Eclesiastul – Anexe – Curente filosofice care repetă experienţele Eclesiastului

„Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: «Iată ceva nou!» de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.“  Eclesiastul 1:9-10

O incursiune în istoria filosofiei ne confirma această părere a lui Solomon. Oameni care n-au învăţat nimic din păţaniile lor au fost condamnaţi să le repete pe pielea lor. Societatea modernă evoluează în limitele cercurilor vicioase descrise de Cercetătorul de altă dată. Pentru ilustrare, iată câteva scurte caracterizări ale unor curente filosofice din ultimele veacuri. Îmi place să-i numesc pe aceşti „căutători“ după adevăr „solomonei“. M-aş bucura şi mai mult dacă şi ei ar avea o vreme a „întoarcerii“ la Dumnezeu.

Materialul de mai jos este contribuția personală a lui Daniel Fărcaş, din Oradea, doctor în filosofie, cu studii la Sorbona, Franța și căruia îi mulţumesc și pe această cale în numele tuturor cititorilor.

Nihilismul

Termenul nihilism derivă din vocabula latină nihil, care înseamnă „nimic“. Adepţii acestei opţiuni filosofice susţin că nu există nimic sau mai precis că nu există nimic dincolo de lumea noastră vizibilă, palpabilă sau investigabilă prin raţiune; or, că nimic nu există în sens absolut.

Termenul „nihilism“ a fost monetizat de scriitorul rus Ivan Sergheevici Turgheniev în romanul Părinţi şi copii (1862), în care sunt prezente personaje de natură nihilistă, fără ca romancierul să îşi exprime adeziunea faţă de opţiunea filosofică acestora. Din punct de vedere istoric, părintele nihilismului este filosoful german Friedrich Nietzsche (1844-1900).

Nihilismul este însă un curent polimorf, care se manifestă sub diverse variante şi nuanţe. Iată câteva dintre ele:

Nihilismul ontologic sau metafizic contestă faptul că lumea există. Altfel spus, în această concepţie, lumea exterioară nu are decât consistenţa visului (suntem însă tentaţi să credem că ea există, aşa cum credem că lucrurile şi personajele pe care ni le reprezentăm în vis sunt reale). Acest tip de nihilism este destul de rar întâlnit în rândul filosofilor. În schimb, în religie, budismul este o formă de nihilism ontologic, în măsura în care susţine că lumea este alcătuită din astfel de fantasme care deturnează sufletul de la preocupările spirituale; vraja iluziilor de care are parte sufletul trebuie ruptă pentru ca acesta să ajungă în Nirvana (adică… în Neantul absolut); Nirvana nu este comparabilă cu paradisul creştin: Nirvana este vacuitatea absolută şi dispariţia eului individual (personal). Doctrina vacuităţii (a lipsei de esenţă a lucrurilor) este aşadar una din învăţăturile centrale ale gândirii budiste.

O formă particulară de nihilism ontologic este ateismul, care neagă existenţa unui principiu al existenţei care transcende lumea. În acelaşi fel, materialismul neagă faptul că există altceva decât lumea materială (a se vedea materialismul marxist, de pildă).

Cea mai cunoscută formă de nihilism este probabil nihilismul moral. Nihilismul moral contestă existenţa unor valori etice absolute. Altfel spus, niciun sistem etic nu este absolut. Dacă până în secolul al XIX-lea filosofii credeau, fără excepţie, în valori absolute (Binele, Frumosul, Adevărul), cu Friedrich Nietzsche valorile sunt puse sub semnul întrebării. Într-o lume în care cei puternici (stăpânii) îi asupresc pe cei slabi (sclavii), aceştia din urmă, lipsiţi de forţa de care dispun asupritorii, încearcă să îşi manifeste superioritatea imaginând sisteme de morală, în care asupritorii sunt întotdeauna răi (deci inferiori), iar cei asupriţi sunt, cel mai adesea, buni (deci superiori). În viaţa de apoi, cei buni (şi asupriţi) vor fi stăpâni, iar cei răi vor fi pedepsiţi (în acest fel, crede Nietzsche, cei slabi se răzbună simbolic şi deci imaginar pe asupritorii lor). Aşadar, pentru Nietzsche, valorile morale (şi, în general, sistemele etice) sunt construcţii teoretice ale „oamenilor slabi“, care încearcă să îşi compenseze slăbiciunea. Pentru Nietzsche, creştinismul este cazul exemplar al de „morală de sclavi“. În general, Nietzsche atrage atenţia asupra faptului că lumea (universul, deci) este în esenţa sa tragic, pentru că omul este neputincios în faţa realităţii, în faţa absurdului existenţei, poeţii tragici greci – Eschil, Sofocle şi Euripide – fiind astfel dintre puţinii care au avut curajul să recunoască acest tragism fundamental al lumii (cf. Naşterea tragediei); în schimb, religia (în special cea creştină) şi filosofia europeană (care crede în ordine, Bine şi Adevăr) sunt, în concepţia filosofului german, încercări de a creea iluzia că lumea este ordonată şi că ea are un sens.

