Ca speculaţie teoretică, filosofia a apărut la câteva secole după Solomon, în lumea greacă şi romană. Apostolul Pavel îi găseşte pe atenienii vremii lui fascinaţi cu filosofia şi religia (Faptele Apostolilor 17). Discursul rostit de el pe Areopagul filosofilor greci este o veritabilă proclamaţie a creştinismului într-un cadru ostil şi osificat într-un păgubos complex de superioritate.

Prin răspândirea Evangheliei, Biserica a devenit „stâlpul şi temelia adevărului“ (1 Timotei 3:15), iar filosofiile au fost, dacă nu de-a dreptul interzise, cel puţin descurajate. Întoarcerile la Dumnezeu au fost însoţite de lepădarea căutărilor speculative păgâne de până atunci:

„Numele Domnului Isus era proslăvit. Mulţi din cei ce crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce făcuseră; şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la cincizeci mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.“ (Faptele Apostolilor 19:17-20)

A urmat apoi ruşinoasa vreme a „creştinismului de stat“ în care, dintr-o religie persecutată, creştinismul a primit statutul de religie privilegiată şi dreptul de a persecuta orice dizidenţă de la învăţătura şi tradiţia Bisericii. În loc să se roage şi să aştepte venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum scrie în „Tatăl nostru“, Eclesia (,,Adunarea“) s-a grăbit să „instaureze“ Biserica (,,împărăția“, de la Baileus=împărat) pe pământ şi să o administreze până la revenirea lui Christos. Papa de la Roma s-a autoproclamat „locţiitorul lui Christos“. Încreştinarea s-a făcut în general prin convingere, dar şi prin constrângere. Orice nealiniere la linia oficială a Bisericii devenită prin concubinajul cu statul „Împărăţie“ a fost aspru pedepsită. Printre cei persecutaţi şi chiar ucişi s-au aflat şi unii dintre cei mai buni creştini din toate timpurile. Păcatul lor? Îndrăzneala de a critica abuzurile aparatului ierarhic al Biserici de Stat şi dorinţa de a păstra creştinismul separat de „tradiţiile“ omeneşti adăugate prin edicte şi bule papale. Ele sufocau spiritualitatea sub mormanul formalismului ridicat la rang de virtute. În loc să aşeze Biblia ca putere absolută, creştinismul de Stat a dat puterea absolută în mâinile oamenilor cu rang ierarhic, iar, după cum se ştie, puterea absolută corupe în mod absolut.

Creştinismul de Stat a făcut greşeala de a încerca să instaureze împărăţia lui Christos pe pământ fără să-L mai aştepte pe Christos să o facă El însuşi. Rezultatul a fost dezastruos. În ciuda câtorva lucruri meritorii, recuperate acum de istorie, Evul Mediu (40 – 1600 d.Ch.) a fost o epocă confuză în care Biserica a învăţat să se descurce şi fără Biblie, iar creştinismul semăna din ce în ce mai puţin cu Christos.

Filosofii Evului Mediu au fost în covârşitoarea lor „teologi“. Pe atunci, teologia era considerată „regina ştiinţelor“, iar absolvenţii de la teologie erau primii care primeau diplomele în cadrul ceremoniilor de sfârşit de an. Geloşi pe „popii“ care purtau solemnele robe negre, absolvenţii celorlalte discipline din cadrul universităţilor au cerut să li se dea voie şi lor să poarte nişte haine asemănătoare. Şi aşa s-a păstrat până astăzi obiceiul ca toţi absolvenţii universitari să poarte în cadrul ceremoniilor … robele pe care le vedem şi astăzi. Printre filosofii – teologi semnificativi din Evul Mediu i-am putea aminti pe:

Aurelius Augustinus, Augustine of Hippo, sau Saint Augustine (November 13, 354 – August 28, 430) a fost filosof şi teolog, ultima treime din viaţă a funcţionat ca episcop în localitatea Hippo Regius din nordul Africii. Augustine este una din cele mai importante figuri în dezvoltarea creştinismului occidental, pus în rândul aşa numiţilor „părinţi ai Bisericii“. El a formulat pentru prima dată conceptele de „păcat originar“ şi „război drept“.

