Orice încercare de a-l încadra pe Solomon într‑un curent filosofic este sortită eşecului și asta din câteva motive foarte întemeiate.

Pentru început, Solomon a trăit în secolul X, cu mult înainte de formarea curentelor filosofice cunoscute astăzi. Nu‑l putem deci „încadra“ în ceva care nu i‑a fost contemporan. Solomon a pre-datat fenomenul filosofic. Pe vremea lui, omenirea era, în majoritatea manifestorilor ei, „teistă“. Singura împărţire posibilă era între cei care se închinau adevăratului Dumnezeu şi cei care bâjbâiau prizonieri în mrejele idolatriei păgâne. Fenomenul filosofic, așa cum este el cunoscut astăzi, este un produs la greciei antice, al antichităţii romane şi al vremurilor de după Evul Mediu european.

În al doilea rând, Solomon se declară el însuși împotriva unor astfel de exerciţii ale minţii, numindu-le o „deşertăciune“ a gândirii umane „de sub soare“.

Am putea spune că geniul lui Solomon, cel mai înţelept dintre oamenii care au trăit vreodată, a fost ca a anticipat şi a anihilat tendințele filosofice care i-au urmat. Cei care i‑au citit cartea au fost “vaccinaţi“ împotriva filosofiilor rezultate din căutările sterile ale inteligenţei lipsite de călăuzirea revelaţiei. Acelaşi avertisment împotriva pierderii vremii cu speculaţiile filosofice îl întâlnim şi la foarte eruditul Saul din Tars, devenit după convertire „apostolul Pavel“:

Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Christos. (Coloseni 2:8)

Dacă am amintit şi vom mai aminti în acest comentariu al Eclesiastului totuşi unele sisteme filosofice am făcut‑o nu pentru a‑l înţelege pe Solomon, ci pentru a ne ajuta să ne înţelegem pe noi şi să declarăm aceste sisteme filosofice drept ceea ce sunt ele în viziunea lui Solomon: drumuri înfundate, incursiuni sterile din care ne vom în toarce întotdeauna cu mâna goală.

Există o mare diferență între felul în care-l percepe Solomon pe Dumnezeu și felul în care-l percep filosofii lumii.

Nietzsche a strigat retoric: „Unde este Dumnezeu?“ şi tot el a răspuns: „Am să‑ţi spun unde e: De bună voie şi cu bună ştiinţă, eu şi cu tine L‑am omorât!“

Jean Paul Sartre ne‑a spus că nu putem vieţui cu un Dumnezeu mort; fără El, viaţa îşi pierde orice fel de semnificaţie, căci „A fi om, a spus el, înseamnă a năzui să ajungi asemenea lui Dumnezeu“. Fără Dumnezeu, viața își pierde finalitatea și sensul.

Sigmund Freud, în lucrarea „Civilizaţie şi nemulţumire“, a scris: „În absenţa lui Dumnezeu, omul a devenit a devenit un fel de proteză a lui Dumnezeu.“

Analizându‑l pe Albert Camus, celebrul existenţialist, filosoful Erich Heller notează: „Astfel el ajunge la două concluzii concomitente, amândouă la fel de puternice: că nu există Dumnezeu şi că Dumnezeu trebuie să existe.“

Deși par că repetă experiențele lui Solomon, aceşti filosofi sunt total diferiți de el. Deosebirea dintre ei şi el sunt aşa de mari încât concluziilelor lor sunt „mutual ‑ exclusive“ sau „contrare“. Ei Îl neagă pe Dumnezeu, Solomon Îl presimte dincolo de capacitatea noastră de explorare, Judecător suveran al tuturor acțiunilor noastre. Ei l-au transformat într-un concept abstract, Solomon Îl așează ca persoană pe tronul universului , oprezenșă inevitabilă cu care vom da ochii fiecare dintre noi.