Celebra teză a lui Nietzsche „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot), formulată în volumul Ştiinţa voioasă, contestă nu atât existenţa lui Dumnezeu, ci relevanţa Dumnezeului creştin, purtător (şi garant) al valorilor absolute de Adevăr, Bine şi Frumos. Pe urmele lui Nietzsche, cultura europeană din zilele noastre nu mai caută nici adevăruri ultime (religiei i se contestă dreptul de a pretinde accesul la adevăruri absolute), nici frumosul estetic (după nihilism, estetica s-a acomodat cu urâtul artistic), nici binele moral (ci eventual binele juridic ori social, care ţine de convenţiile diverselor sisteme de drept). Nihilismul este, deci, o veritabilă „dezvrăjire a lumii“ (în urma nihilismului, lumea îşi pierde total aura de mister pe care o are în ochii celui care o vede drept creaţie a unui Dumnezeu bun şi atotputernic).

În general, în siajul gândirii lui Nietzsche, se poate vorbi despre un nihilism axiologic (care neagă nu doar valorile etice, ci, în genere, orice presupusă valoare absolută), care şi-a făcut apariţia la începutul secolul al XX-lea. Este vorba aici în special de noile curente artistice – dadaismul, suprarealismul, cubismul –, care neagă concepţia tradiţională despre frumos.

Nihilismul gnoseologic (sau cognitiv) susţine că nu putem cunoaşte adevărurile ultime ale lumii. Nihilismul gnoseologic îmbracă diverse forme teoretice, ca de exemplu: filosofia pozitivă (al cărei iniţiator este Auguste Compte, părintele sociologiei, care considera că religia este forma de cunoaştere care corespunde „copilăriei“ umanităţii, formă înlocuită în vremurile moderne de către ştiinţă); agnosticismul este una dintre formele cele mai răspândite de nihilism; spre deosebire de ateu, care nu crede în existenţa lui Dumnezeu, agnosticul admite că Dumnezeu poate să existe şi poate la fel de bine să nu existe, însă oamenii, datorită capacităţilor lor limitate de cunoaştere, nu vor putea cunoaşte niciodată dacă Dumnezeu există sau nu.

Citate şi exemple:

Nietzsche: „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot) (cf. Ştiinţa voioasă, §108 §125).

„Un nihilist este un om care gândeşte despre lume, aşa cum este ea, că nu ar trebui să fie, iar despre lume, aşa cum ar trebui să fie, gândeşte că nu există“ (cf. Voinţa de putere, §585, trad. C. Baciu, Bucureşti, Humanitas, 1999).

Niccolo Machiavelli (1469-1527): „Scopul scuză mijloacele“ (afirmaţia din volumul Principele, devenită celebră, ilustrează foarte bine relativismul valoric propus de filosofiile nihiliste, deşi istoric şi cronologic, Machiavelli precede nihilismul cu câteva secole).

Cubismul în pictură este considerat drept un curent artistic care a preluat elemente din filosofia nihilistă. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai cubismului îi menţionăm pe Georges Braque şi pe Pablo Picasso. Pictura Femeie cu chitară, a lui Braque, este un exemplu de deconstruire (anihiliare) a imaginii.

Dadaismul, fondat de André Breton, se revendică în mod explicit de la filosofia nihilistă, constituindu-se ca o veritabilă negare a artei tradiţionale. Dadaismul este un curent cultural (literar şi artistic), fondat în 1916, la Zürich, de către poetul român Tristan Tzara. Dadaismul neagă toate convenţiile artistice, propunând – în materie de creaţie poetică – dicteul automat. În pictură, dadaismul este reprezentat de Marcel Duchamp, Francis Picabia, Ernst Max etc. Cu artiştii dadaişti, arta este redusă la rizibil şi la absurd, prin resemnificarea unor obiecte industriale sau de utilitate cotidiană (vezi sculptura lui Marcel Duchamp, Fântâna).

Reprezentanţi şi repere istorice:

Friedrich Nietzsche (1844-1900), teolog, filolog şi filosof german, este părintele nihilismului. Lucrări principale: Dincolo de bine şi rău (1886), Aşa grăit-a Zarathustra (1883-1885), Naşterea tragediei (1872), Voinţa de putere (apărută postum, în 1906).

Mişcarea nihilistă din Rusia a fost o mişcare culturală apărută în jurul anului 1860. A fost o mişcare contestatară de factură anarhistă, care se opunea oricărei autorităţi şi practica asasinatul politic (a se vedea asasinarea ţarului Aleksandr II, în 1881). În această mişcare îşi are rădăcinile mişcarea Narodnicistă (sau Narodniky). Imaginea nihilistului rus apare în scrierile romancierilor din sec. al XIX-lea, precum Turgheniev şi Dostoievski.

Gianni Vattimo (n. 1936). Lucrări principale: Aventurile diferenţei. Filosofia după Nietzsche şi Heidegger (1980); Sfârşitul modernităţii: nihilism şi hermeneutică în epoca post-modernă (1985); După moartea lui Dumnezeu (2006; împreună cu John D. Caputo).

Thomas J.J. Altitzer (n. 1927) a preluat, în teologie, tema nihilistă a „morţii lui Dumnezeu“. Lucrări principale: Evanghelia ateismului creştin (1966); Nouă Evanghelie a ateismului creştin (2002). O critică a teologiei morţii lui Dumnezeu aşa cum este ea prezentată de Altizer a fost formulată de John Warwick Montgomery, în volumul Sinuciderea Teologiei creştine (1970).

În anii ‘80 ai secolului al XX-lea, anumite organizaţii care susţin muzica heavy metal sau extreme metal se revendică de la filosofia nihilistă.

