„Urma scapă turma!“

Ca orice autobiografie, spovedania lui Solomon se încheie cu descrierea concluziilor la care a ajuns autorul. Ilustrul şi renumitul împărat de altădată, deși este acum bătrân şi neputincios în trup, are încă o minte ageră și … mai limpede ca oricând. Regretele l‑au ajuns târziu, dar au trezit în el responsabilitatea unuia care se ştie ascultat şi crezut de foarte mulţi din contemporanii săi. Încercând să‑şi răscumpere vinovăţia exemplului pe care l‑a dat unei întregi generaţii, Solomon devine „Kohelet“ (crainic) al eternităţii. Eclesiastul este mult mai mult decât o scrisoare către tineri. Cartea este un manifest pentru eternitate!

Concluzia cărții este scrisă la persoana a treia, ceea ce dă întregii cărți aspectul unui comentariu solemn și serios asupra întregii vieți a lui Solomon:

„Pe lîngă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului“ (Eclesiastul 12:9-10).

Viaţa este un examen (Eclesiastul 12:9‑14).

Cea de a doua definiţie pozitivă a vieţii, cea finală, pe care ne‑o dă Solomon este cea exprimată în titlul de mai sus. Dacă întreaga caret este o ghicitoare, această afirmație este soluția ei. dacă Eclesiastul este pentru mulți încă o carte misterioasă, această afirmație este codul care o lămurește.

Știam că examenele sunt o parte intrinsecă a vieţii. Acum aflăm însă că, de fapt, viața însăși este un examen, cel mai mare și mai hotărâtor dintre toate!

Care este însă „materia“ la care suntem examinaţi?

Când eram în liceu am făcut parte din echipa de fotbal a şcolii. Din cauza antrenamentelor şi a cantonamentelor am pierdut multe ore de curs. Pe deasupra, faptul că mă hotărâsem deja să merg la Seminarul Teologic m‑a facut să nu mai dau prea mare atenţie la materiile pe care le studiam la Liceul de Metrologie. Consecinţa a fost că era cât pe ce să rămân corigent la una din ele. A trebuit să mă „pun cu burta pe carte“ ca să-mi … recapăt forma mea academică. Nu vă spun la ce materie era aproape să pic. Nu vreau să se afle … și nici nu este important.

Ce s‑ar fi întâmplat dacă, să zicem, aş fi rămas corigent la trigonometrie? Niciodată nu mi‑a plăcut materia asta plină de socoteli cu sinusuri, cosinusuri, tangente, jumătăţi de arc şi unghiuri răsturnate. Oare m‑aş fi putut duce în toamnă să cer să fiu examinat, în loc de trigonometrie, la … geografie sau la … sport? Credeţi că directorul liceului ar fi acceptat o astfel de propunere? Bineînșeles că nu.

Cam aşa stau lucrurile şi cu examenul pe care trebuie să‑l dăm noi înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să fim examinaţi exact la materia la care am „căzut“ ca oameni-creatură în fața lui Dumnezeu ca și Creator. Sesiunea noastră din toamnă este la materia la care au căzut în rai Adam și Eva. Cei dintâi oameni au căzut pentru că n‑au avut credinţă şi pentru că n‑au ascultat de poruncile Creatorului. Acum, pentru continuarea şcolii, urmașii lor, toți și fiecare în parte, trebuie să dea un examen exact la aceste două materii: la credinţa şi la ascultare!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13‑14)

Solomon ne spune că viaţa nu are un sens în ea însăşi tot aşa cum un examen nu are sens în el însuşi. Examenul este doar o parte dintr‑un proces de educaţie.

A existat o vreme, înainte de potop, când oamenii au trăit aproape o mie de ani. O viaţă aşa de lungă le‑a pus la îndemână suficient timp de gândire pentru examenul pe care trebuiau să‑l dea, chiar prea mult timp de gândire. Dumnezeu a văzut însă că ei n‑au folosit timpul pentru ceva bun. „Toate gândurile omului erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău“ (Geneza 6:5). Din cauza aceasta, Dumnezeu i‑a pedepsit pe oamenii de atunci şi a spălat faţa pământului cu apele care l‑au acoperit vremelnic. După potop, Dumnezeu a scurtat durata medie a vieţii, lăsându‑ne numai 70 până la 120 de ani. Făcând aceasta, El ne‑a dat să înţelegem că viașa nu are sens prin durata ei, ci prin încercarea noastră de a ne rezolva vinovăția dinaintea Lui!