Francezii au făcut o revoluţie cu un slogan („liberte, egalite, fraternite“) care pleda pentru o „fraternitate“ umană fără „paternitatea“ lui Dumnezeu! Această „opţiune“ pentru eliminarea lui Dumnezeu din viața lor i‑a dezechilibrat interior. Umaniştii, comuniştii și socialiştii au ajuns să se dorească „înfiaţi“ de tătucul Stalin sau de tata Mao! Instinctiv, ei au căutat să refacă tiparului originar prin forţarea imaginii conducătorului idolatrizat, transformat invariabil în „părinte al naţiunii“.

Gânditorii moderni nu‑L pot găsi pe Dumnezeu. Solomon este suficient de înţelept ca să‑şi dea seama că El este „deasupra lucrurilor care se petrec sub soare“, sursa lor şi scopul lor ultim. În timp ce ei deplâng „moartea lui Dumnezeu“, Koheletul se bucură să primească darurile Lui. Spre deosebire de ei, care au ajuns a‑theos, fără Dumnezeu, Solomon este credincios până în măduva oaselor. Dumnezeul lui nu este un fel de „deus ex machina“, inventat la sfârşitul cărții ca să răscumpere umanitatea din criza ei de identitate. Pentru Solomon, finalul cărţii este o revenire la credinţa dintâi. Dumnezeu a fost „presupoziţia“ cu care și-a început întreaga aventură a cunoaşterii.

Filosofia, ca îndeletnicire speculativă a fost definită de cineva drept o „încercare de a găsi cu ochii închiși într-o cameră întunecată o pisică neagră care nici măcar nu este acolo“.
În tradiţia ebraică, înţelepciunea este mult mai mult decât o concepţie teoretică despre viață. Înţelepciunea ebraică este un anumit stil de viaţă dobândit de acela care priveşte realitatea din punctul lui Dumnezeu de vedere. Ea nu este rezultatul unor speculaţii sterile, ci are întotdeauna legătură cu o revelație care așezată în conotaţii practice. Înţelepciunea este un anumit fel de viaţă, un „modus vivendi“ specific celor care se aliniază revelaţiei divine.

Pentru occidentali, înţelepciunea este „capacitatea de a înţelege adânc lucrurile“ (NODEX). Pentru evrei, înţelepciunea este folosirea adevărului pentru propăşirea personală. Înţelepciunea biblică nu este ceva teoretic şi abstract, ci o aplicare practică a experienţei dobândite prin revelație, prin experienţă personală sau primită de la alții. Vechiul Testament ne spune că au existat anumiţi oameni care şi‑au consacrat întreaga viaţă pentru dobândirea şi răspândirea înţelepciunii. Aceştia au purtat numele de „hakam“, (înţelepţi) şi erau specializaţi în abilitatea de a formula tot felul de planuri care să ducă la obţinerea scopurilor dorite.

În Biblie, înţelepciunea nu este statică, ci dinamică. Cineva nu trebuie să aibă înţelepciune, ci să se poarte cu înţelepciune. Orice om care are bunăvoinţa să aplice adevărul divin la viaţa personală va ajunge eventual să „umble în înţelepciune“. În Israel, „înţelepţii“ au constituit o clasă specială de oameni a căror activitate a mers în paralel cu cea a preoţilor şi profeţilor:

Atunci ei au zis: „Veniţi, să urzim rele împotriva lui Ieremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi, nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de proroci.“ (Ieremia 18:18)

Înţelepciunea trebuia învăţată mai întâi acasă, iar noţiunile de „tată“ şi „mamă“ erau sinonime cu aceea de „învăţător înţelept“. Încă din cartea genezei, Biblia ne spune că Dumnezeu l‑a făcut pe Iosif un „tată“ pentru Faraon (Gen. 45:8), iar prorociţa Debora a devenit în cartea Judecătorilor o „mamă“ pentru Israel (Judecătorii 5:7).

Uneori, înţelepciunea s‑a manifestat în domeniul tehnicii, ca în construcţii (Beţaleel, arhitectul cortului, a fost numit „înţelept“ în Exodul 31:3), în navigaţie („Locuitorii Sidonului şi Arvadului îţi erau vâslaşi, şi cei mai înţelepţi din mijlocul tău Tirule, îţi erau cârmaci“ ‑ Ezechiel 27:8‑9).