Putem spune că Augustin a pus temelia filosofiei creştine medievale din cel puţin două direcţii. Mai întâi, el a formulat raţionamentul teoretic care a permis ca intelectualii creştini să abordeze subiectele filosofice şi pentru ca toate conceptele creştinismului să poată fi încadrate în categoria subiectelor filosofice şi să fie analizate ca atare. În concepţia lui Augustin, teologia este sora mai mare însărcinată cu educarea şi corectarea sorei mai mici, care este filosofia. Credinţa creştină nu este ostilă cercetărilor filosofice după adevăr, ci le suplimentează şi le călăuzeşte spre acesta. Privilegiaţi să aibă la dispoziţie adevărul revelat în Scripturi, filosofii creştinii pot recupera ceea ce a fost valoros şi adevărat în filosofie şi pot discerne şi înlătura ceea ce a fost fals. În al doilea rând, Augustin a sistematizat crezul creştin, devenind, în concepţia unora, un al doilea apostol Pavel al creştinismului. În metoda sa de lucru, Augustin a fost influenţat foarte mult de logica lui Aristotel.

Era vremea instaurării structurilor eclesiastice şi Biserica avea nevoie de un instrument pentru monopolizarea autorităţii prin însuşirea rolului de depozitar al adevărului doctrinar. Biserica instituţionalizată râvnea să domnească în toate problemele de doctrină şi practică. Ideea că doar un grup de „specialişti iluminaţi“ pot interpreta Scriptura a venit ca o neaşteptată posibilitate pentru atingerea acestor ţeluri.

Augustin a fost, în evaluarea lui Farrar unul dintre primii care au susţinut ideea că Scriptura trebuie să fie înţelească conform interpretării Bisericii:

„Exegeza practicată de Sfântul Augustin este marcată de cele mai evidente defecte… El a inventat regula conform căreia Biblia trebuie interpretată în armonie cu dreapta credinţă a Bisericii, şi că nici o expresie a Scripturii nu poate fi în dezacord cu alta …

Fascinat de fabulaţiile evreului Philo şi de ideile rabinice transmise din generaţie în generaţie, care postulau că orice pasaj al Scripturii care pare nepotrivit sau imoral trebuie „interpretat“ în mod mistic, Augustin a umplut de confuzie învăţătura sa despre inspiraţia divină. El a ajuns să susţină că există numeroase pasaje în Biblie care „deşi scrise de Duhul Sfânt“, sunt foarte greu de acceptat când sunt luate în sensul lor obişnuit. Pentru tălmăcirea lor, Augustin a deschis uşa unor interpretări fanteziste arbitrare…

De îndată ce este acceptat principiul interpretării alegorice şi de îndată ce este acceptată ideea că mari porţiuni şi chiar cărţi întregi din Biblie spun pe faţă un lucru, când de fapt ele vor să spună tainic un altul, cititorul este legat de mâini şi de picioare şi lăsat la buna plăcere a „interpretului oficial.“ Creştinul obişnuit poate fi sigur doar de faptul că nimic nu mai e sigur şi că singurul lucru care i se cere şi care este recomandabil este să se abandoneze în braţele atotputernicei şi atotştiutoarei Biserici. Istoria este plină de exemple în care această tiranică Biserică uzurpatoare de Dumnezeu şi-a impus punctul de vedere arbitrar şi egoist în treburile interne ale individului şi societăţii.

Arhivele Bisericii arată clar că metoda de exegeză a Bisericii primare a fost abandonată în favoarea sistemului de interpretare alegorică a şcolii alexandrine nu din pasiunea după o mai bună înţelegere a mesajului biblic, ci mai degrabă din dorinţa necugetată de a integra filosofia greacă, la modă atunci, cu Scripturile sacre. Interpretarea alegorică a izvorât din presupoziţia greşită că filosofiile prevalente atunci erau pe picior de egalitate cu inspiraţia divină a Cuvântului lui Dumnezeu.“

La greşeala de a accepta metoda de interpretare alegorică, Augustin a adăugat încă una, nu mai puţin de periculoasă, aceea că Biserica are o autoritate superioară Bibliei. Papii de la Roma au pus mai târziu mâna pe aceasta doctrină favorabilă lor şi au multiplicat-o în conţinutul altor două doctrine cu efect de îngheţare a libertăţii creştine: „Infailibilitatea papală“ şi dreptul exclusiv al preoţilor de a interpreta Scriptura. Rezultatul a fost că Biblia a fost luată din mâinile oamenilor de rând.

