De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi,
în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos;
căci când sunt slab, atunci sunt tare.
(2 Corinteni 12:10)

Traducerea literală a acestui verset adaugă un accent uluitor, permiţându-i astfel să vorbească pentru sine cu o putere pe care n-am fi realizat-o probabil niciodată. Este aşa cum urmează: „De aceea îmi găsesc plăcerea în a fi fără putere, în a fi insultat, în a trece prin situaţii critice, şi în a fi vânat şi forţat într-un colţ pentru Hristos; căci când sunt fără putere, sunt dinamită“.

Secretul cunoaşterii atotsuficienţei lui Dumnezeu stă în a ajunge la capătul a tot ce ţine de noi şi de circumstanţele noastre. Odată ce am ajuns în acest punct, vom înceta să căutăm compătimire pentru situaţia noastră dificilă sau pentru că am fost trataţi rău, deoarece vom recunoaşte că aceste lucruri sunt condiţiile necesare pentru binecuvântări. Atunci ne vom întoarce de la circumstanţele noastre la Dumnezeu, realizând că ele sunt dovada lucrării Lui în viaţa noastră. A.B.Simpson

George Matheson, bine-cunoscutul predicator orb al Scoţiei, a spus odată:

„Dumnezeul meu iubit, nu Ţi-am mulţumit niciodată pentru spinii mei. Ţi-am mulţumit de o mie de ori pentru trandafirii mei, dar nici măcar o dată pentru spinii mei. Întotdeauna am privit înainte spre locul unde voi fi răsplătit pentru crucea mea, dar nu m-am gândit niciodată la crucea mea ca la o glorie prezentă.

Învaţă-mă, o, Doamne, să Te glorific prin crucea mea. Învaţă-mă valoarea spinilor mei. Arată-mi cum m-am înălţat la Tine pe calea durerii. Arată-mi că printre lacrimile mele am văzut curcubeele mele“.

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Ioan 14.27

Sunt două feluri de pace, care ne sunt prezentate în textul nostru de bază. După ce Domnul Isus a împlinit lucrarea cea mare de mântuire, a venit în mijlocul ucenicilor Săi ca cel înviat cu salutul: „Pace vouă.” „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul” (Ioan 20). El a venit să propovăduiască pacea pe care El a făcut-o: „făcând pace prin sângele crucii Lui” (Col. 1.20).

Semnele cuielor în mâini şi coasta Sa străpunsă erau semnele de netăgăduit, că El a fost în mormânt şi acum este pacea între Dumnezeu şi păcătos, care în credinţă se închină în faţa Sa. Sângele Său este TEMELIA păcii. Prin credinţa în acest sânge am primit „pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (Rom. 5.1). Aceasta e pacea de care vorbeşte Domnul Isus: „Vă las pacea”. El însuşi a făcut această pace la crucea de pe Golgota.

După aceea auzim de o altă pace, pe care Domnul o numeşte: „pacea Mea”. E pacea pe care o savura Domnul nostru când umbla pe acest pământ în deplină dependenţă şi intimă comuniune cu Dumnezeu şi Tatăl Său. Această pace, care depăşeşte orice înţelepciune, care este nepreţuit de valoroasă, Domnul vrea să ne-o dăruiască tot timpul pribegiei pe acest pământ.

Pacea cu Dumnezeu o primim prin credinţă în sângele vărsat pentru noi de Domnul Cristos, pe când pacea Lui o gustăm prin comuniunea (părtăşia) cu El şi cu Dumnezeu Tatăl nostru.

Ce valoros şi binecuvântat este să fi preocupat de Acela care e pacea noastră! (Efes. 2.14) Domnul să ne binecuvânteze ca privirea noastră să fie tot timpul ţintită spre El, ca să savurăm tot mai mult dragostea Sa şi să umblăm tot mai mult în pacea Lui.

Tertulian, mare scriitor creştin, a scris despre pacea şi statornicia martirilor:

„Arşi pe rug, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a izbânzii noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa.”

Categories: Maxime si cugetari