Alteori, ni se spune că acei conducători care au contribuit la bunăstarea generală au dovedit „înţelepciune“: Iosua (Deuteronomul 34:9), David (2 Samuel 14:20) şi Solomon (1 Împăraţi 3:9). Toţi aceştia au ştiut să înveţe din greşelile lor sau din greşelile altora şi au ajuns să aplice cu folos adevărul.

Spre deosebire de ceea ce ne este scris în Biblie, în lumea modernă, filosofia poate fi total divorţată de realitatea vieţii. Cineva poate avea convingeri „evoluţioniste“ şi totuşi să fie în practică un om milos, care să nu urmărească neapărat „lupta pentru supraviețuirea celui maiputernic“. Un altul poate fi „nihilist“ în teorie, deși continuă să fie punctual la servici şi creativ în compania în care lucrează. Cineva poate fi „post‑modernist“ în discuţii, dar în familie poate practica etica creştină şi morala biblică.

Chiar şi în aşa zisul „creştinism cultural“, cineva poate milita pentru sloganuri creştine, deși trăieşte practic ca un materialist convins şi pasionat. Există o droaie de teleevanghelişi „multi‑milionari“, care locuiesc în veritabile palate, au case de vacanţă, merg cu maşinile cele mai scumpe, când nu zboară cu avionul personal şi se îmbracă cu haine de comandă care costă cât salariul anual al enoriaşului mediu din biserică.

Solomon nu a fost un astfel de filosof ipocrit, iar căutările lui n‑au fost speculaţii teoretice. Împăratul lui Israel s‑a aruncat cu toată fiinţa înainte, dăruindu‑se convingerilor lui de moment. Cicatricile pe care le observăm uşor în cartea Eclesiastul mărturisesc despre sinceritatea lui dezarmantă.

Nicolae Iorga spunea că „taina existenţei umane nu este a trăi, ci a şti pentru ce trăieşti“. Marele gânditor român a intuit şi el ceea ce ne spune Eclesiastul. Înţelepciunea lui Solomon este practică şi urmăreşte profitul. Viaţa are sens numai în cazul în care este o investiţie profitabilă. Dacă ţinem seama de acest aspect al filosofiei de viaţă a lui Solomon, cartea Eclesiastul se poate împărţi organic, așa cum am arptat deja, în patru teme majore cu secţiunile lor caracteristice.

Viaţa este o enigmă ‑ este prima temă şi de ea se ocupă, aşa cum am văzut deja, prologul cărţii (1:1 ‑ 1:11).

Viaţa este o farsă ‑ este cea de a doua temă majoră a cărţii şi este ilustrată de două secţiuni care subliniază „lipsa de sens“ (1:12‑ ‑ 2:26) şi „lipsa de viitor“ (3:1 ‑ 5:20).

Viaţa este o investiţie ‑ este cea de a treia temă a cărţii şi este ilustrată în secţiunile care îi arată „lipsa de împlinire“ (6:1 ‑ 8:15) şi „lipsa de certitudine“ (8:16 12:8).

Viaţa este un examen ‑ este tema din epilogul cărţii în care găsim din nou „chemarea veşniciei“ şi responsabilitatea creaturii în faţa Creatorului (12:9‑14).

Citită de la coadă la cap, cartea Eclesiastul ne prezintă viaţa doar ca un „pasaj de trecere“, lipsit de sens în el însuşi și acceptabil doar prin funcția pe care o îndeplinește: să ne ducă spre o întâlnire certă şi clarificatoare cu Dumnezeu, Creatorul nostru. Despre cirente filosofice și asemănările lor cu unele din preocupările lui Solomon puteți citi în anexele de la sfârșitul acestui studiu.

Care este relația Eclesiastului cu restul Bibliei?