Părerea prevalentă în primele secole a fost că Biblia este „depozitarul adevărului“ şi „dreptarul învăţăturii sănătoase“. Prin aceasta Biblia a născut Biserica, care ar fi trebuit să-i fie pururea ascultătoare. Autorităţile papale au insistat însă asupra importanţei Consiliilor eclesistice în formarea şi acceptarea „canonului“ Bibliei, pretinzând că fără Biserică n-am avea astăzi Biblia. În felul acesta Biserica şi-a arogat dreptul de a cenzura şi mai departe învăţătura şi şi-a plasat autoritatea deasupra scrierilor inspirate. Ca să facă aceasta a trebuit să adopte însă şi o altă erezie, aceea a „inspiraţiei continue“. Conform ei, Biserica primeşte şi astăzi directive de la Duhul Sfânt materializate în comunicatele oficiale şi în lucrarea preoţilor reprezentanţi ai Bisericii.

Pavel recomandase creştinilor din biserica primară să cenzureze activitatea celor ce predică Cuvântul:

Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. (1 Corinteni 14 29)

Biserica de după Augustin s-a grăbit să spună: Acei „ceilalţi“, nu sunteţi voi, ci suntem „noi“, reprezentanţii oficiali ai Bisericii. Este evident că aceasta a însemnat o denaturare a învăţăturii despre autoritatea finală în creştinism. În dilema: „Cine a fost mai întâi? Oul sau găina?“, reprezentanţii Bisericii instituţionalizate şi oficializate de Stat au pus pumnul în gura maselor de creştini anonimi şi şi-a însuşit cu aroganţă dreptul de „dictator doctrinal“. De aici şi mulţimea de „edicte“ şi articole de credinţă din creştinismul tradiţional contemporan.

Pacostea teologiei de astăzi este că ea a intrat sub influenţa unor teorii abstracte, pline de speculaţii şi sisteme filosofice, în loc să stea în lumina curată a afirmaţiilor clare prezentate de Dumnezeu în Cuvântul Său.

Biserica Catolică nu respectă Biblia ca pe singura ei autoritate în probleme de credinţă şi practică. Poziţia ei a fost formulată în felul următor:

„Sfânta Scriptură este de folos ca să înveţe, ca să mustre, ca să îndrepte, ca să dea înţelepciune în neprihănire, dar simpla ei citire nu garantează ajungerea la mântuire şi ea nu este singura autoritate în probleme de credinţă creştină. Autoritatea supremă rămâne un atribut al Bisericii vii, iar sfânta tradiţie trebuie aşezată alături de Scriptură şi considerată la fel de inspirată. O dogmă catolică deci, nu are neapărată trebuinţă de un suport biblic care să-i garanteze autoritatea; dogmele sunt vrednice de crezare nu pentru că ar fi luate din Scriptură, ci pentru faptul că sunt învăţate de către Biserică…“ (A Catholic Dictionary, p.479)

În istoria şi viaţa Bisericii, Augustin a fost deci şi o binecuvântare şi un blestem. A fost o binecuvântare prin faptul că, folosind străvechea metodă de interpretare literală, a sistematizat şi publicat doctrina despre mântuirea doar prin credinţă, ceea ce a rămas ca o temelie pentru toate veacurile. Dar a fost şi un blestem din cauză că a lăsat metoda de interpretare alegorică să infecteze şuvoiul vital al mişcării creştine semănând moarte şi paralizie pentru cel puţin o mie de ani după moartea lui. Prin influenţa lui, virtual toate profeţiile au fost interpretate alegoric, însuşite de Biserică şi folosite pentru persecuţia „dezidenţilor eretici“ şi a milioanelor de evrei „ucigători de Dumnezeu“, deveniţi, după ce li s-a furat viitorul profetic, doar un balast anacronic şi încăpăţânat al istoriei.

Ironia a făcut ca Biserica instituţionalizată să folosească mai târziu tocmai învăţăturile lui Augustin despre autoritatea supremă a Bisericii asupra Bibliei şi metoda de interpretare alegorică pentru a contrazice şi interzice învăţătura lui curată despre mântuirea doar prin credinţă.

Albert cel Mare (1193–1280), Doctor Universalis, a fost unul din cei mai proeminenţi lideri ridicaţi în mişcarea dominicană. A devenit celebru prin postularea coexistenţei paşnice dintre religie şi ştiinţă.

