift of tongues but also addresses the issue of cessation; out of print] - Larry Pettigrew, The New Covenant Ministry of the Holy Spirit.
[Helpful work on the roles of the Spirit in the Old Testament & New Testament; section on cessation and tongues is helpful] - Walter Chantry, Signs of the Apostles.
[Helpful but a bit dated] - Robert Thomas, Understanding Spiritual Gifts.
[Great exposition of 1 Corinthians 12-14] - Robert Gromacki, The Modern Tongues Movement.
- R.C. Sproul, The Mystery of the Holy Spirit.
- Arthur Johnson, Faith Misguided: Exposing the Dangers of Mysticism.
- Graham Cole, He Who Gives Life: the Doctrine of the Holy Spirit.
Categories: Teologice
Când a fost și cât a durat Crăciunul? 
Daniel Brânzei: „Șilo“, metafora care ne mântuie ! 
Barzilaiendan 
Leave a comment