Eclesiastul se armonizează perfect cu mesajul Bibliei. Astfel, într-un studiu numit Briefing The Bible, Vernon McGee scrie:

„Dumnezeu i‑a arătat lui Iov, cel mai neprihănit dintre oameni, că era un păcătos înaintea Sa. În Eclesiastul, acelaşi Dumnezeu îi arată lui Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, că este fără pricepere înaintea Sa“.

Plasat în panorama celorlalte cărţi ale Bibliei şi mai ales comparat şi completat cu Noul Testament, Eclesiastul ne învață că fără Christos nu putem fi deplin satisfăcuţi, chiar dacă am fi stăpâni pe toată lumea. Câtă deosebire între nerealizatul om „de sub soare“ şi cel aşezat prin Christos cu mult mai sus decât dincolo de soare, „în locurile cereşti“!

În Cântarea Cântărilor învăţăm că dacă ne retragem din lume în intimitatea unei relaţii de dragoste cu Christos, inima noastră va cunoaşte împliniri nespuse şi se va împlini cu adevărat. Ca obiect al iubirii noastre, lumea este prea mică pentru a ne satisface, în timp ce Christos ca subiect al pasiunilor noastre este nesfârşit şi infinit în capacitatea de a ne face paharul să fie „plin de dă peste el“ de fericire.

Una din temele predominante ale cărţii Eclesiastul, universala „frică de Dumnezeu“, este doctrina principală din cartea Deutero-nomul (Deuteronom 4:10; 5:29; 6:2,13,24; 8:6; 10:12,20; 13:4; 14:23; 17:19; 28:58; 31:12‑13). Aceeaşi „frică de Dumnezeu“ le‑a învrednicit pe moaşele Egiptului să fie răsplătite de Dumnezeu (Exod 1:15‑20), iar pe alţi egipteni i‑a scăpat de pedeapsa unora din plăgile trimise de Dumnezeu asupra ţării (Exod 9:20).

Iată un tabel cu teme care apar în paralel şi în Eclesiastul şi în alte cărţi ale Bibliei:

Tema                                      Eclesiastul       Paralela istorică
Nu e bine ca omul să fie singur 4:9‑12; 9:9 Gen. 1:27
Omul este predispus la păcat 7:29; 8:11 Gen. 3:1‑6
Cunoştinţa este limitată de Dumnezeu 8:7; 10:14 Gen. 2:17
Suferinţa este o parte a vieţii 1:3;2:22 Gen. 3:14‑19
Moartea este inevitabilă 9:4‑6; 11:8 Gen. 3:19
Stabilitatea naturii este un dar divin 3:11‑12 Gen. 8:21‑‑9:17
Viaţa este un „dar bun“ de la Dumnezeu 2:24, 26 3:12‑13; 5:18 Gen. 1:10, 12, 18, 21, 25, 31
Frica de Dumnezeu este secretul fericirii 12:13 Prov. 1:7; 9:10
Râsul poate fi de rău augur 2:2; 7:6 Prov. 14:13
Fericirea nu este proporţională cu averea 4:6 Prov. 15:16; 16:8
Mustrarea este binevenită 7:5 Prov. 13:18; 15:31
Mânia duce la rău 7:9 Prov. 14:17
Beţia duce la prăpăd 10:17 Prov. 31:4
Un nume bun este mai valoros decat bogăţia 7:1 Prov. 22:1
Îndoială cu privire la eternitatea sufletului 3:19‑21 Iov 14:7‑12

Refrenul cadenţat care împarte cartea în secţiunile ei distincte nu este singular pe paginile Bibliei:

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. (Eclesiastul 1:2)

Paralela lui se găseşte în scrierile sfântului apostol Pavel:

Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. (Romani 8:6‑8)

De asemenea, şi firea (creaţia de acum) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii ‑ nu de voie, ci din pricina celui ce a supus‑o ‑ cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:19‑23)

Termenul folosit de Pavel în greacă pentru „deşertăciune“ (metaiotes) este identic în semnificaţie cu termenul „deşertăciune“ (hebel) folosit de Solomon în ebraică.
Alţi oameni ai Bibliei au deplâns și ei scurtimea şi vieţii şi aparenta ei lipsă de semnificaţie. Să ne amintim de ce a scris psalmistul:

Căci El ştie din ce suntem făcuţi, Îşi aduce aminte că suntem ţărână. Omul! zilele lui sunt ca iarba şi înfloreşte ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe care‑l cuprindea, n‑o mai cunoaşte. (Psalmul 103:14‑16)

O plângere asemănătoare întâlnim şi în cartea lui Iov:

Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră. (Iov 14:1‑2)

Aceeaşi „revelaţie“ a primit‑o din partea lui Dumnezeu şi profetul Isaia:

Un glas zice: “Strigă!“ Şi eu am răspuns: “Ce să strig?“ “Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.“ În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.“ (Isaia 40:6‑8)

Ştiinţa vorbeşte despre cea de a doua lege a termodi­namicii, conform căreia lumea se află într‑un proces al „entropiei“ prin care toate lucrurile degenerează. Lemnul putrezeşte, fierul rugineşte, plantele se ofilesc, omul îmbătrâneşte, etc. (vezi anexa „Entropia“). Plutind pe acest ocean al dezagregării generale, sufletul uman caută zadarnic o realitate stabilă care să dea sens existenţei lui. „Gândul veşniciei“ aşezat de Dumnezeu în inima lui, despre care aminteşte Solomon, îl face însă să nu poată trăi fără că continue să caute coerenţa şi „rostul lucrurilor“. Din cauza aceasta, omul seamănă cu personajul acela şocant care „aşeza scaunele pe Titanic“, după ce căpitanul anunţase deja scufundarea lui iminentă … Ieşirea din domnia „deşertăciunii“ se va face „la înnoirea tuturor lucrurilor“ (Matei 19:28), când vom păşi dincolo de limanul vremii spre tărâmul eternităţii pentru care am fost făcuţi. Un pasaj care ne vorbește despre asta este și „pilda bogatului căruia i‑a rodit ţarina“ din Evanghelia lui Luca:

Apoi le‑a zis: „Vedeţi şi păziţi‑vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.“ Şi le‑a spus pilda aceasta:
„Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine, şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să‑mi strâng rodurile.
Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte‑te, mănâncă, bea şi veseleşte‑te!’»
Dar Dumnezeu i‑a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?»
Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.“ (Luca 12:15‑21)

Bogatul din acestă pildă a făcut aceleaşi confuzii pe care le‑a făcut pentru o vreme şi Solomon. Ca şi împăratul lui Israel, bogatul n‑a fost vinovat pentru că îi rodise ţarina, Dumnezeu hotărâse lucrul acesta. Bogatul s‑a făcut vinovat doar de felul în care a interpretat realitatea. El a crezut că tot ce primeşte din partea lui Dumnezeu este numai pentru sine. El nu s‑a gândit să împartă cu cei din jur, ci doar să‑şi facă nişte grânare mai mari şi mai încăpătoare.

Ca şi Solomon, bogatul a crezut că sufletul se poate împlini la nivelul lucrurilor materiale. „Bea şi mănâncă“ a zis el! Sufletul însă nici nu bea şi nici nu mănâncă şi, „de multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită şi bucuria poate sfârşi prin necaz“ (Proverbe 14:13).

Am citit într-o antologie că preotul Tudor Popescu s‑a adresat odată adunării zicând: „Suflete flămânde în trupuri îmbuibate“!

Ca şi Solomon în finalul Eclesiastului, Domnul Isus atrage atenţia ascultătorilor Lui că „sufletul“ Îi aparţine lui Dumnezeu, care‑l poate chema oricând înapoi. „Până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat“ (Eclesiastul 12:7).

Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu este şi în pilda Domnului Isus şi în cartea Eclesiastul motivul pentru care trebuie să trăim cu înţelepciune, „ascultând de poruncile Lui“. Numai o astfel de viaţă ne poate „îmbogăţi faţă de Dumnezeu (Luca 12:20). Ca şi Solomon, Domnul Isus subliniază lipsa de compatibilitate dintre lucrurile materiale trecătoare şi natura sufletului etern:

„Dar Dumnezeu i‑a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi? (Luca 12:21).