Roger Bacon (1214–94), Doctor Admirabilis, s-a alăturat ordinului franciscanilor în 1240 şi a contribuit mult la avansarea studiul naturii şi a cunoştinţelor bazate pe observaţie şi analiza ştiinţifică. El a fost responsabil pentru introducerea noţiunilor de „legi ale naturii“ şi a încurajat mult matematicile, mecanica, geografia şi mai ales, optica.

Realizările lui, împreună cu cele ale lui Grosetteste au dus la fabricarea ochelarilor în secolul treisprezece şi, mai târziu, s-au dovedit de nepreţuit în inventarea microscopului şi a telescopului.

Thomas Aquinas (1227–74), Doctor Angelicus, teolog italian, membru al ordinului Dominicanilor. Comentariul său la scrierile de fizică ale lui Aristotel au dus la descoperirea „inerţiei corpurilor cu masă“, dezvoltate mai târziu de Kepler şi Newton în lucrările lor.

John Duns Scotus (1266–1308), Doctor Subtilis, un franciscan cu studii la Oxford, unde influenţa lui Bacon era încă simţită din plin. El a lansat postulatul că raţiunea nu poate pătrunde adevărurile credinţei şi trebuie lăsată să acţioneze numai în domeniul filosofiei.

William of Ockham (1285–1350), Doctor Invincibilis, un alt franciscan englez care este celebru prin „lama lui Ockham“, conceptul conform căruia atunci când există două explicaţii posibile la un fenomen, cel mai simplu trebuie preferat celui mai complex. Ideea a fondat „reducţionismul ştiinţific“ şi a redus foarte mult aria admisă „speculaţiilor“. Ockham este socotit unul dintre cei mai mari gânditori ai Evului Mediu.

Biserica oficială n-a privit cu ochi buni unele din activităţile şi concluziile acestor oameni. Împotriva „ereziilor“ publicate de ei s-a dezlănţuit aroganta şi tragica activitate a Inchiziţiei catolice. Reacţia Bisericii a fost una din cele mai ruşinoase pagini din istoria creştinismului de Stat. Toată puterea şi cruzimea aparatului represiv al puterii lumeşti au fost puse la îndemâna unor „creştini fără scrupule“ care au băgat spaima în toată populaţia. Ca răsplată pentru favor, Biserica oficială s-a pus şi ea la dispoziţia Statului şi s-a îndatorat să-i suporte cheltuielile militare şi luxul exorbitant. Proiectele megalomane ale Bisericii şi Statului aveau nevoie de fonduri. Când taxele, daniile şi birurile n-au fost suficiente, Biserica a inventat ruşinoasa practică a „indulgenţelor“.

După ce Roman-Catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul Mediu, ereticii, adică orice cetăţeni care nu se aliniau cu dorinţele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviţi ca „inamici ai societăţii.“ Din dorinţa de a apăra unitatea ideologică a „creştinătăţii“, biserica romano catolică, prin papa Grigore al IX-lea, a instituit în anul 1231 „Inchiziţia“. Numele acestei instituţii derivă de la verbul inquiro, (a cerceta cu deamănuntul, a constata), ceea ce spune că Inchiziţia nu aştepta plângerile cetăţenilor, ci lua iniţiativa depistării şi pedepsirii celor „vinovaţi“ faţă de Biserică.

Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul Europei, în special în Spania. Papa Sixtus IV a instituit Inchiziţia spaniolă în 1478, şi a folosit-o drept instrument de luptă împotriva evreilor şi musulmanilor din Sevilia, Aragon şi Catalonia. Aproximativ 2.000 de persoane au fost arse pe rug.

O altă formă a Inchiziţiei a fost Inchiziţia Romană, înfiinţată în anul 1542 de papa Paul al III-lea pentru combaterea protestantismului.

Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-Catolică nu a renunţat formal la Inchiziţie decât în 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi (1997), Biserica Romano-Catolică nu a condamnat Inchiziţia ca instituţie criminală. Şi cum ar putea să o facă atâta vreme cât Inchiziţia a beneficiat de binecuvântarea unor papi socotiţi până astăzi ca fiind „infailibili“?

Cum a fost posibil ca Biserica să terorizeze şi să chinuiască ?