Dumnezeu ne-a lăsat să mai trăim doar atâta timp cât crede El că este suficient ca să luăm o decizie. Cine nu ia acum examenul în perioada aceasta scurtă, nu l‑ar lua nici dacă Dumnezeu l‑ar lăsa să trăiască o mie de ani! Scurtându‑ne viaţa, Dumnezeu ne‑a mai comunicat şi un alt lucru: viaţa, aşa cum o trăim noi astăzi „sub soare“, fără perspectiva şi posibilităţile veşniciei, nu are valoare în ea însăşi. Viaţa este o „pierdere de vreme“, dacă „pribegim departe de Domnul“!

Dacă veși reciti cu atenţie cartea lui Solomon, veți observa că el a strecurat în toată cartea ideea că viaţa este un examen premeditat la care Dumnezeu îi supune pe oameni. Să recapitulăm câteva din expresiile folosite în carte:

Mi‑am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. (Eclesiastul 1:13)

Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. (Eclesiastul 3:10)

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:11)

Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

Atunci am zis în inima mea: “Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)

Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să‑i încerce Dumnezeu… (Eclesiastul 3:18)

Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu‑ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.(Eclesiastul 5:2)

Este, de pildă, un om căruia i‑a dat Dumnezeu avere, bogăţii, şi slavă, aşa că nu‑i lipseşte nimic din ce‑i doreşte sufletul; dar Dumnezeu nu‑l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deşertăciune şi un rău mare. (Eclesiastul 6:2)

În ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii, gândeşte‑te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el. (Eclesiastul 7:14)

Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El. (Eclesiastul 8:12)

…am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare; oricât s‑ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu poate să găsească. (Eclesiastul 8:17)

Da, mi‑am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor. (Eclesiastul 9:1)

Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Eclesiastul 11:5)

Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)

…până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat. (Eclesiastul 12:7)

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14)

Solomon ne spune că, departe de a fi o simplă întâmplare, „deşertăciunea“ vieţii de „sub soare“ este un act deliberat al lui Dumnezeu. Creatorul a închis creatura într‑o „sala de examinare“ temporară pentru a verifica dorinţa şi capacitatea noastră de a ne reintegra în sfera eternităţii. Acesta este sensul „blestemului“ sub care a închis Dumnezeu lumea din cauza păcatului lui Adam. Viața este în esență doar o alegere. Eclesiastul pune împreună libertatea umană şi planul divin. Acestea sunt cele două coordonate generale pe care este clădită cartea!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui… (Eclesiastul 12:13‑14)

Religia adevărată nu se poate învăţa în şcoli, ea nu este o sumă de adevăruri evidente pe care mintea omului firesc le poate accepta fără probleme, ci o problemă fundamentală de alegere, un examen.

La căderea în păcat, Adam şi Eva au dat dovadă de necredinţă şi de neascultare faţă de Dumnezeu. Pentru ca să ne readucă în anturajul eternități divine, Dumnezeu ne așează în condiţiile unor alegeri similare cu cele la care au fost supuși Adam și Eva. Dumnezeu nu ne explică clar motivaţia poruncilor Sale. Ca să trecem examenul trebuie însă să credem fără să înţelegem şi să ascultăm fără să cârtim:

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce‑L caută. (Evrei 11:6)

Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v‑am numit prieteni, pentru că v‑am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14‑15)

După cum vedeţi, Noul Testament nu a desfiinţat şi nici nu a adăugat ceva la universalitatea condiţiilor prin care Dumnezeu este dispus să‑i primească pe oameni înapoi la Sine. Sigur, prin Domnul Isus ne‑au fost aduse „harul şi adevărul“, dar ele nu înlătură necesitatea credinţei şi a ascultării. Harul ne‑a asigurat de atitudinea binevoitoare a lui Dumnezeu care, prin Christos, Mielul jertfit de la întemeierea lumii, este gata să înlăture pedeapsa datorată necredinţei şi neascultărilor noastre, iar adevărul ne luminează acum mai deplin calea înspre lumea convingerilor ferme despre Dumnezeu, despre noi şi despre eternitate.

