Lucrarea făcută cu cerneală pe hârtie în care Leonardo da Vinci a aşezat trupul unui bărbat în interiorul unui pătrat şi al unui cerc este probabil cel mai răspândit desen din istorie. Până şi calculatoarele îl au în colecţia de „screen savers“ a programului Windows. Foarte puţini ştiu însă povestea acestui desen, numele lui şi secretele pe care le conţine. Lucrarea se numeşte „Omul vitruvian“.

Vitruvius a fost un arhitect roman din antichitate de la care ne-au rămas câteva tratate de arhitectură cu implicaţii filosofice şi religioase (De Arhitectura). În cel de al treilea volum, care se ocupă de proporţiile dimensiunilor care trebuie folosite în clădirea Templelor, el susţine că aceste clădiri trebuie să respecte proporţiile aflate în trupul uman pentru că aceasta este un model de perfecţiune (cosmografia del minor mondo).

El îşi justifică afirmaţia arătând că trupul uman cu mâinile şi picioarele în extensie se înscriu în cele două forme geometrice perfecte: pătratul şi cercul. 

Acest fragment de filosofie pitagoriceană a aprins imaginaţia celor care au produs „Renaşterea“ europeană, mişcarea lor urmărind o abandonare a creştinismului şi o reînviere a noţiunilor religioase străvechi sau, în cadrul laturii umaniste, o aşezare a omului în centrul tuturor valorilor şi idealurilor lumii.

De-a lungul vremii, mulţi artişti au căutat să ilustreze ideea lui Vitruvius. Una oferită de Cesarino în 1521 este cu totul nereuşită. Cesarino a desenat mai întâi un pătrat şi un cerc care atinge tangenţial cele patru colţuri ale lui, apoi a căutat să forţeze trupul unui om în această structură. Rezultatul a fost monstruos. Mâinile erau prea lungi, iar picioarele erau prea mari şi prea groase.

A trebuit să vină geniul lui Leonardo să rezolve problema şi să ne dea o ilustraţie adecvată. Da Vinci a procedat cum spusese arhitectul antic, desenând mai întâi trupul uman perfect şi a căutat apoi pătratul şi cercul care i se potrivesc. Cercul şi pătratul au tangenţă într-un singur punct, la bază. Rezultatul este acest „om vitruvian“.

Dar de ce a fost aşa de important pentru cei din antichitate şi pentru cei din „Renaştere“ că trupul omului se poate înscrie perfect într-un pătrat şi într-un cerc? Răspunsul la această întrebare este o scurtă incursiune în istoria filosofiei.

Pitagora a fost un matematician care a trăit într-o colonie greacă din sudul Italiei în secolul VI dinaintea erei creştine. De fapt, el a fost primul om care s-a intitulat „filosof“, adică iubitor de înţelepciune (filo = iubire şi sofia = înţelepciune).

Deşi nu a scris foarte mult, ideile lui Pitagora au influenţat foarte mult civilizaţia europeană. Cele câteva poezii care se presupun că ar fi scrise de el au fost semnate cu pseudonimul „Orfeus“. Acest „Orfeu“ a fost un personaj major din legendele grecilor. Mulţi dintre discipolii lui Pitagora, poeţii şi muzicieni, s-au considerat „inspiraţi“ de acest zeu păgân şi şi-au semnat lucrările cu numele lui: „Orfeus“.

În legenda creaţiei lumii, varianta lui Orfeus, ni se spune că un zeu deşăvârşit de frumos, Dionisos, a fost rezultatul unirii incestuoase dintre Zeus şi Persefona, fiica lui Zeus. Hera, soţia lui Zeus, a avut atunci o criză de furie a geloziei şi a pus la cale uciderea copilului. Ca să o facă, ea i-a mobilizat pe aliaţii ei, „titanii“, care l-au omorât pe Dionisos, l-au tăiat în bucăţi şi l-au mâncat. Fireşte că Zeus s-a înfuriat pe toată afacerea aceasta şi i-a ars pe titani cu o ploaie de fulgere şi tunete. A mai rămas din Dionisos numai inima şi Zeus a luat-o şi a făcut din ea un alt Dionisos. Cenuşa titanilor s-a amestecat însă cu rămăşiţele trupului lui Dionisos şi aşa s-a născut… rasa umană. Rezultatul a fost că umanitatea este azi în parte frumoasă şi divină ca Dionisos, dar în parte şi rea şi decăzută ca titanii.

Scopul perfecţionării prin misterele din religia lui Ortfeus este cultivarea acestei naturi divine din om şi redobândirea frumuseţii dionisiatice de altă dată. Practicanţii religiei lui Orfeu, printre care şi Pitagora, au remarcat legătura dintre muzică şi lumea numerelor. Aceasta i-a dus la practicarea geometriei sacre, care urmărea descoperirea proporţiilor înscrise în creaţia divină. „Teorema lui Pitagora“ şi „triunghiul isoscel“ despre care învaţă astăzi copiii la şcoală au fost pe vremea acestor filosofi descoperiri privite ca „revelaţii religioase“, simboluri cu puteri şi conţinut magic.

Cercul, fiind ilustrat în linia orizontului ceresc a căpătat semnificaţii divine: cosmosul, persoana lui Dionisos şi simbol pentru sufletul din om.