Dumnezeu în cartea Eclesiastul

Numele lui Dumnezeu apare de 36 de ori în cartea Eclesiastul. Ca și în cartea Proverbelor sau în cartea lui Iov, ideile de bază sunt două: (1) Viaţa nu are semnificaţie prin ea însăşi. Filosofia fără teologie este sortită eşecului, filosofia fără teologie este sinonimă cu zoologia şi (2) deasupra dezordinii aparente din viaţă, Dumnezeu are un plan foarte bine făcut. Această îndeletnicire a lui Dumnezeu este singura care poate da vieţii umane semnificaţie şi sens. Prin ajungerea la aceste concluzii, Solomon evită să cadă în cursa „nihilismului“, a „pesimismului“, a „existenţialismului“ sau a „epicurianismului“ (vezi anexele cărţii).
Credinţa Eclesiastului are trei stâlpi de susţinere: suveranitatea lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu este suveran. Eclesiastul ne îndeamnă să ne uităm la ordinea care există în viaţă şi să învăţăm lecţii din caracterul evenimentelor. Oricât de gros ar fi vălul care ne ascunde prezenţa divină, Koheletul este sigur că dincolo de el se află Cineva cu un plan foarte bine stabilit şi plin de bunăvoinţă faţă de făptura umană:

Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui … Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:1;11)

Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Eclesiastul 11:5)

În ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii, gândeşte‑te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el. (Eclesiastul 7:14)

Planurile lui Dumnezeu sunt veşnice şi suficiente pentru timp şi pentru eternitate:

Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

Dumnezeu este bun. Ai voie să te bucuri de lucrurile pe care ţi le pune El la dispoziţie. Pe lângă concluziile care se găsesc la sfârşitul fiecăreia din cele patru secţiuni ale cărţii, Koheletul ne spune că ceea ce ne este „rău“ în viaţă n‑a fost făcut aşa de Dumnezeu, ci este în întregime o creaţie a noastră. Aceasta este de fapt cauza „anomaliilor“ care se petrec „sub soare“:

Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii. (Eclesiastul 7:29)

Se spune că un creştin a fost odată la un frizer pentru un „tuns şi ras“. Cei doi au început un dialog despre o mulţime de lucruri. În general, au fost de aceeaşi părere, dar când au ajuns la subiectul credinţei, frizerul s‑a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că există Dumnezeu!“
„De ce spui asta?“, l‑a întrebat omul nostru.
„Pentru că este suficient să ieşi în stradă ca să vezi lucrul acesta. Dacă există Dumnezeu cum de sunt aşa de mulţi oameni nenorociţi şi bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui ca aşa ceva? Care Tată şi‑ar lăsa fiii de izbelişte? Dacă ar exista Dumnezeu n‑ar trebui să fie în lume nici durere şi nici suferinţă. Nu‑mi pot imagina cum ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie aceste lucruri.“
Clientul s‑a gândit puţin şi s‑a hotărât să nu spună nimic ca să nu se ia la ceartă cu frizerul, mai ales că acesta ținea un brici ascuțit în mână … Crețtinul creştinul a plătit şi a ieşit afară din frizerie. Ca din „întâmplare“, primul om cu care s‑a întâlnit a fost un cerşetor beţiv cu o claie de păr răvăşită şi cu barba neîngrijită. Era murdar şi avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creştinul a intrat înapoi şi a spus: „Dacă ai dreptate şi Dumnezeu nu există, atunci nici frizeri nu există!“
„Ce vrei să spui? i‑a răspuns mirat frizerul. Eu sunt frizer. Nu te‑am tuns eu?“
„Nu“, a continuat cu un zâmbet şiret creştinul, „frizerii nu există, că dacă ar exista, n‑ar mai exista oameni netunşi şi neraşi ca cerşetorul acesta de pe stradă“.
„Ah! Asta era problema. Frizerii EXISTĂ! Netunşi sunt numai aceia care nu vin la mine ca să‑i tund şi să-i rad cum se cuvine.“
„Exact! continuă creştinul. Tot aşa este însă şi cu Dumnezeu! El EXISTĂ, dar lumea arată aşa cum arată pentru că oamenii nu vin la El ca să fie ajutaţi şi să‑i facă El aşa cum ar trebui ei să fie. De aceea este aşa de multă răutate şi suferinţă în lume.“