Bineînţeles că autorităţile au căutat un suport în textul Bibliei şi s-au făcut că l-au găsit într-un pasaj din scrierile apostolului Pavel. Indignat de apatia bisericii din Corint în probleme legate de morală (în acel caz: incest), Pavel le-a scris foarte categoric şi solemn:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:3-5).

Textul vorbeşte despre gravitatea faptei comise şi despre grozăvia pedepsei pe care o va aplica providenţa divină asupra unui astfel de om, dar nu spune în nici un fel că un astfel de păcătos trebuie dat „pe mâna bisericii sau Statului pentru nimicirea trupului“. Ar fi tare interesant să aflăm cu care dintre cele două instituţii sociale a fost identificat, în interpretarea greşită de atunci, … Satan, executorul pedepsei divine.

Cum a funcţionat Inchiziţia?

Din cauza valurilor de opoziţie ridicate în faţa abuzurilor Bisericii din secolul XIII, „creştinătatea“ a instituit „tribunale“ unde persoanele învinuite sau bănuite de „erezie“ erau cercetate şi pedepsite.

La sosirea într-un anumit district, judecătorii, ajutaţi sau doar asistaţi de episcopi şi de autorităţile de stat locale, anunţau imediat o perioadă de 30 de zile de graţie în care toţi ereticii puteau veni de bună voie să-şi mărturisească singuri greşelile. La sfârşitul acestor 30 de zile, începea judecata celor vinovaţi care n-au vrut să recunoască de bună voie. Numele denunţătorilor era ţinut secret, dar învinuitului i se permitea să pună la dispoziţia tribunalului o listă cu numele celor pe care şi-i ştia duşmani. Denunţul acestora nu era, de regulă, luat în seamă. După practicile vremii, judecătorii aveau dreptul să folosească tortura pentru a obţine „mărturisire“ din partea acuzatului.

Cât de „creştină“ a fost această instituţie se vede şi din faptul că oricine avea acasă o copie a Bibliei era pasibil de pedeapsa cu moartea.

În cadrul unei ceremonii foarte elaborate, numită „sermo generalis“ sau „auto-da-fe“, lumea adunată afla numele celor găsiţi vinovaţi şi aceştia erau pedepsiţi, cu pedepse variind de la amenzi şi excomunicare până la închisoare pe viaţă, confiscarea tuturor averilor sau chiar arderea pe rug. Pentru că învăţătura bisericii le interzicea clericilor să participe la vărsarea de sânge, cele mai severe pedepse erau aplicate de reprezentanţii puterii politice locale. (Tot aşa cum Sinedriul l-a dat pe Domnul Isus pe mâna romanilor.)

Dacă în celelalte provincii Inchiziţia era deasupra tuturor autorităţilor laice şi nu dădea socoteală decât papei, în Spania, ea a fost subordonată direct regelui Ferdinand şi reginei Izabela. Cruzimea pedepselor aplicate în Spania l-a făcut să se revolte chiar şi pe papa de la Roma.

Bineînţeles că Inchiziţia a fost folosită adesea doar ca paravan pentru luptele politice şi pentru „aranjarea unor răzbunări personale.“ Chiar şi cei mai sinceri inchizitori au fost duşi uneori în eroare de zelul exaltat al turnătorilor vigilenţi şi de exagerările fanatice ale mulţimii însetate de senzaţii tari. Enciclopedia Compton spune că:

„Luată ca un tot, Inchiziţia a fost un produs natural şi logic al vremii. În acele zile, Biserica şi Statul erau unite până la identificare, iar ereziile erau considerate delicte îndreptate împotriva amândurora, demne să fie puse la stâlpul infamiei alături de trădare şi de anarhie.“

Giordano Bruno şi Galileo Galilei (nume cu ecoul Galileii Nou Testamentale) sunt doar două din personalităţile mai cunoscute care s-au găsit în şirul celor care au avut mult de suferit de pe urma Inchiziţiei.

Inchiziţia şi politica „indulgenţelor“ l-au scandalizat din cale afară pe un călugăr german, numit Martin Luther. Timp de câţiva ani, el protestase în van condamnând faptul că unii preoţi colindau ţara şi vindeau „indulgenţe“ (certificate de iertare a anumitor păcate) pentru bani care se vărsau apoi în visteriile nesătule ale papalităţii. Luther intuise foarte bine că o astfel de „iertare“ împietrea de fapt inima oamenilor şi permanentiza starea lor de păcat.