Postmodernismul şi poststructuralismul sunt curente filosofice şi culturale din a doua parte a secolului al XX-lea, care se află în trena nihilismului lui Nietzsche.

Existenţialismul

Existenţa precede esenţa. Această formulă lapidară este defini­to­rie pentru o mare parte dintre gânditorii existenţialişti. Ea spune că, înainte de a fi ceva anume, fiinţa umană este pur şi simplu (adică există). Mai precis, omul există, dar ceea ce el este cu adevărat (adică esenţa sa) numai el poate decide. Libertatea lui de alegere îl face pe deplin responsabil pentru tot ceea ce face şi pentru ceea ce poate el deveni.

Fondatorul existenţialismului este teologul danez Søren Kierkegaard (1813-1855), însă dezvoltarea existenţialismului este dublă. Ea cuprinde, pe lângă existenţialismul creştin, aşa-numitul existenţialism ateu. O bună parte dintre gânditorii existenţialişti ai sec. al XX-lea aparţin celei din urmă ramuri.

Gândirea existenţialistă este jalonată de mai multe principii teoretice definitorii. Iată-le pe cele mai importante :

Mai întâi, este vorba de libertatea de alegere a individului, care poate decide în mod absolut pentru sine şi care este responsabil fără excepţie pentru toate alegerile sale. Pentru Kierkegaard, căderea adamică în păcat, dar şi mântuirea sunt locuri ale exercitării libertăţii umane. Ca reprezentant principal al existenţialismul ateu, Jean-Paul Sartre a exprimat această libertate absolută de alegere proprie omului prin celebra teză după care existenţa precede esenţa: omul nu este (ceva anume), el poate să fie; omul nu are o esenţă (o natură prestabilită), ci el îşi decide propria sa identitate.

Apoi, existenţialismul acordă o importanţă deosebită afectivităţii umane (faţă de filosofiile raţionaliste, care definesc umanitatea omului cu referire la raţiune sau la intelect). Este vorba de pildă de angoasă (die Angst) – angoasa existenţială! – care îl defineşte pe om în raport cu sine însuşi şi mai ales în raportarea omului la lumea în care trăieşte; existenţialistul nu mai gândeşte lumea, ci el o simte, el o înţelege afectiv. Angoasa este expresia libertăţii umane de a fi altceva decât este, de a se auto-defini şi de a-şi construi, în mod liber, o identitate proprie. Este vorba în egală măsură de angoasa în faţa neantului, a posibilităţii de a nu (mai) fi. Sugestiv este, în acest sens, romanul Greaţa, a lui Jean-Paul Sartre, unde greaţa reprezintă dezgustul în faţa existenţei, dar şi mirarea în faţa acesteia (ceea ce implică neînţelegerea cauzelor care au produs-o).

În al treilea rând, angoasa în faţa existenţei generează, pentru existenţialiştii atei, sentimentul absurdului (asumarea lucidă a lipsei de sens a lumii). Exemplele cele mai ilustrative sunt oferite de creaţia literară de factură existenţialistă. De pildă, Albert Camus vorbeşte despre absurdul muncii la care l-au condamnat zeii pe Sisif; muncile lui Sisif, absurde în sine, sunt – pentru Camus – emblema condiţiei umane. De asemenea, teatrul absurd al lui Eugene Ionesco şi al lui Samuel Beckett pun în scenă acelaşi absurd al existenţei umane. Piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot, este dedicată temei aşteptării a unui anume Godot, personaj enigmatic. Aşteptarea neîmplinită (Godot nu apare pe scenă) descrie condiţia umană, absurdă în afara revelaţiei (aşteptarea lui Godot ar putea fi aşteptarea lui Dumenzeu (God).

Ca orice curent filosofic, existenţialismul nu este o mişcare omogenă. Aşa cum am arătat, distingem două linii mari de dezvoltare existenţialiste. Prima, este existenţialismul creştin, care vorbeşte despre libertatea umană de a alege şi despre responsabilitatea faţă de alegerile personale înaintea lui Dumnezeu; despre absurdul vieţii omului căzut şi despre nevoia de mântuire prin Christos; despre importanţa „saltului credinţei“. Reprezentanţii principali ai existenţialismului creştin sunt: Søren Kierkegaard (protestant), Miguel de Unamuno, Gabriel Marcel (ambii catolici), dar şi o serie de teologi protestanţi de factură liberală (Paul Tillich, Paul Ricœur).

Cealaltă linie de dezvoltare existenţialistă este cea atee, reprezentată în principal de Albert Camus şi Jean-Paul Sartre.

Citate

Albert Camus: „Omul e singura creatură ce refuză să fie ceea ce este“ (cf. Omul revoltat, 1951, trad. L. Holuţă, Sophia, 1994, p. 19).

„Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El, şi noi nu putem face nimic împotriva voii Sale. Dacă nu există, atunci totul depinde de noi“ (cf. Mitul lui Sisif).

„Lupta însăşi cu înălţimile este destul ca să umple o inimă de om. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit“ (cf. Mitul lui Sisif).

Emil Cioran: „– Ce faceţi de dimineaţă până seara? – Mă suport“ (cf. Despre neajunsul de a te fi născut, trad. F. Sicoie, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 42).

„În orice parte ai apuca, nu dai decât de Dumnezeu“ (cf. Amurgul gândurilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 164).