Pătratul desemnează calea naturală, materială, pe care are legătură omul cu lumea înconjurătoare. Există patru direcţii (puncte cardinale), patru anotimpuri şi patru elemente primordiale din care este alcătuită lumea materială. Casa omului are patru pereţi şi patru colţuri, stăm pe scaune cu patru picioare, scriem pe pagini cu patru colţuri şi ne uităm la ferestre şi la ecrane cu patru laturi. Pătratul a fost un simbol al conţinutului „titanic“ din firea omului. Acum poate că înţelegeţi de ce vasul pe care „nici Dumnezeu nu putea să-l scufunde“ a fost numit obrăzniceşte „titanic“ şi poate că acesta este motivul pentru care a sfârşit aşa cum ştie toată lumea…

În filosofia religioasă a lui Pitagora, primul pas spre rezolvarea crizei umane este să înţelegi natura duală a omului, iar posibilitatea de a încadra trupul uman şi într-un pătrat şi într-un cerc ilustrează cel mai bine această dublă natură. În Veneţia anului 1500, Leonardo da Vinci, reprezentat şi promotor al „Renaşterii“, el însuşi preocupat de misterele antichităţii şi „persecutat“ pentru aceasta de Biserica catolică, a demonstrat cu măiestrie aceasta.

Ce legătură are acest „om vitruvian“ cu Solomon şi cu Eclesiastul?

Un alt aspect interesant la lucrarea „omul vitruvian“ este şi că Leonardo a scris notele lămuritoare de pe margine “în oglindă“, adică ele nu pot fi citite decât dacă aşezi o oglindă perpendicular pe foaie şi le citeşti în ea. A fost una din ciudăţenile lui Leonardo. Scrierea lui „de-a-ndoaselea“ poate fi o trimitere directă la scrierea evreiască, şi în general a popoarelor semitice. Adeseori, sistemele mistice şi secretele lor poartă numele lui Solomon, împăratul genial al evreilor. S-ar prea putea ca Leonardo să-şi fi scris notele „în oglindă“ ca o trimitere directă la conţinutul cărţii Eclesiastul şi la secretele cabalei evreieşti, interzise pe vremea roman-catolicismului.

Notele de lângă desen sunt constatări şi consemnări de proporţii matematice din structura trupului omenesc, aşa cum au fost ele enunţate de Vitruvius:

– o palmă are lăţimea a patru degete
– un picior este lăţimea a patru palme (12 inci)
– un cubit este lăţimea a şase palme
– înălţimea omului este de patru cubiţi (deci 24 de inci)
– un pas este de patru cubiţi
– lungimea mâinilor omului întinse la extrem este egală cu înălţimea sa
– distanţa de la linia părului de pe frunte la bărbie este exact a opta parte din înălţimea sa
– lăţimea umerilor este exact a patra parte din înălţimea omului
– distanţa de la cot la vârful degetelor întinse este exact a cincea parte din înălţimea corpului
– distanţa de la cot la subsuoară este egală cu a opta parte din înălţimea omului
– lungimea palmei este a zecea parte din înălţimea omului
– distanţa de la nas la bărbie este a treia parte din lungimea feţei
– distanţa de la linia părului la sprâncene este a treia parte din lungimea feţei
– lungimea urechii este a treia parte din lungimea feţei

Iarăşi semnificativ este că desenul în cerneală cu „omul vitruvian“ poartă semnătura lui Leonardo în care nu există particula „da“ interpusă de obicei între cele două cuvinte: „Leonardo da Vinci“. Desenul este semnat simplu „Leonardo vinci“, ceea ce se poate traduce prin Leonardo care învinge sau Leonardo care trebuie să învingă. Aşa a scris şi Francesco Melzi, urmaşul şi moştenitorul marelui geniu, sub portretul artistului.

Care poate şi care trebuie să fie reacţia unui creştin în faţa acestor realităţi religioase păgâne reactivate astăzi în societatea modernă? Cum ne raportăm la cutezătoarea filosofie matematică a lui Pitagora şi a grecilor în general?

Cea mai indicată atitudine este să preluăm reacţia stârnită în apostolul Pavel de vizita sa la Atena:

„Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă Închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: «Unui Dumnezeu necunoscut!» Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.

Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului, le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: «Suntem din neamul lui…»

Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.

Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.“ (Faptele Apostolilor 17:22-31)

Filosofia şi religiile păgâne încă mai „bâjbâie“ şi astăzi în căutarea adevărului. Ele conţin multe fragmente de adevăr, dar le lipseşte Adevărul întreg, înţelepciunea lui Dumnezeu. Imposibilitatea de a circumscrie pătratul existenţei umană la cercul existenţei eterne ilustrează protestul lui Dumnezeu faţă de „antropocentrismul“ pe care-l încearcă umaniştii. Centrul pătratului nu poate coincide cu centrul cercului, sugerând prin aceasta că omul nu poate fi pus în centrul universului, că acel „homo universale“ al renaşterii produce o gândire şi o trăire dezechilibrată. În centrul existenţei, pe toate planurile ei trebuie să fie şi să rămână pentru totdeauna numai Dumnezeu. Nici o altă explicaţia a lumii nu este corectă. Doar aceasta ne poate furniza cheia pentru dezlegarea misterului vieţii. Acesta este şi mesajul cărţii lui Solomon.

Ca să-l verifice după întoarcerea de la studiile făcute într-o universitate creştină, bunica şi-a întrebat nepotul:

„Ia spune-mi tu cu ce începe Biblia?“

Mândru nevoie mare, dar şi îngăduitor faţă de simplitatea acestei întrebări, tânărul devenit teolog i-a răspuns:

„Cu facerea lumii, mamaie.“

„Ba nu, l-a corectat bunica, Biblia mea începe cu Dumnezeu: «La început, Dumnezeu», aşa scrie. Trebuie să-L punem pe Dumnezeu înainte de toate celelalte lucruri. Numai aşa putem înţelege cine suntem noi şi ce este viaţa.“

Categories: Teologice