Expresia „păzeşte poruncile Lui“ nu trebuie înţeleasă nici ca o punte spre legalism şi nici ca o metodă de a „câştiga“ bunăvoinţa lui Dumnezeu prin fapte bune. Păzirea poruncilor este maniera prin care se aliniază la armonia cerească toţi aceia care sunt încă „pe cale“ într‑acolo.

Această temă este un mesaj constant al Vechiului Testament către oameni. Îl întâlnim încă o dată la Solomon în cartea Proverbelor şi îl întâlnim la fel de clar şi pătrunzător în cartea patriarhului Iov:

Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura. (Proverbele 1:7)

De unde vine atunci înţelepciunea? Unde este locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul şi moartea zic: “Noi am auzit vorbindu‑se de ea;“ Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa. Căci El vede până la marginile pământului, zăreşte totul sub ceruri. Când a rânduit greutatea vântului şi când a hotărât măsura apelor, când a dat legi ploii şi când a însemnat drumul fulgerului şi tunetului, atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat‑o, i‑a pus temeliile şi a pus‑o la încercare. Apoi a zis omului: “Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere. (Iov 28:20‑28)

Eclesiastul îşi îndeamnă cititorii cel puţin de şase ori să se bucure de viaţă atâta timp cât mai pot, dar niciodată nu i‑a îndemnat să „guste plăcerile de o clipă ale păcatului“! Pentru el, bucuria prezentului depinde de perspectiva viitorului. Eternitatea a fost turnată în fiinţa noastră prin creaţie şi ne cheamă:

Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!“ şi Faţa Ta, Doamne, o caut. (Psalmul 27:8)

Eclesiastul nu este cartea unui om care‑L caută pe Dumnezeu, ci a unuia care‑L cunoaşte şi Îl dovedeşte indispensabil pentru aflarea fericirii!

Dumnezeu este și pentru ne-everei!

Finalul cărții este un apel făcut de Kohelet la seriozitate și cercetare de sine. În cuvintele lui Solomon găsim ecoul uneia din rugăciunile ale lui David, tatăl său, omul după inima lui Dumnezeu:

Cercetează‑mă, Dumnezeule, şi cunoaşte‑mi inima! Încearcă‑mă, şi cunoaşte‑mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du‑mă pe calea veşniciei! (Psalmul 139:23‑24)

Presimţirea veşniciei a fost mereu și pretutindeni o caracteristică a umanităţii. „Eternitatea“ este o temă favorită pentru „păgânii“ ne-evrei pe care‑i întâlnim pe paginile Bibliei. cartea lui Solomon nu este singura în care găsim această realitate.

În cartea profetului Daniel, Nebucadneţar a stăpân peste toate, dar frământat de sentimentul „deşertăciunii“. Ca și Solomon, Nemucadnețar a vrut să ştie care este rostul tuturor lucrurilor. Dumnezeu i‑a fost binevoitor şi i‑a dat un vis profetic tălmăcit apoi de Daniel:

În patul tău, împărate, ţi‑au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Cel ce descopere tainele ţi‑a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă dacă mi s‑a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei, şi să afli ce‑ţi doreşte inima să ştii. (Daniel 2: 29‑30)

Biblia ne spune că, în ierarhia imperiilor din istorie, imperiul babilonian a fost cel mai strălucit şi mai mare. Nebucadneţar a fost „capul de aur“ al statuii uriaşe care reprezenta calendarul profetic al istoriei omenirii până la instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ:

Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi‑a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi‑a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te‑a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur! După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă, şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. (Daniel 2:37‑40)

Pasiunea pentru eternitate se vede din felul ăn care se salutau babilonienii. Astăzi, obsedați cu pasiunile vieții de fiecare zi, noi ne salutăm cu „bună dimineața, bună ziua, bună seara și noapte bună“. Salutul babilonienilor arată setea lor după viaţa veşnică:

El au luat cuvântul şi au zis împăratului Nebucad­neţar: „Să trăieşti veşnic, împărate!“ (Daniel 3:9)

Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului şi mai marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul şi a vorbit astfel: “Să trăieşti veşnic, împărate!“ (Daniel 5:10)

Apoi, aceste căpetenii şi dregătorii aceştia s‑au dus cu mare zarvă la împărat, şi i‑au vorbit aşa: “Să trăieşti veşnic, împărate Dariu!“ (Daniel 6:6)

Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate!“ (Daniel 6:21)