„Inima lui Iisus a fost perna creştinilor. Ah! cum îi înţeleg pe acei mistici ce doreau a adormi pe ea!… Dar îndoielile nu mă pot duce mai departe de umbra inimii Lui! Singurul meu adăpost sunt umbrele cereşti“ (cf. Lacrimi şi sfinţi, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 9).

„Nu există niciun mijloc de a demonstra că e de preferat să fii decât să nu fii“ (cf. Demiurgul cel rău, trad. I. Bădescu, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 126).

Reprezentanţi şi repere istorice:

Søren Kierkegaard (1813-1855) este părintele existenţia­lis­mului. Teolog protestant, Kierkegaard a rămas interesat, în toate scrierile sale, de existenţa umană în orizontul revelaţiei. Scrierile sale reprezentative sunt: Sau… sau… (1843); Teamă şi cutremurare (1843); Fărâme filosofice sau Un pic de filosofie (1844); Conceptul de angoasă (1844); Şcoala creştinismului (1850).

Franz Kafka (1883-1924) este un scriitor de limbă germană de origine evreiască, născut la Praga în vremea în care Cehia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Operele sale principale sunt: Procesul (1912); Metamorfoza (1915).

Gabriel Marcel (1889-1973) este un existenţialist creştin, de nuanţă catolică. Dintre volumele sale amintim: Jurnal metafizic (1927); Homo viator (1945); Omul problematic (1955).

Martin Heidegger (1889-1976). Filosof german, Heidegger este fondatorul fenomenologiei existenţialiste. Opera sa principală este Fiinţă şi timp (1927). A influenţat o serie de teologi ai secolului al XX‑lea, precum Rudolf Bultmann (1884-1976) şi Paul Tillich (1886-1965), dar şi pe teologul catolic Karl Rahner (1904-1984).

Albert Camus (1913-1960) este filosof, eseist şi romancier francez. Romanele sale principale sunt: Străinul (1942); Ciuma (1947); Căderea (1956). Opera sa teoretică include câteva eseuri celebre, precum Mitul lui Sisif (1942) şi Omul revoltat (1951).

Eugene Ionesco (1909-1994), născut la Slatina, este cunoscut în principal pentru opera sa dramatică. Este unul din reprezentanţii cei mai notorii ai „teatrului absurdului“. Opere principale: Cântăreaţa cheală (1951); Lecţia (1951); Scaunele (1952); Ucigaş fără simbrie (1959); Rinocerii (1959); Regele moare (1962).

Samuel Beckett (1906-1989) este un dramaturg de origine irlandeză. Este cunoscut în primul rând pentru piesa Aşteptându-l pe Godot (1952), scrisă în limba franceză.

Emil Cioran (1911-1995) este un gânditor existenţialist de origine română, stabilit la Paris. A scris: Lacrimi şi sfinţi (1937); Tratat de descompunere (1949); Silogismele amărăciunii (1952); Ispita de a exista (1956); Demiurgul cel rău (1969); Despre neajunsul de a te fi născut (1973).

Materialismul

Materialismul este doctrina filosofică care susţine că nu există decât materia şi că întreaga realitate constă în transformări ale materiei. Altfel spus, dincolo de lumea materială, cognoscibilă prin cele cinci simţuri şi analizabilă raţional, nu mai există nimic; existenţele spirituale – suflet, îngeri, Dumnezeu etc. – sunt negate în mod vehement de filosofii materialişti. Din acest motiv, se consideră că materialismul se află în antagonism cu idealismul (opţiune filosofică care consideră că principiile ultime ale lumii sunt de natură nematerială, ideală, raţională sau chiar spirituală).

Primele forme de materialism sunt atestate la câţiva filosofi presocratici, precum Leucip şi Democrit, care credeau că lucrurile sunt compuse din atomi (adică din entităţi indivizibile, ultime). Alţi gânditori presocratici greci credeau că întregul univers este transformarea unei singure materii primordiale, precum apa (pentru Thales din Milet) sau focul (pentru Heraclit din Efes).

Materialismul atomist al lui Leucip şi Democrit a fost preluat, în epoca elenistă, de către Epicur. Pentru că omul este o fiinţă materială, moartea sa înseamnă dezintegrarea trupului, motiv pentru care, crede Epicur, omul nu trebuie să se teamă de sfârşitul vieţii; în plus, pentru Epicur, teama de moarte are două cauze principale: ideea existenţei zeilor şi cea a nemuririi sufletului. Epicur nu contestă existenţa zeilor, dar crede că aceştia sunt fiinţe materiale, imense, dar şi muritoare (tocmai pentru că sunt fiinţe materiale); cât despre suflet, acesta nu poate fi nemuritor – crede Epicur –, pentru că sufletul nu poate fi decât material şi se destramă odată cu trupul. În consecinţă, afirmă Epicur, nu trebuie să ne temem de moarte. Ideile lui Epicur au fost preluate, în literatura latină, în poemul Despre natură, al lui Lucreţiu. Cu epicurianismul, intră pe scena ideilor filosofiile hedoniste, care afirmă că scopul vieţii este plăcerea (hedone înseamnă în gr. „plăcere“).