Bunătatea lui Dumnezeu, ilustrată de binecuvântările vieţii de zi cu zi, nu este desfiinţată de prezenţa răului în lume, chiar dacă deocamdată nu înţelegem ce se întâmplă. În lumea lucrurilor „de sub soare“, se cere însă credinţă ca să poţi susţine asta. Prin „revelaţia“ primită, evreii p ştiau deja. Cei dinafara poporului lui Dumnezeu, cărora se pare că li s-a adresat Solomon, au nevoie să înțeleagă încă un principiu.

Dumnezeu este drept. Acest atribut al caracterului divin garantează că există pedepse şi răsplătiri corespunzătoare vinovăţiei sau nevinovăţiei noastre. Chiar dacă ţi se pare că „roţile dreptăţii divine macină încet, fii sigur că ele macină foarte bine și … mărunt“. Ai grijă să te aliniezi cu voinţa lui suverană. Toate acţiunile tale vor fi evaluate în funcţie de aceasta.

Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:16‑17)

Dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie să ne terorizeze, ci doar să ne determine să ne folosim libertatea în mod responsabil:

Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:9‑10)

Cartea se termină cu un text care o aşează pe această temelie a libertăţii şi responsabilităţii personale:

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12: 13‑14)

Dumnezeul din cartea Eclesiastul este suveran, bun şi drept. Eclesiastul nu se îndoieşte nici măcar o singură clipă de existenţa Lui. Credinţa lui Solomon în Dumnezeu a fost liberă, absolută şi a precedat toate investigaţiile amintite în această carte.

Isus Christos şi cartea Eclesiastul

Este foarte greu să nu observi că cei din vrema lui Solomon au trăit, măcar pentru o vreme, cu credința că Solomon este „fiul promis“ de Dumnezeu și că domnia lui a avut pentru evrei dimensiunile unei avanpremiere a domniei mesianice. Progresul extraordinar al Israelului sub Solomon, bogăția nemaintâlnită de la curtea lui, prestigiul cvasi-universal al lui Solomon și faima lui printre toți împărații și oamenii vremii, i-au îndreptățit să aibă această convingere:

„Cînd ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica… un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi -i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui.“ (2 Samuel 7:12-13).

Acest „fiu promis“, cu o împărăție fără sfârșit, n-a fost însă Solomon, (eforturile și sacrificiile uriașe făcute de popor pentru el au fost regretate după moartea lui -1 Regi 12:4), ci Isus din Nazaret, numit de contemporani „fiul lui David“ și prezentat de Dumnezeu prin mesajul profeților și îngerilor ca adevăratul Solomon (domn al păcii):

„Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sînge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc. Căci un Copil ni s’a născut, un Fiu ni s’a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi’n veci de veci„ (Isaia 9:5-7)

„ … Dumnezeu ți va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit“ (Luca 1:32-33).

„Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pămînt între oamenii plăcuţi Lui“(Luca 2:14).

Regret că n‑am fost de faţă la „seminarul“ acela de după înviere! Timp de patruzeci de zile, „Învăţătorul“ a stat de vorbă cu ucenicii „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3). N‑au fost numai cuvinte! Christosul înviat a făcut pentru ei mult mai mult decât să recapituleze străvechile Scripturi. El „le‑a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile“ (Luca 24:45).

Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le‑a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca 24:27)

Fără nici o îndoială că le‑a vorbit şi despre cartea Eclesiastul. Domnul Isus ştia despre tragedia acestui om „cel mai înţelept“ dintre muritori, dar nu suficient de înţelept ca să se sfătuiască pe sine însuşi. Ştia despre slava împărăţiei lui, uimitoare pentru oameni, dar insignifiantă în comparaţie cu slava, puterea şi frumuseţea Creatorului:

Uitaţi‑vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi, vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n‑a fost îmbrăcat ca unul din ei. (Luca 12:27)

Isus Christos a venit să „împlinească“ năzuinţele“ după eternitate despre care vorbise marele împărat. Parcă intenţionat, El îşi găzduia ascultătorii curioşi într‑unul din locurile care purtau numele „înţeleptului“ de altă dată:

“Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; Şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor. Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s‑o iau. Nimeni nu Mi‑o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s‑o dau, şi am putere s‑o iau iarăşi; aceasta este porunca, pe care am primit‑o de la Tatăl Meu.“ Din pricina acestor cuvinte, iarăşi s‑a făcut dezbinare între Iudei. Mulţi dintre ei ziceau: „Are drac, este nebun; de ce‑L ascultaţi?“ Alţii ziceau: „Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?“ În Ierusalim se prăznuia atunci praznicul înoirii Templului. Era iarnă. Şi Isus Se plimba prin Templu, şi pe sub pridvorul lui Sol omon. (Ioan 10:14‑23)

Într‑unul din discursurile Sale publice, Domnul Isus şi‑a proiectat misiunea pe fundalul misiunii lui Solomon:

Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam, şi‑i va osândi, pentru că ea a venit de la capătul pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon, şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.“ (Luca 11:31)

Domnul Isus a fost „sursa“ înţelepciunii lui Solomon:

„…ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Christos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.“ (Coloseni 2:2‑3)

Dumnezeu, Făcătorul, cum îl numeşte Solomon, răspândeşte prin Christos înţelepciunea eternă:

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l‑a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere. (Efeseni 1:7‑8)

Cuvintele lui Solomon din cartea Eclesiastul sunt „găoacea“ din care trebuie să se nască Evanghelia. Cartea Koheletului este adăpostul temporar al celor care se află în drum spre eternitate. Acesta este sensul ascuns în faptul că ucenicii au stat o vreme la adăpostul lucrărilor lui:

Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. (Faptele Apostolilor 5:12‑13)

În cartea Koheletului, Isus Christos strălucește, ca să zicem așa, prin absență sau prin anticipare. Solomon a reuşit să creioneze o deșertăciune căreia numai Isus Îi poate da de capăt.

Se spune că s-au întâlnit la miez de noapte doi oameni pe un pod. Unul venea de la Biserică și se ducea acasă după o întrunire care durase mai mult decât se anticipase. Celălalt venea de acasă și se ducea spre nicăieri, plănuind să-și pună capăt zilelor, aruncămdu-se sinucigaș în apa neagră ca un giulgiu al râului de dedesupt. Deznădăjduitul se oprise la mijloc de pod, cu privirea fixată spre genunea care-l atrăgea parcă irezistibil spre întunerec. Creștinul s-a apropiat în fugă, strigându-i cât țl țineau plămânii: „E prea târziu!“

Intrigat, sinucigașul, s-a oprit, s-a întors curios și l-a întrebat: „E prea târziu pentru ce?“
„Prea târziu pentru ce vrei tu să faci. Nu mai trebie să mori. A murit Altcineva în locul tău acum două mii de ani.“ A fost începutul unei conversații care L-a adus pe Christos în bezna acelei situații ca să dăruiască viața eternă unuia care era cât pe aici să plece nepregătit spre ea.

Cei care îl admiră pe Solomon şi cartea Eclesiastul ar trebui cu atât mai mult să vină la Christos şi să‑I asculte cuvintele. În ele „ sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ (Coloseni 2:3) Mesajul Lui este simplu și clar, venind spre noi dinafara lucrurilor „de sub soare“ ca să ne arate calea spre adevăr și spre o eternă semnificație:

El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela, pe care L‑a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu‑I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul, şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. (Ioan 3:32‑36)

Categories: Studiu biblic