Cartea lui Daniel ne spune că, în urma experienţelor extraordinare pe care le‑a avut, Nebucadneţar a ajuns la credinţa în Dumnezeul cel veşnic:

După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi‑a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. (Daniel 4:34)

Ca şi Solomon în cartea Eclesiastul, Nebucadneţar a ajuns într-un sfârșit să înțeleagă, să accepte și să proclame că singurii care pot păşi pe calea spre veşnicie sunt aceia care se tem de Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui:

Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed‑Nego, va fi făcut bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într‑un morman de murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El. (Daniel 3:29)

După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi‑a venit iarăşi mintea la loc. Am bine­cuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să‑I zică: “Ce faci?“

În vremea aceea, mi‑a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s‑au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m‑au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie! (Daniel 4:34‑37)

La aceeaşi concluzie a ajuns şi Darius, împăratul pe vremea căruia a fost aruncat profetul Daniel în groapa cu lei:

După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia:

“Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!“

Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.“ (Daniel 6:25‑27)

Mesajul lui Dumnezeu pentru lumea păgână din vremea lui Nebucadneţar şi Darius a fost acelaşi mesaj răspândit de Solomon prin cartea Eclesiastul şi anume: (1) eternitatea presimţită şi mult dorită există, (2) toate lucrurile de acum sunt doar o „deşertăciune“ fără viitor şi (3) Dumnezeu va judeca lumea şi va instaura după aceea o Împărăţie în care vor intra numai cei ascultători de El.

Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie. (Daniel 7:18)

Este uimitor cât de mult seamănă acest mesaj cu Noul Testament. Ce a scris Solomon despre viaţă este la fel de adevărat astăzi ca şi atunci. Nici progresul revelaţiei şi nici progresul civilizaţiei n‑au dovedit cartea aceasta falsă sau sfaturile ei neadecvate. Probabil că cea mai bună paralelă a cărții lui Eclesiastul este predica rostită de Pavel înaintea sofisticaților filosofi ai Atenei:

Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului, şi a zis:

„Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi. Căci, pe cînd străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la cari vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!“ Ei bine, ceeace voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.

Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pămîntului, şi nu locuieşte în temple făcute de mîini. El nu este slujit de mîni omeneşti, ca şi cînd ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr’unul singur, să locuiască pe toată faţa pămîntului; le -a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să -L găsească bîjbăind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul lui …“ Astfel dar, fiindcă sîntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.
Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L -a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L -a înviat din morţi …“ Faptele Apostolilor 17:22-31).

Eclesiastul se adresează „miopiei“ spirituale a celor care caută pe aproape ceea ce numai transcendentalul ne poate oferi, celor ce caută în prezentul imediat ceea ce numai eternitatea le poate aduce. Experienţa şi sfaturile lui Solomon ar trebui popularizate şi trâmbiţate de pe acoperişul caselor.

Păgânii de astăzi au nevoie să audă chemarea veşniciei dincolo de larma stresantă a străzii.

Superficialitatea are nevoie să o audă pentru a fi înlocuită cu spiritualitatea profundă.

Pesimiştii au nevoie să o audă ca să păşească şi ei pe teritoriul accesibil al bucuriei oferite de Dumnezeu.

Idolatrii diferitelor sisteme de filosofie de azi au nevoie să o audă pentru a putea trece dincolo de speculaţii la teologia răscumpărătoare.

Creştinii au nevoie să o audă pentru confirmarea direcţiei bune în care au pornit.
Rămâne de datoria noastră să răspândim mesajul acestei cărţi. Tu şi cu mine suntem predicatorii (Koheleţii) acestei generaţii, iar adunarea căreia trebuie să‑i vorbim este „lumea“. Ei nu trebuie să‑i vorbim în jargonul bisericesc, ci în terminologia experienţelor umane prin care trece. Cartea scrisă de Solomon, cel mai înţelept om care a trăit vreodată, ne ajută s-o facem.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că Eclesiastul nu este pentru noi, fiindcă standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „teologi înfumuraţi“ gata oricând să contrazică înțelepciuena divină care a hotărât canonul cărților sfinte.

Oamenii de azi cad mereu în aceleaşi capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că n‑au citit niciodată o carte atât de scandalos de sinceră ca Eclesiastul şi pentru că ei n‑au avut ocazia să asculte un predicator atât de revoltător de onest ca Solomon.

Categories: Studiu biblic