Karl Marx este cel dintâi reprezentant marcant al materialismului modern. Este vorba, la el, de un materialism istoric sau dialectic pentru că, alături de contestarea oricărui principiu transcendent, divin şi spiritual al lumii, Marx face din om un făuritor de istorie: omul transformă istoria prin muncă; în plus, întreg angrenajul istoriei este pus în mişcare de lupta de clasă (lupta dintre clasa celor oprimaţi şi clasa opresorilor). Altfel spus, istoria este rezultatul luptei de clasă pentru deţinerea mijloacelor de producţie (adică are în vedere mobiluri exclusiv materiale). În numele materialismului pe care îl practică, marxismul se constituie drept un adversar al oricărei credinţe religioase.

Desigur, în ştiinţele vieţii, corespondentul luptei de clasă este lupta pentru supravieţuire, responsabilă – în biologia lui Darwin – de evoluţia speciilor de la forme de organizare biologică simple la forme mai complexe. Aşadar, darwinismul încearcă să explice materialist apariţia şi dinamica vieţii.

Mai recent, prin extensie, consumerismul din societatea contemporană poate fi considerat o formă de materialism, în măsura în care valorile sunt redefinite în funcţie de posesiunile pecuniare şi… materiale. Materialismul consumerist reprezintă un o nouă formă de hedonism.

Citate

Epicur: „Obişnuieşte-te cu ideea că moartea nu este nimic pentru noi, pentru că orice bine şi orice rău constau în senzaţie şi pentru că moartea este suprimarea senzaţiilor noastre“ (cf. Scrisoare către Meneceu).

„(…) plăcerea este începutul şi sfârşitul vieţii fericite. (…) nu înţelegem prin aceasta plăcerile desfrâului, nici cele legate de bucuria materială, (…) plăcerea pe care o avem în vedere este caracterizată de absenţa oricărei suferinţe corporale şi a tulburărilor din suflet“ (cf. Scrisoare către Meneceu).

Karl Marx: „Religia este suspinul creaturii oprimate, inima unei lumi fără inimă, tot aşa cum este spirit al unei condiţii fără spirit. Este opiu pentru popor (Die Religion… ist das Opium des Volkes). Abolirea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesară pentru fericirea lui reală“ (cf. Contribuţii la critica filosofiei dreptului a lui Hegel).

Reprezentanţi şi repere istorice

Leucip (460-370 î. Chr.) este fondatorul materialismului atomist grec.

Democrit din Abdera (460-371 î. Chr.) este un alt atomist grec. Din scrierile lui Democrit, ca şi din cele ale lui Leucip, ni s-au transmis doar câteva fragmente (în general, citate din scrierile unor autori târzii).

Epicur (342(341-270) reia atomismul lui Leucip şi Democrit, formulând consecinţele etice ale acestuia. Dintre scrierile lui ne-au rămas doar trei scrisori, deosebit de importante pentru înţelegerea hedonismului epicurian: Scrisori către Herodot, Scrisori către Pytocle şi Scrisoare către Meneceu.

Lucreţiu (98-54 î. Chr.) este un scriitor latin de inspiraţie epicureică, autor al poemului filosofic Despre natură (De rerum natura).

Karl Marx (1818-1883) este un filosof şi economist german, fondator al materialismului modern. Marxismul stă la baza filosofiilor politice socialiste şi comuniste. Şi-a obţinut doctoratul cu o teză despre materialismul grecesc (Diferenţe între filosofia naturii la Democrit şi Epicur). Lucrarea sa de referinţă este Capitalul.

Friedrich Engels (1820-1895) este un gânditor socialist german şi prieten al lui Karl Marx, împreună cu care a publicat, în 1848, Manifestul partidului comunist.

Adaug materialului produs de Daniel Fărcaş o scurtă prezentare a „Fatalismului“.

Fatalismul

Dicţionarul defineşte această concepţie astfel: FATALISM s. n. concepţie filozofică sau religioasă potrivit căreia totul în lume şi în societate, întreaga desfăşurare istorică a evenimentelor, a vieţii este predeterminată de o forţă implacabilă. (fr. fatalisme)

Fatalismul este felul omului leneş de a accepta evitabilul. Atunci când vorbim despre libera voinţă sau despre puterea voinţei umane înţelegem că există diverse teorii referitoare la cosmologie şi antropologie pe care le‑am putea aduna sub titlul „determinism“. În principal, determinismul învaţă că deciziile pe care le iau fiinţele umane, decizii despre care am crede că izvorăsc din propriile noastre dorinţe şi din propriile noastre alegeri, sunt de fapt determinate de ceva din afara noastră. Determinismul pur naturalist neagă orice realitate a liberei voinţe umane.

Auzim despre diverse forme de determinism menţionate şi discutate în conversaţii. Una dintre ele este „fatalismul“. Nu cred că există prea multe persoane, poate nici una, în societatea noastră de azi care să creadă în fatalism în sensul lui clasic. Termenul „fatalism“ vine din mitologia antică în care erau prezentate, pe lângă zei, zeiţe, muze şi aşa mai departe, şi „ursitoarele“, nişte zâne capricioase şi neastâmpărate care torturau fiinţele umane fără să le ceară acordul. De acolo a venit ideea de soartă neîndurătoare, stabilită mai dinainte, peste care nimeni nu are vreun control. Ideea de âarma, soartă sau destin este ceva ce unii oameni spun că e hotărâtă de mersul stelelor pe cer, cum ar spune astrologii. Dispoziţia ta, comportamentul tău, succesul tău în ziua de azi este hotărât de conjuncţia planetelor una cu cealaltă şi de semnul naşterii tale. În fiecare zi, oamenii citesc horoscoapele care apar în ziare ca să vadă ce le pregăteşte soarta pentru următoarele 24 de ore. Însă aceasta e o formă naivă de determinism care învaţă că soarta sau destinul nostru e hotărât de stele sau de spirite neastâmpărate şi diabolice, sub-zeităţi care se joacă cu vieţile noastre.

