„Cultură”, în sensul original al cuvântului, înseamnă cultivarea pământului (termenul continuă să fie folosit în acest sens atunci când vorbim despre „cultura porumbului”, „o cultură de soia”, sau „diferite culturi agricole”). De la această imagine a pregătirii solului pentru a rodi, folosirea termenului a fost extinsă și la îngrijirea animalelor, la construirea adăposturilor necesare, la stabilirea unor principii sau legi, la împământenirea unor obiceiuri, rutine și tradiții. Prin această extrapolare s-a ajuns ca prin „cultură” să înțelegem suma totală a îndeletnicirilor unei societăți – toate activitățile specifice unei anumite grupe de oameni care se străduiesc să-și ordoneze lumea din jur și să-și extindă controlul asupra pământului și a naturii.

Oamenii care se identifică cu o anumită „cultură” au făcut împreună aceleași eforturi pentru a da un sens existenței și pentru a imprima un anumit rost haosului din univers. Cultura lor este ceea ce au ales ei să țină minte și să îndrăgească. Ea este un fel caracteristic de viață, un sistem de semne, simboluri și valori pe care și le-a însușit un anumit grup de oameni.

Indivizii dintr-o anumită cultură comunică între ei prin intermediul acestor semne, simboluri și valori (limbă, îmbrăcăminte, obiceiuri, maniere, muzică, etc.).

Creștinismul, ca și celelalte religii ale lumii, nu-și propagă mesajul în formule matematice neutre și reci, ci își „interpretează” mesajul „traducându-l” în semnele și simbolurile culturii în care se manifestă. Privit din această prismă, creștinismul poate și chiar trebuie să capete „culoarea” culturii în care trăiește.

Există un „creștinism occidental”, după cum există și un creștinism „oriental”. Tot așa, există un creștinism “monarhic”, care a împrumutat în menifestările lui forme și simboluri caracteristice culturilor munarhice din veacurile trecute (catolicismul și  greco-ortodoxia) și există un creștinism „capitalistic”, cu forme specifice sistemului de cultură capitalist: un puternic individualism, un sistem mai degrabă de concurență, decât de colaborare, o fărâmițare în unități cu profil specific, o eficiență măsurată în numere, etc. (protestantismul în general și neo-protestantismul în special).

Această varietate de tipuri de „creștinism” nu trebuie nici să ne sperie și nici să ne încurce. Ea este justificată istoric și „cultural”. Preocuparea liderilor creștini de astăzi ar trebui să fie, pe lângă prețuirea a tot ce a fost bun și revelant în culturile trecute, să caute să „traducă” în forme de expresie contemporană specifice același mesaj „atemporal”, „atipic” pe care Christos ne-a trimis să-l răspândim până la marginile pământului și până la limitele istoriei.

Pentru a fi sigur că esența acestui mesaj  nu va fi denaturată de „traducerile” locale,  Christos a găsit de bine să ne lase obligativitatea celor două sacramente evanghelice: botezul și Cina creștină. Ele conțin în rezumat tot mesajul divin legat de păcat, pedeapsă, pocăință și credința salvatoare în jertfa ispășitoare a lui Christos care ne plasează în comunitatea „aleșilor” pentru instaurarea unei Împărății viitoare pe care existența Bisericii o preînchipuiește.

Categories: Teologice