Posibilitatea cumpărării „indulgenţelor“ închidea oamenilor calea spre adevărata pocăinţă şi iertare. Picătura care a făcut ca paharul răbdării lui Luther să dea pe afară a fost în special activitatea scandaloasă a unui călugăr numit Johan Tetzel. Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cât îl ţinea gura: „Am indulgenţe pentru orice păcat. Chiar şi dacă aţi fi necinstit-o pe fecioara Maria, pot să vă vând iertare. Veniţi şi cumpăraţi!“

Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat public pe uşa bisericii din Wittemberg cele nouă zeci şi cinci de teze din care s-a născut Reforma, la umbra căreia s-a furişat în societate „Renaşterea“ (pornită de fapt prin secolul XVI).

Odată cu „Renaşterea“ a revenit în arena publică şi gândirea filosofică liberă. Atunci, cei care au oftat sub persecuţia creştinismului se Stat impus întregii societăţi, au „explodat“ în revoluţiile „populare“ şi „democratice“. Dreptul divin ale aristocraţiilor şi familiilor monarhice a fost contestat şi abolit în numele dreptului maselor populare majoritare.

Ca termen, „Renaşterea“ aparţine teologiei creştine, dar numai creştină n-a fost. Aici n-a fost nimic din „naşterea din nou“ propovăduită de Christos. „renaşterea“ umanistă a fost un termen codificat, însemnând negarea a tot ceea ce a însemnat „creştinism în lumea Evului Mediu“ şi iniţierea unei reveniri la valorile „pre-creştine“ ale lumii greceşti şi romane. Chiar şi numirea de „Ev Mediu“ sugerează sau subliniază „o perioadă de timp aflată între alte două perioade. În suprastructura socială, numirea de „Ev Mediu“ simbolizează, o pierdere de timp în Evul dominat de înţelepciuena creştină. şi necesitatea reluării înţelepciunii păgâne de odinioară. În politică şi administraţie, locul dinastiilor regale cu „drept divin“, au reapărut „senatul“ şi parlamentele specifice „democraţiei din „polisul“ grec şi imperiul roman.

Prin umanism şi socialism, lumea modernă se reorganizează în structurile europene aşezate pe vatra străvechiului imperiu roman. Învins temporar de creştinismul viu şi revelat al nădejdii în Împărăţia care va veni“, Imperiul revine astăzi în forţă, mai ambiţios şi mai orgolios ca oricând. Scoaterea oricărei referinţe la moştenirea creştină din Constituţia Europei unite este numai un exemplu al acestei atitudini intransigente.

Abandonarea Evangheliei revelate, a lăsat mintea oamenilor să hoinărească iar pe câmpiile Elisee ale filosofiei omeneşti.

În tradiţia Occidentală „filosofii moderni“ sunt cei care au apărut după Renaştere, dar au activat înainte de secolul XIX, acoperind deci perioada dintre 1600 – 1800 d. Ch. Această epocă este adesea împărţită în două subperioade: cea a filosofilor moderni timpurii şi cea a aşa numitei „filosofii iluministe“. Din prima fac parte exponenţii a două scoli rivale de gândire: „raţionaliştii“ (Rene Descartes, Baruch Spinoza şi Gottfried Leibniz) şi „empiriciştii“ (Thomas Hobbes, John Locke, George Berkeley şi David Hume). Esenţa diferenţelor dintre aceşti gânditori care au lepădat „revelaţia Scripturilor“, a fost metoda epistemiologică, metoda de cunoaşterea adevărului. Perioada “iluminismului“ s-a concentrat mai ales asupra aspectelor de etică şi de organizare politică a societăţii. Ei au întreţinul iluzia că omul este bun din naştere, dar corupt de mediu şi de lipsa de educaţie. Strădania lor a fost să schimbe ordinea socială, în aşa fel încât masele populare rămase în urmă să beneficieze de schimbările calitative aduse prin „iluminarea cultural ştiinţifică“. Printre promotorii aistei şcopi îi putem enumera pe: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Pierre Bayle, Denis Diderot, Adam Smith şi David Hume.

Perioada aşa-numitei „filosofii moderne“ este considerată în general încheiată cu foarte influenta şi mult răspândita filosofie a lui Immanuel Kant.