Forme mai sofisticate de determinism sunt acelea referitoare la concepţia mecanicistă despre univers, care argumentează că tot ce se întâmplă în univers se întâmplă în conformitate cu cauze naturale fixe care operează asemenea unei maşini. Acestea lucrează implacabil iar noi suntem, ca să spunem aşa, victimele acestor factori fizici care ne determină existenţa. Chiar şi gândurile noastre, sentimentele noastre, speranţele noastre, toate pot fi reduse, într‑o analiză finală, la reacţii chimice care au loc în trupurile noastre sau la influenţa hotărâtoare pe care o are societatea din jurul nostru.

Ne amintim de cartea lui Menninger, scrisă cu câţiva ani în urmă şi intitulată „Ce s‑a întâmplat cu păcatul?“ La scurtă vreme după publicarea cărţii, un binecunoscut avocat a prezis că în viitorul apropiat uciderea nu va mai fi considerată o crimă din cauza opiniei predominante care spune că oamenii acţionează pe baza unor modele comportamentale care sunt rezultatul unor forţe fixe ce le modelează personalitatea, a influenţei mediului în care trăiesc, a influenţei familiei, şi nimeni nu mai poate fi considerat responsabil pentru faptele lui pentru că nimeni nu e cu adevărat liber. Dacă pedepseşti pe cineva pentru o crimă, fie aceasta ucidere sau furt sau orice altceva, înseamnă să tragi acea persoană la răspundere şi să presupui că ea poate să răspundă, are ceva de spus în această privinţă şi nu e doar purtată de vântul şansei. Ideea că vieţile noastre sunt controlate de şansă este o altă idee foarte apropiată de determinism, oricât ar părea de iraţional acest lucru, din moment ce ştim că nu există şansă. şansa nu are nici o putere pentru că nu are fiinţă.

Însă această idee a determinismului fizic a câştigat un avans considerabil în gândirea societăţii noastre, fapt ce se datorează în mare măsură ştiinţelor comportamentale şi într‑o măsură mai mică este rezultatul influenţei lui B.F. Skinner, care a scris o carte de succes intitulată „Dincolo de libertate şi demnitate“, în care el ne spune că trebuie să ne lepădăm de orice iluzie de libertate reală pentru că suntem rezultatul net al coliziunii atomilor ce are loc fizic şi deterministic împrejurul nostru. Trebuie să renunţăm la iluzia de demnitate pe care o avem atunci când ne gândim la noi înşine ca având vreo influenţă determinantă asupra rezultatului destinelor sau vieţilor noastre. Desigur, una din ironiile lucrării lui Skinner este faptul că şi‑a făcut timp să scrie o carte în care încearcă să îi convingă pe oameni că gândirea lor este determinată de ceea ce mănâncă, de compoziţia lor biologică, nu de răspunsul la argumente logice. şi totuşi, el a încercat să ofere un argument logic pentru a‑i convinge pe oameni că ei nu au fost niciodată convinşi de argumente logice, lucru ce constituie o contradicţie şi se prăbuşeşte sub propria povară. Aşa cum se exprima un critic al lui Skinner, spunând: „Singurul lucru care este dincolo de libertate şi demnitate este sclavia şi înjosirea.“

Şi totuşi, aceasta e concluzia la care au ajuns mulţi oameni. Aceea că libera voinţă este o iluzie în lumina forţelor materiei care ne controlează destinele. Iar acestea sunt forţe impersonale. Forţele naturii, fără vreo referire la Dumnezeu. Libera voinţă este o iluzie. E un fel de speranţă irealist de optimistă că avem vreo semnificaţie. Pentru că e greu să ne imaginăm că fiecare decizie pe care o luăm a fost hotărâtă mai dinainte de cauze naturale şi că noi nu suntem liberi cu adevărat, nu avem nici o influenţă asupra propriilor noastre vieţi. În felul acesta suntem reduşi la simple lucruri, nu mai suntem persoane care acţionează şi aleg, ni se ia orice speranţă de demnitate. Dar, aşa cum am spus, sunt unii în cultura noastră care sunt gata să facă acest pas, fiind convinşi că suntem victimele determinismului naturalist. Vom privi în următoarea sesiune la relaţia dintre această concepţie şi determinismul sau hotărârea lui Dumnezeu, la modul în care Dumnezeu se relaţionează la deciziile pe care le luăm.

Steven Cahn: „Fatalism este teza conformă căreia «legea logicii» este suficientă ca să demonstreze că omul nu are voinţă liberă, suficientă să arate că singurele fapte pe care le poate face omul sunt tocmai faptele pe care le face, nu altele, că singurele evenimente la care poate participa sunt tocmai cele la care participă şi că singurele evenimente pe care le poate el împiedica sunt cele care oricum nu erau sortite să se întâmple.“

Reprezentanţi şi repere istorice

Una din lucrările de referinţă în acest domeniu este „Fatalisme et Liberté Dans L’Antiquité Grecque: Recherches sur la Survivance De L’Argumentation Morale Antifataliste De Carneade Chez Les Philosophes Grecs et les Théologiens Chrétiens des Quatre Premiers Siècles, scrisă de Dom David Amand. O analiză a acestei cărţi a apărut în The American Historical Review, Vol. 52, No. 2 (Jan., 1947), pp. 300-301, Arthur Darby Nock

Postmodernismul şi postmodernitatea

Postmodernismul este, şi el, o formă de nihilism. De altfel, gânditorii postmoderni se revendică de la Nietzsche. Este, la origine, un curent filosofic, însă cu extensii importante în domeniul creaţiei literare, în arta plastică, în arhitectură etc. În schimb, termenul „postmodernitate“ (mai abstract şi mai general decât „postmodernism“) sau „modernitate târzie“ desemnează o perioadă istorică care caracterizează vremea noastră, şi extinsă de unii în urmă până la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Termenul „postmodernism“ a fost folosit pentru prima oară în 1949, dar începe să fie folosit în mod curent abia din 1979, odată cu apariţia volumului Condiţia postmodernă, a filosofului francez Jean-François L’otard.

Iată principalele caracteristici ale postmodenităţii:

Mai întâi, postmodernismul polemizează cu orice încercare de a oferi o imagine globală asupra existenţei şi asupra sensului lumii. Aşadar, orice viziune globală şi coerentă despre lume trebuie să fie supusă deconstrucţiei. Marile sisteme metafizice şi religioase (denumite tehnic mari naraţiuni sau meta-naraţiuni) ar trebui să lase acum locul diversităţii de perspective personale, individuale asupra lumii, care poartă numele tehnic de micronaraţiuni (adică naraţiuni personale); altfel spus…, fiecare cu povestea lui. În acest fel, omul nu se mai simte parte a unui angrenaj ordonat, a unei lumi coerente şi a unei istorii universale, începută cu Creaţia şi care se derulează către împlinirea sa escatologică; el este acum protagonistul propriei sale poveşti („naraţiuni“), care începe cu el însuşi şi se termină tot cu el.

Consecinţa directă a acestui fapt este ideea că nu există un singur adevăr, ci că adevărul este multiplu. Altfel spus, fiecare om are dreptul şi capacitatea de a asuma drept adevărată o anumită concepţie despre lume şi viaţă sau o anumită religie; mai mult, poate să-şi creeze propria sa doctrină religioasă. Iată de ce, mişcarea New Age – formă recentă de sincretism –, care admite cu uşurinţă elemente de spiritualitate din toate religiile şi culturile, poate trece drept formă de religiozitate proprie postmodernităţii. Mai adăugăm faptul că ecumenismul în formele sale cele mai recente, întemeiate pe ideea că unitatea religioasă se poate realiza în ciuda diferenţelor doctrinare ale diverselor religii şi confesiuni, este alimentat de aceeaşi gândire postmodernă. În acest fel, ca nihilismul lui Nietzsche, gândirea postmodernă corodează valorile tradiţionale: nu mai există, pentru postmodern, Bine suprem (ci doar binele individual), nici Adevăr absolut (ci doar adevăruri particulare şi circumstanţiale), nici Frumos absolut (gustul individual este măsura ultimă a valorilor estetice); şi nici Revelaţie unică şi imuabilă…

În acest fel, în al treilea rând, privat de valori comune cu semenii săi, omul postmodern se regăseşte singur; individualismul şi derelecţiunea (însingurarea) sunt tuşe necesare ale portretului omului postmodern.

Rămas singur, deposedat de credinţa în adevăruri absolute, fără nădejde în viaţa de după moarte, omul postmodern îşi trăieşte viaţa pentru aici şi acum. Consumerismul, interesul exagerat pentru consum şi pentru cumpărături, este singura preocupare constantă a sa. Psihologia reclamei, care inoculează împreună cu informaţiile despre un produs şi interesul exagerat pentru plăcere şi pentru satisfacerea nevoilor individuale, face din postmodernism o formă de hedonism.

În ciuda neconcordanţelor clare dintre învăţătura Bibliei şi postmodernism, o serie de teologi au încercat să adapteze postmodernismul la teologia creştină. Îi amintim aici pe teologul american John D. Caputo (n. 1940) şi pe teologul britanic John Milbank.

(Adaug excelentei prezentări a lui Daniel Fărcaş despre postmodernism câteva contribuții adunate din alți autori.

„Postmodernismul“ despre care se vorbeşte atâta în ultima vreme, la fel ca şi socialismul şi comunismul, este o formulă politică plantată tot în doctrina materialistă. Şi se vede cât colo că Uniunea Europeană, fundamentată pe o astfel de doctrină materialistă şi ateistă, lipsită de suflet şi plină de vidul orgoliului ca Diavolul însuşi, este un fel de nou Babilon prin care omenirea (modernă) vrea să uzurpe atributele lui Dumnezeu.

Incursiunile oamenilor de după Evul Mediu, declarat pe nedrept „creştin“ şi în batjocură „întunecat“, repetă astăzi incursiunile păgubitoare făcute odinioară de genialul Solomon. Iată de ce, o reactualizare a acestei cărţi şi o popularizare a spovedaniei Eclesiastului este poate cea mai bună metodă de apologie şi evanghelizare creştină în societatea postmodernistă contemporană.