Trecerea de la evul creştin la veacul umanist a reprezentat „un scenariu mai vital şi mai creator pentru formarea omului universal“ (Zbigniev Brzezinski). Acest „om universal“ (Homo universale), L-a înlocuit pe Isus Christos ca model de viaţă şi a devenit noul ideal al umanităţii. Făptura umană a fost aşezată în central noului univers filosofic, devenind „măsura tuturor lucrurilor“.

În planul trăirilor umane, renunţarea la creştinism şi revenirea la filosofiile precreştine a însemnat o victorie a „omului exterior“ şi activ asupra „omului interior“ şi pasiv şi o victorie a raţiunii asupra credinţei. Deviza „Iluminiştilor“, responsabili atunci şi acum de majoritatea lucrurilor care se petrec în lume, a fost „La supremacy de la Rezon“, domnia absolută a raţiunii. Emanuel Kant a încercat să publice un document de bun simţ numit „Critica raţiunii pure“, dar glasul lui s-a pierdut repede în noaptea spiritual care se lăsase lăsat peste omenire.

…măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit, şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, … căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin! (Romani 1: 21-25)

Esenţa curentelor filosofice născute după Renaştere a fost îndepărtarea de Dumnezeu şi încercarea de a crea un om mai bun şi condiţii mai bune pentru el prin puterile proprii. „Prometeu“, omul care a furat zeilor focul a devenit emblematic pentru tendinţele generale, el însuşi fiind doar o replică la scară a maleficului Lucifer care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi care le-a propus celor dintâi oameni, Adam şi Eva, o alternativă nesupusă ascultării de porunca divină.

Ar fi o mare greșeală să spunem că Reforma lui Luther a fost posibilă din cauza mișcărilor renescentiste. Noi susținem că Reforma este un produs al lui Dumnezeu, nu al Renașterii. Dacă ,,Renasterea“ a fost o replica ironică la ,,nasterea din nou“, marcând o revenire a societății la filosofia greacă, Reforma a fost o revenire la Scriptura. Chiar dacă s-au suprapus în plan contemporan, a spune că Reforma se grefează pe Renaștere este o urâciune în lucrurile preasfinte.

Renasterea a fost preludiul alungarii lui Dumnezeu din Agora. Reforma a fost intoarcerea Bisericii la Dumnezeu, prin intoarcerea la Scriptura. În Renaștere, apostolii diavolului au semănat semințele umanismului deșănțat. În Reformă, Dumnezeu și-a ancorat poporul la o strictă dependență de El. Renașterea a scos societatea de sub tutela Bisericii instituționalizate. Reforma a pregătit providențial supraviețuirea creștinilor scoși din Biserica instituționalizată prin înrădăcinarea lor în studiul personal al Scripturii și printr-o credință personală în Dumnezeu. Renașterea a militat pentru libertatea de conștiință. Reforma a pledat pentru libertatea de credință. Într-un sens profund și profetic, Reforma a fost replica lui Dumnezeu la Renașterea europeană.

De la Renaştere şi până astăzi, filosofia şi cultura au trecut prin câteva etape numite semnificativ: Iluminism, clasicism, romantism, capitalism, socialism, comunism, post-modernism haotic. Astăzi se lucrează pentru instaurarea unei „noi ordini mondiale“. Creatura nu mai are răbdare cu Creatorul si s-a hotărât sa preia idea unei împărăţii a tuturor oamenilor prin strădanii proprii. La scara planetara, omenirea repetă greşeala evreilor. Israeliţilor le-a plăcut idea lui Dumnezeu de a-I face o împărăţie, dar n-au vrut să mai aştepte venirea Împăratului divin, ci au cerut să li se dea voie să-şi aleagă un împărat dintre ei. Cărţile împăraţilor sunt cronicile acestor încercări nereuşite.

Vindecaţi de „tratamentul“ robiei babiloniene, evreii n-au mai vrut niciodată să aleagă un împărat uman. Chiar şi pe Christos L-au omorât pentru că se făcea, aşa cum a rezumat în batjocură Pilat “Împăratul Iudeilor“. Eşecul societăţii medieval a fost datorat tot acestei tendinţe de a avea „împăraţi creştini“ care să conducă societatea.

Categories: Teologice