„Totul merge, totul este îngăduit“ în căutarea fericirii şi împlinirii personale şi „lipsa de adevăruri absolute“ sunt extraordinar de asemănătoare cu principiile păguboase care au caracterizat rătăcirile Eclesiastului.

La baza vieţii creştine, de două ori milenară, se află Revelaţia dumnezeiască primită prin Însuşi Domnul nostru Isus Christos, Mântuitorul lumii, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14,6). Iar această Revelaţie „rămâne aceeaşi peste veacuri, până la sfârşitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se poate schimba persoana lui Christos Dumnezeu“.

În schimb, noul mod de viaţă la care ne invită „postmodernismul“ se fundamentează pe o „concepţie autonomă“ faţă de lume, adică a unei lumi (fără Dumnezeu) care-şi are centrul de gravitate în ea însăşi – vădită îndeosebi în procesul de secularizare. Adică o lume autonomă, cu o cultură autonomă, care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie europeană nouă, bazată pe o legislaţie cu un pronunţat caracter antropocentric ce nu manifestă nici un interes pentru viaţa spirituală a omului, pentru sufletul lui, pentru mântuirea lui.

Concepţia autonomă îşi are rădăcinile în cultura apuseană actuală, care, la rându-i, are o bază creştină, dar, începând cu Secolul Luminilor, s-a reconstruit centrată pe om, înlocuindu-L pe Dumnezeu cu creatura. Această cultură s-a impus pe scena europeană în conflict cu teologia apuseană, emancipându-se de sub tutela ei. Caracteristicele ei mai importante sunt:

– autonomia raţiunii umane ca raţiune liberă de orice constrângere exterioară. Prin raţiune se înţeleg mijloacele analitice şi matematice prin intermediul cărora fiinţa umană poate ajunge la o completă înţelegere a realităţii şi o deplină stăpânire asupra naturii în toate formele ei. Raţiunea nu se pleacă înaintea altei realităţi decât aceea a experienţelor. Nici Revelaţia divină, nici vreo tradiţie, oricât de veche şi nici o dogmă nu are dreptul să se interpună pe calea exerciţiului ei liber;

– consideră religia ca o problemă particulară a fiinţei umane. Religia este definită ca o afacere de ordin privat. Între Evanghelie şi cultură nu există dialog. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai are religia, ci ştiinţa. Religiile sau confesiunile individuale pot avea valoare numai pentru cei care le respectă ca atare, însă pretenţia pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai ştiinţa. Aceasta pentru că ştiinţa nu lucrează cu deducţii scoase din Revelaţia divină, ci prin observarea fenomenelor şi prin inducţie din rezultatul observaţiilor. Fiindcă ştiinţa nu se bazează pe opinii subiective ca religia, ci doar pe analize obiective, unde matematica joacă un rol esenţial;

– tendinţa ei de a transforma paradisul ceresc într-un paradis pământesc, capabil să asigure prosperitatea şi bunăstarea omului. Convins că raţiunea şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura, lumea nu mai apare ca un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul triumfului final al ştiinţei şi omului pe pământ. Prin emanciparea spiritului uman de presiunea dogmei, tradiţiei sau superstiţiei se poate ajunge la o creştere a cunoştinţei şi la o dezvoltare a tehnologiei care va duce la împuţinarea suferinţei în lume, la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului, la o viaţă decentă şi civilizată.

Cultura occidentală este ca fluviul unei civilizaţii hrănite de doi tributari majori, unul venind din Palestina, iar celălalt din Grecia. Evreilor le datorăm păstrarea şi dezvoltarea ideii despre un Dumnezeu personal care ne-a stabilit limitele existenţei prin revelarea unui con moral precis. În cuvintele Papei Pius al XI: „Când este vorba despre spiritualitate, suntem toţi semiţi“. Grecilor şi romanilor le datorăm tradiţiile umaniste care nu produs o civilizaţie care a unificat vatra occidentală şi la care am revenit după Renaştere în literatură, artă, politică şi administraţie. Acest şuvoi a încurajat foarte mult cercetarea ştiinţifică. Lumea vestului este deci în esenţă iudeo-creştină în spiritualitate, dar greacă şi romană în filosofie, tehnologie şi organizarea politico-administrativă.)

Reprezentanţi şi repere istorice

Jean-François L’otard (1924-1998) este un gânditor francez de stânga. Lucrarea sa principală este Condiţia postmodernă – Raport asupra cunoaşterii (1979).

Michel Foucault (1926-1984) este un filosof, istoric şi sociolog francez. Este autor al volumelor: Istoria nebuniei în epoca clasică (1961); Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane (1966); A supraveghea şi a pedepsi (1975). Scrierile sale sunt profund marcate de gândirea lui Nietzsche.

Jacques Derrida (1930-2004) este unul dintre cei mai importanţi gânditori postmoderni francezi. Opere principale: Despre gramatologie (1967); Vocea şi fenomenul (1967); Scriitură şi diferenţă (1967).

Richard Rorty (1931-2007) este cel mai notabil gânditor post­ modern american. A devenit celebru graţie volumului său de debut, Filosofia şi oglinda naturii (1979).

Advertisements


Categories: Uncategorized

2 replies

  1. Multumim. Greșeli de tastatură.

  2. Cioran a murit in 1995, nu in 1955.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: