Când a fost scrisă cartea Eclesiastul?

Situaţia în care se află autorul unei cărţi determină în mare parte substanţa celor scrise de el. Când şi‑a scris Solomon această „spovedanie“?

Cel care a fost „iubitul Domnului“, adoptat de Dumnezeu ca fiu (2 Samuel 7:12‑14) a ajuns într-o mare strâmtoare. Dumnezeu s‑a „mâniat“ pe el! Asta „pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori“ (1 Împăraţi 11:9). Ca să‑l întoarcă la Sine, „Domnul i‑a ridicat“ (doi) vrăjmaşi: pe Hadad, Edomitul, din neamul împărătesc al Edomului“ şi pe Rezon, fiul lui Eliada, care fugise de la stăpânul său Hadadezer, împăratul din Ţoba“(1 Împăraţi 11:14,23).

Aceste „nuiele“ cu care l‑a disciplinat Dumnezeu pe Solomon şi‑au făcut efectul şi, cel puţin aşa cred eu, cartea Eclesiastul este o dovadă clară de pocăinţă. Pe ce îmi bazez această convingere?
Biblia aminteşte despre David şi Solomon ca despre nişte exemple demne de urmat:

Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda şi au întărit pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani, căci trei ani au umblat în calea lui David şi a lui Solomon. (2 Cronici 11:17)

Expresia „calea lui David şi Solomon“ n‑ar fi putut exista dacă Solomon nu şi‑ar fi reparat la bătrâneţe greşelile menţionate în Biblie. Chiar dacă nu ni se spune explicit ce s‑a întâmplat, Biblia pomeneşte despre într‑o conotaţie pozitivă ceea ce s‑a întâmplat cu Solomon la sfârşitul vieţii:

Celelalte fapte ale lui Solomon, tot ce a făcut el şi înţelepciunea lui, nu sunt scrise oare în cartea faptelor lui Solomon? (1 Împăraţi 11:41)

Este evident că Solomon n‑a scris Eclesiastul înainte de perioada de apostazie, pentru că încă nu experimentase toate lucrurile despre care mărturiseşte în carte şi nici în vremea acestei alunecări. Data scrierii trebuie plasat neapărat după perioada de apostazie, într‑o vreme de autoanaliză profundă şi de pocăinţă adevărată. Cartea cuprinde o sumedenie de pasaje autobiografice retrospective:

Tema                Eclesiastul           Paralela istorică
Înţelepciune fără egal 1:16 1 Împăraţi 3:12
Realizări măreţe 2:4‑10 1 Împăraţi 5:27‑32
Bogăţie 2:4‑10 1 Împăraţi 7:1‑8
O mulţime de slujitori 2:4‑10 1 Împăraţi 9:17‑19
Construcţii deosebite 2:4‑10 1 Împăraţi 10:14‑29
Imposibilitatea de a nu păcătui 7:20 1 Împăraţi 8:46
Dezamăgit de femei 7:28 1 Împăraţi 11:1‑8
Colecţionar de proverbe 12:9 1 Împăraţi 4:32

Warren Wiersbe scrie: „Solomon a scris Eclesiastul pentru mintea căutătoare, Proverbele pentru voinţa gata să asculte şi Cântarea Cântărilor pentru inima îndrăgostită. Avem nevoie de toate trei pentru o viaţă echilibrată.“

Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cântarea Cântărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, când a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împăraţi 11). Data cea mai probabilă a scrierii este în preajma anului 935 î.Ch.

Vă propun să citim cartea Eclesiastul ca pe o scrisoare „fiului risipitor“ după ce s-a întors acasă. Conținutul ei este cam ceea ce ar fi putut scrie eroul pildei spuse de Domnul Isus pentru foștii lui prieteni de nebunie.

Care este scopul cărţii Eclesiastul ?

După propria lui mărturisire, Eclesiastul este lucrarea unui om care şi‑a petrecut o foarte mare parte a vieţii în „căutări“:

Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim. Mi‑am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. (Eclesiastul 1:12‑13)

De ce oare a pornit Solomon să caute şi să cerceteze? Bineînţeles, pentru că dorea să găsească ceva. Oare ce? Ce i‑a lipsit celui care le‑a avut pe toate? Care i‑a fost năzuinţa neîmplinită?

Dacă vom afla acest lucru, vom avea un capăt de aţă de care să putem să ne agăţăm ca să putem pătrunde în conţinutul acestei cărţi de destăinuiri, pe care, parafrazând titlul uneia din nuvelele lui Feodor Dostoievscki, am putea‑o numi „spovedania a unui suflet zbuciumat“. Motivul căutărilor lui Solomon este mărturisit în insuficienta cunoaştere pe care a avut‑o Solomon despre eternitate. Iată ce spune el:

Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:10‑11)

Eclesiastul este mărturia unui om care le avea pe toate şi le experimentase pe toate, dar care simţea năvalnic o pornire nestăvilită către ceva în acelaşi timp şi imposibil de neglijat şi imposibil de satisfăcut: eternitatea fiinţei.

Sufletul uman este însetat şi înfometat după o realitate care nu poate fi înlocuită cu „pâine şi cu apă“. Plăcerile trupului nu satură sufletul. Împlinirile pământeşti ne lasă pradă agoniei după realităţile veşniciei. Dacă totul se termină la mormânt, viaţa aceasta este o farsă care nu merită trăită, râsul se va preface în plâns, iar veselia în bocet.
Dorinţa după eternitate este o problemă de creaţie. Aşa ne‑a făcut Dumnezeu să fim!

Când ne‑a făcut din praful pământului şi a pus în noi suflare de viaţă, Dumnezeu aşezat în fiinţa umană câteva „apetituri“ strict necesare. Ne este foame pentru că există mâncare şi Dumnezeu a rânduit să nu putem trăi fără ea. Ne este sete pentru că există apă şi Dumnezeu a hotărât să nu putem trăi fără ea. În mod asemănător, Dumnezeu a pus în noi „gândul veşniciei“ pentru că veşnicia există şi Dumnezeu vrea ca noi să ne pregătim pentru ea.

Eternitatea nu este opţională, ci obligatorie! Opţională este numai destinaţia în care vrem să ne‑o petrecem.

Ca două coperte între care se găsesc toate filele unei cărţi, două afirmaţii stau strajă atât la începutul, cât şi la sfârşitul cărţii lui Solomon:

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul! O deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. (Eclesiastul 1:2; 12:8)

Cartea îi ajută pe cititori să iasă dintr‑un sistem egocentric de gândire spre universul teocentric, al cărui sursă, suport şi scop este Dumnezeu însuşi. Cartea subliniază responsabilitatea pe care o au acţiunile noastre înaintea lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Eclesiastul scoate în evidenţă şi limitele filosofiei umane, condamnate să existe într‑un univers aflat sub incidenţa blestemului rostit de Dumnezeu asupra primilor oameni.

Expresia „sub soare“ care apare frecvent în carte delimitează realitatea pe care o putem percepe noi cu mijloacele care ne stau la dispoziţie. Ea construieşte o concepţie despre lume lipsită de călăuzirea pe care ne‑o pune la dispoziţie „revelaţia“.

Plasând Eclesiastul în colecţia moştenirii literare a cărţilor „poetico‑didactice“ sau „de învăţătură“ ale Vechiului Testament, am putea spune fiecare dintre ele ne spune ceva inconfundabil:

Iov ‑ religia fără revelaţie este ridicolă
Proverbele ‑ înţelepciunea fără Dumnezeu este nebunie
Eclesiastul ‑ filosofia fără teologie este zădărnicie
Cântarea Cântărilor ‑ dragostea fără dăruire este durere
Cine sunt destinatarii Eclesiastului

Cititorii Eclesiastului rămân şocaţi de două constatări uluitoare. Prima este absenţa oricăror referiri la moştenirea religioasă şi istorică a evreilor. Iar cea de a doua este preferinţa lui Solomon de a‑L numi pe Dumnezeu „Elohim“, nu „Iehova“. Elohim este numirea de „Dumnezeu“ în contextul actului de creaţie şi de susţinere providenţială a lumii, fără o implicare specifică în istoria harului mântuitor, în timp ce „Iehova“ (Domnul) este numele legământului făcut de Elohim cu evreii, în contextul mântuirii. Numirea Elohim apare în carte de douăzeci şi opt de ori, de fiecare dată implicând suveranitatea lui Dumnezeu asupra întregii creaţii. Autorii cărţilor de înţelepciune din Biblia evreilor au folosit numirea „Elohim“ ori de câte ori au vrut să vorbească despre adevăruri universal valabile, în contrast cu adevărurile particulare specifice relaţiei speciale din cadrul legământului făcut de Dumnezeu cu poporul evreu.

Ca să înţelegem motivaţia lui Solomon trebuie să ne aducem aminte că împăratul Solomon ajunsese o figură legendară în lumea împăraţilor şi împărăţiilor de atunci, iar dorinţa lui a fost ca această „spovedanie“ a lui să fie o influenţă nu numai pentru evrei, ci şi pentru celelalte popoare ale vremii. Este limpede că Eclesiastul este un manifest adresat omenirii, înainte de a fi un document religios al poporului evreu, iar destinatarii cărţii au fost şi naţiunile peste care s‑a întins pentru o vreme domnia și influența lui.

Toţi împăraţii pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Şi fiecare din ei îşi aducea darul lui, lucruri de argint şi lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai şi catâri; aşa era în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle lui şi douăsprezece mii de călăreţi pe care i‑a aşezat în cetăţile unde îşi ţinea carăle şi la Ierusalim lângă împărat. El stăpânea peste toţi împăraţii de la Râu până la ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. (2 Cronici 9:23‑26)

Veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră vorbindu‑se de înţelepciunea lui. (1 Împăraţi 4:34)

Probabil că Solomon a vrut, spre sfârşitul vieţii, să îndrepte într‑un fel greşeala pe care a făcut‑o lăsând să intre în Israel influenţele religiilor şi practicilor păgâne. Dacă este aşa, atunci Eclesiastul este mesajul lui de „răscumpărare“ a greşelii prin limpezirea situaţiei şi propovă­duirea responsabilităţii personale înaintea Dumnezeului celui adevărat.

Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la ele, şi nici ele să nu intre la voi, căci v‑ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor“. De aceste neamuri s‑a alipit Solomon, târât de iubire. A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i‑au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i‑au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i‑a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. Solomon s‑a dus după Astartea, zeiţa Sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea Amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi n‑a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David. Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor lor. Domnul S‑a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori. În privinţa aceasta îi spusese să nu meargă după alţi dumnezei; dar Solomon n‑a păzit poruncile Domnului. (1 Împăraţi 11:1‑10)

Caracterul „cosmopolitan“ al cărţii ar fi în armonie cu caracterul ge­neral al celorlalte cărţi „poetico‑didactice“ ale literaturii evreieşti, unele dintre ele scrise tot de Solomon, adresate şi ele către toţi fiii oamenilor:

Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu. (Proverbele 8:4)

Eclesiastul poate fi primit ca o lucrare cu caracter misionar într‑o încercare pe care am putea‑o numi în termeni moderni „un tratat de apologetică culturală“, prin care Solomon i‑a chemat pe toţi oamenii vremii sale să‑şi revizuiască filosofia de viaţă pentru a o aşeza în contextul unui destin etern. Absenţa specificului evreiesc şi prezenţa caracterului „cosmopolitan“ sau „universal“ sunt în Eclesiastul aspecte decise în mod deliberat de Solomon, care a vrut probabil (1) să scrie în maniera altor astfel de lucrări filosofice care circulau în lumea de atunci, (2) să câştige simpatia unei audienţe cât mai largi printre popoarele păgâne şi (3) să răspândească un instrument de educaţie nou pentru prozeliţii la iudaism şi pentru toţi cei interesaţi de evlavie. Chemarea cărţii ar putea fi atunci asemănată cu alte pasaje celebre ale Bibliei:

Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?“ Eu însă zic: „Fă să răsară peste mine lumina Feţei Tale, Doamne!“ (Psalmul 4:6)

Cu ce Îl voi întâmpina pe Domnul şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Cel Prea Înalt? (Mica 6:6)

Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n‑are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi‑Mă dar, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. (Isaia 55:1‑2)

Să nu uităm că Solomon a trebuit să răspundă curiozităţii tuturor contemporanilor săi! Cartea Eclesiastul poate fi privit ca o versiune publică a unor discuţii private pe care înţeleptul le‑a avut cu împărăteasa din Seba şi cu alte astfel de persoane. Solomon se încadrează astfel în seria de martori prin care a rânduit Dumnezeu să se reveleze tuturor neamurilor:

Iată, v‑am învăţat legi şi porunci, cum mi‑a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu‑se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!“ Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru, ori de câte ori îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v‑o pun astăzi înainte?“ (Deuteronom 4:5‑8)

O asemenea mărturie evreiască adaptată la specificul popoarelor misionate a depus, la vremea lui, şi patriarhul Iacov. Dumnezeu lucrase deja la inima lui Faraon prin visele profetice pe care le avusese el despre cei zece ani de prosperitate urmaţi de alţi zece ani de lipsuri şi prin lucrarea de tălmăcire şi de administrare a evreului Iosif. Când tatăl lui Iosif, patriarhul Iacov a venit înaintea lui Faraon, el i-a vorbit acestui „păgân“ în limbajul specific religiei lui. Egiptenii credeau în viaţa veşnică şi socoteau viaţa drept o simplă „călătorie“ spre malul eternităţii.

Urmăriţi acum dialogul dintre păgânul Faraon şi patriarhul Iacov:

Iosif a adus pe tatăl său Iacov, şi l‑a înfăţişat înaintea lui Faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe Faraon. Faraon a între­bat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieţii tale?“
Iacov a răspuns lui Faraon: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele şi n‑au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei în timpul călătoriei lor.“ (Genesa 47:7‑9)

Cucerit de abilitatea şi sinceritatea mărturiei lui Iacov, Faraon face un gest neaşteptat, se lasă binecuvântat de bătrânul reprezentant al lui Iehova:

Iacov l-a binecuvântat iarăşi pe Faraon şi a plecat dinaintea lui Faraon. (Geneza 47:10)

A fost un semn că Faraon a primit, exprimată într‑un limbaj pe care‑l cunoştea foarte bine, mărturia patriarhului Iacov şi s‑a închinat Dumnezeului evreilor. Faptul că Solomon s‑a căsătorit la vremea lui cu fata lui Faraon şi s‑a îndepărtat de Dumnezeu a fost o mare ironie a istoriei (1 Împăraţi 3:1).

Această carte a lui Solomon poate fi privită drept o continuare a cărţii Proverbelor, oferta înţelepciunii lui Dumnezeu pentru viaţa noastră de fiecare zi. Iată de ce studierea Eclesiastului este cum nu se poate mai potrivită acum, în acest veac de „mondializare“ a valorilor şi de globalizare a vieţii filosofice şi religioase.

Dumnezeu ne-a spus că nimeni nu‑l va depăşi vreodată pe Solomon în înţelepciune, aşa că vom face foarte bine dacă ne vom întoarce mereu la el şi la lucrurile pe care Dumnezeu a vrut să ni le spună prin el. Destinatarii cărţii Eclesiastul … suntem noi, iar concluzia cărţii, „Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui“, este valabilă pentru toţi contemporanii noştri. „Frica de Dumnezeu“ este accentuarea sentimentului religios transcendental pe care‑l simte fiecare om care stă înaintea veşniciei, iar „ascultarea de poruncile Lui“ este adăugată ca o invitaţie salvatoare spre „revelaţia“ Lui scrisă şi … vie.

Care este schiţa cărţii Eclesiastul?

Cea mai naturală împărţire a cărţii este respectarea structurii marcate de Solomon prin cadenţa unui refren care se repetă :

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să‑şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoni­seala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El? (Eclesiastul 2:24‑25)

Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor; dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu. (Eclesiastul 3:12‑13)

Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. (Eclesiastul 3:22)

Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănînce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui, cu care se trudeşte supt soare, în toate zilele vieţii lui, pe cari i le -a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui. Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i -a îngăduit să mănînce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar dela Dumnezeu. Căci nu se mai gîndeşte mult la scurtimea zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie. (Eclesiastul 5:18-20)

Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om supt soare de cît să mănînce şi să bea şi să se veselească; iată ce trebuie să -l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe cari i le dă Dumnezeu supt soare (Eclesiastul 8:15)

Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cît eşti tînăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţa şi zorile vieţii sînt trecătoare (Eclesiastul 11:9-10)

Pasajele cuprinse între cadenţele acestui refren sunt „strofele“ poemului de înţelepciune alcătuit de Solomon. Ele cunosc o evoluţie crescândă, de la termenii generali ai experienţelor umane, la problemele personale ale lui Solomon şi sunt încununate cu recomandarea de a ne alinia trăirea cu revelaţia voii lui Dumnezeu, cu care vom fi confruntaţi noi în ziua judecăţii de la urmă.

Care sunt factorii care dau unitate cărții?

Cartea Eclesiastul este un „puzzle“ în care fiecare piesă este aşa de diferită de celelalte, că nu‑ţi vine să crezi că pot forma o imagine comună. Nu este de mirare că oameni aparţinând la şcoli de gândire atât de diferite s‑au regăsit în paginile acestei cărţi şi i‑au citat textul ca argument al sistemelor lor de filosofie. Şi nu trebuie să ne mirăm nici că, luate separat şi izolate de întregul cărţii, fragmente ale Eclesiastului par să se contrazică unele pe altele. Solomon a fost etichetat pe rând ca fiind ba agnostic, ba sceptic, ba materialist, ba nihilist, ba fatalist, ba existenţialist, ba pesimist cinic şi nu de puţine ori epicurian sau stoic.

Jerome, de exemplu, a folosit textul acestei cărţi pentru a o îndemna pe o tânără din Roma, Blessila, să refuze deşertăciunea plăcerilor din lume şi să se călugărească. Asta în ciuda faptului că Eclesiastul scrie clar că:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea şi să‑şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! (Eclesiastul 2:24)

Eclesiastul pune împreună fragmente de filosofie omenească pentru a alcătui întregul unui mesaj dumnezeiesc. În măsura în care ne vom opri numai la fragmentele ca atare, vom fi tentaţi să ne întrebăm: „Ce caută astfel de afirmaţii în Biblie?“ În măsura în care vom reuşi să vedem însă „întregul“, vom înţelege că „drumurile înfundate“ sunt enumerate doar pentru a scoate în evidenţă singura ieşire posibilă din impas, singura cale către fericirea cea adevărată şi durabilă.

În ciuda fragmentelor aparent contradictorii, cartea are nişte nervuri care îi dau unitate, nişte teme care o străbat de la un capăt la altul, asemenea unor pâraie pornite din versanţi diferiţi, dar destinate să se adune împreună în apa lacului din vale. Caracterul negativ al multor pasaje este contrabalansat de mesaje pozitive cu un puternic caracter spiritual.

Una din ele este „teama de Domnul“ (3:14; 5:7; 7:18; 8:12‑13).

Alta este înţelegerea că orice „bun“ şi „bine“ trebuie privite în viaţă ca daruri din partea lui Dumnezeu (2:24‑26; 5:18‑19); 8:15; 9:7‑9).

O alta este avertizarea că şi cel neprihănit şi cel păcătos vor fi judecaţi la sfârşit de Dumnezeu (3:17; 8:12‑13; 11:9; 12:7b; 12:14).

Încă una este că providenţa divină veghează asupra fiecărui om şi‑i hotă­răşte circumstanţele vieţii (3:13‑14; 5:6b; 7:29; 8:5, 13; 11:9b; 12:1).

Toate aceste teme se varsă ca nişte afluenţi în concluzia cărţii pe care am amintit‑o deja:

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13‑14)

Textul acestei concluzii subliniază două teme majore: tema judecăţii cu consecinţa ei inevitabilă „teama de Dumnezeu“. Tema judecăţii fusese deja enunţată şi în alte pasaje:

Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)

Da, mi‑am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. (Eclesiastul 9:1)

Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)

Frica de Dumnezeu a fost şi ea menţionată anterior:

Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

Căci, dacă este deşertăciune în mulţimea visurilor, nu mai puţin este şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme‑te de Dumnezeu. (Eclesiastul 5:7)

Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n‑o laşi din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din toate acestea. (Eclesiastul 7:18)

Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi nu‑şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că nu are frică de Dumnezeu. (Eclesiastul 8:12‑13)

Unitatea cărții este realizată și prin cadența refrenului de care am amintit deja. El strecoară cpnținuutl uneia din concluziile majore ale cărții și anume: Dumnezeu este în final Cel care poate dărui fericirea chiar şi aici pe pământ:

Du‑te, dar, de mănâncă‑ţi pâinea cu bucurie, şi bea‑ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum. Hainele să‑ţi fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu‑ţi lipsească de pe cap. Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşerte, pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. (Eclesiastul 9:7‑9)

Deşi nu pare la prima vedere, fericirea „casnică“ pe care ne sfătuieşte Solomon să o gustăm este un element pertinent veșniciei din tema cărţii. Familia este singura „instituţie“ umană care ne‑a rămas dinainte de căderea lui Adam şi Eva în păcat! Dintre toate lucrurile de pe pământ, singurul perimetru în care viaţa poate să mai fie „ca în cer“ este universul familiei. Nu degeaba se spune că ea poate şi trebuie să fie „un colţ de rai“! Expresia „căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum“ subliniază că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi fericirea copiei (omul) oglindeşte felul de a fi al „originalului“ (Creatorul). Nu ne putem împlini decât atunci când vedem viaţa din punctul lui Dumnezeu de vedere şi facem lucruri pe care El însuşi le‑ar face, dacă ar fi în locul nostru.

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. (Eclesiastul 12:13)

Cea mai bună definiţie pe care am găsit‑o până acum pentru „voia lui Dumnezeu“ este aceasta: „Voia lui Dumnezeu este ceea ce am face şi noi înşine de bună voie şi cu tot entuziasmul, dacă am cunoaşte toate amănuntele“.

Nu vi s‑a întâmplat niciodată să vedeţi a doua zi că ceea ce aţi făcut ieri n‑a fost chiar aşa de bine? Nu vi s‑a întâmplat să aflaţi ceva care să vă dea peste cap toate aprecierile din ziua de ieri? N‑aţi spus niciodată: „Dacă aş fi ştiut asta ieri, altfel aş fi procedat!“? Cum nu cunoaştem încă „toate detaliile“, trebuie deocamdată „să ascultăm de poruncile Lui“, pentru că numai El cunoaşte realitatea totală şi absolută. La Marea Judecată de Apoi, „orice genunchi se va pleca înaintea Lui“ când Dumnezeu va explica omenirii „toate amănuntele“, până şi cei păcătoşi Îi vor da dreptate lui Dumnezeu:

Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le‑au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le‑au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.“ (Iuda 14‑15)

… pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L‑a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L‑a înviat din morţi. (Faptele Apostolilor 17:31)

Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îi va da slavă lui Dumnezeu.“ (Romani 14:11)

Departe de a fi haotică, cartea Eclesiastul are un plan consistent şi coerent, pe care nu trebuie nici să‑l ignorăm şi nici să‑l „îmbunătăţim“ cu schiţele noastre. Curgerea ideilor este logică şi metodică. Argumentarea este nu numai bine condusă, completată şi concluzivă, dar se bucură şi de un evident caracter progresiv. Există împărţiri bine delimitate, puncte de trecere de la o temă la alta şi se urmăreşte un fir deductiv care ne umple de admiraţie pentru geniul cu care ideile au fost aşternute pe hârtie de Solomon.
Considerând aceste elemente care dau unitate întregii cărţi, am greşi (cum au greşit mulţi şi adesea) dacă am vedea în cartea Eclesiastul numai o „colecţie“ de filosofii omeneşti falimentare. Cartea are dreptul, la fel ca toate celelalte din colecţia Bibliei, să‑şi îndreptăţească caracterul „inspirat“. Ea poate sta lângă oricare din cele în care există expresia „aşa vorbeşte Domnul“! Solomon mărturiseşte preocuparea lui de a studia înţelepciunea divină dăruită de Dumnezeu oamenilor:

Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului. (Eclesiastul 12:9‑10)

Finalul cărţii ne îndeamnă la aceasta atunci când ne spune că până şi fragmentele de căutări şi jumătăţile de concluzii sunt dovada iniţiativelor pe care le are Dumnezeu în viaţa oamenilor:

Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân. (Eclesiastul 12:11)

Eclesiastul este o carte „inspirată“ de Dumnezeu, nu sensul că tot ce este scris în ea este părerea lui Dumnezeu, ci că autorul ei a fost „inspirat“ de Dumnezeu să scrie tot ce se găseşte acolo.

Pentru că Solomon spreferă să se numească „predicatorul“, am ales şi noi să numim „strofele“ discursului său „puncte“ de predică. Avem deci de a face cu o introducere, cu patru puncte şi cu o încheiere. Raţionamentul pe care ni‑l propune Eclesiastul este următorul:

(1) Dumnezeu are o lume veşnică,
(2) Dumnezeu are daruri aşezate în
(3) rânduielile unui anumit plan în care
(4) El ne vorbeşte şi
(5) ne pregăteşte pentru ca la
(6) întâlnirea finală să ne fie bine.

Solomon vrea şi el să ne pregătească pentru marea întâlnire din ziua judecăţii de apoi. El îşi foloseşte experienţa proprie şi experienţele altora pentru a ne arăta că, fără perspectiva veşniciei, viaţa este lipsită de valoare, de sens, de viitor, de împlinire, de certitudine. Singura explicaţie a acestei situaţii este că suntem făcuţi de Dumnezeu pentru o altă existenţă, care ne cheamă din veşnicie şi pentru care trebuie să ne pregătim aici.

În procesul acestei pregătiri, Eclesiastul ne dovedeşte rând pe rând că viaţa este o enigmă (1:1‑11), viaţa este o farsă (1:12‑5:20), viaţa este o investiţie (6:1‑12:8) şi viaţa este un examen (12:9‑14).

Care este “cheia“ cărţii Eclesiastul ?

Consideraţi rândurile care urmează un comentariu la „Epilogul Eclesiastului“. În simetriile Bibliei, cartea Eclesiastul este perechea cărţii lui Iov în rândul cărţilor poetico‑didactice. Ca şi Iov, cartea Eclesiastului trebuie întoarsă invers pentru a putea fi înţeleasă şi citită de la sfârşit către început. Ea este ca banana care trebuie cojită de la coadă spre vârf, ca peştele care trebuie curăţit de la coadă şi ca scrisul evreiesc care se citeşte „invers“.

Dacă în cartea lui Iov în epilog găseam părerea lui Dumnezeu despre eroii cărţii şi despre părerile lor, în Eclesiastul găsim la sfârşit concluzia care ne dă cheia cărţii:

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13‑14)

Spre deosebire de cartea lui Iov care este un compendiu de religie, Eclesiastul este un compendiu de filosofie. Iov ne pune la dispoziţie categorii generale în care se pot împărţi sistemele religioase. Eclesiastul enumeră categorii generale de sisteme filosofice. Iov ne arată cum îl văd oamenii pe Dumnezeu şi cum pot explica ei legătura cu El. Eclesiastul ne arată câteva feluri în care pot înţelege oamenii viaţa, scopul şi sensul ei.

Există posibilitatea ca cititorii cărţii Eclesiastul să plece pe o pistă falsă şi să creadă că mesajul cărţii este înscris în expresia:

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt! (Eclesiastul 1:14)

Nu este însă aşa! Textul acesta este o constatare, nu o concluzie, un diagnostic, nu un tratament! Este o mare deosebire între o constatare şi o concluzie. Cea dintâi este rezultatul cercetărilor, cea de a doua este izvorul unor acţiuni noi care rezolvă situaţia asupra căreia a fost făcută observaţia. Cartea Eclesiastul nu conţine doar tragedia condiţiei umane „sub soare“, ci şi tranziţia spre ieşirea din impas prin intrarea în sfera armoniei cu Creatorul etern.

Fiecare carte trebuie citită şi înţeleasă având în minte ideea cu care a scris‑o autorul ei şi respectând planul după care a fost ea alcătuită. Privind în ansamblu la această carte, este evident că Solomon a vrut să facă o demonstraţie despre zădărnicia căutării sensului vieţii în atitudinile greşite faţă de elementele ei şi a aşezat ideea principală a cărţii drept concluzia inevitabilă a tuturor acestor căutări: „Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om“. Este un alt fel de a zice că „viaţa n‑are sens în ea însăşi şi în evenimentele ei, dar capătă sens deîndată ce Îl iei în calculele tale pe Dumnezeu Creatorul, sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.

Care este mesajul cărţii Eclesiastul ?

Eclesiastul are un mesaj pentru toţi însetaţii după eternitate. Iar aceştia nu sunt puţini la număr. Istoria turnului Babel din Biblie ne spune că toţi oamenii care sunt împrăştiaţi astăzi pe toată suprafaţa pământului au fost odinioară un singur popor, cu o singură limbă şi cu o cultură comună. Este normal să găsim în mai toate scrierile lor străvechi noţiuni comune despre începutul istoriei. Evreii împărtăşesc elemente identice cu toţi „verişorii“ lor din jurul lumii, iar Dumnezeu nu este doar Creatorul evreilor, El este Dumnezeul întregului pământ!

Don Richardson a publicat în 1984 o carte cu titlul: „Cu eternitatea în inimile lor“ (Regal Books, ISBN‑13: 978‑0830709250).

Prima parte a cărţii documentează foarte convingător că Elohim, Dumnezeu, S‑a revelat pe Sine în diverse culturi religioase din Africa până în sud estul Asiei şi din India până în America de Sud cu mult înainte ca misionarii creştini din Orientul mijlociu şi Europa să ajungă pe acolo. Cine au fost „magii din răsărit“ veniţi să se închine „împăratului Iudeilor, cel de curând născut“? Cine a fost acel enigmatic Melhisedec din Geneza? Cum de era socrul lui Moise, preotul din Madian, „preot al Dumnezeului cel viu“? Cum de ştia Balaam în Mesopotamia cum să vorbească cu Dumnezeu? Aceste dovezi incontestabile confirmă că „Dumnezeu a pus gândul veşniciei în inimile lor“ cum spune Solomon şi infirmă teoria că religia creştină este rezultatul unui proces spiritual evolutiv al umanităţii.

David Marshall, misionar în Nagasaki, Japonia, a scris în recenzia făcută cărţii: „Teza lui Richardson este că Dumnezeu a pregătit culturile lumii pentru Evanghelia Domnului Isus. Ideea poate părea bizară la început, dar eu i‑am găsit confirmarea la cel puţin trei nivele. Mai întâi, scriptural, aceeaşi convingere o găsim şi în unele texte din Noul Testament. De exemplu, Domnul Isus spune că n‑a venit ca să distrugă, ci ca să împlinească tiparele profetice străvechi. Apostolul Pavel vorbeşte despre «legea lui Dumnezeu» înscrisă în inimile oamenilor prin creaţie:

Când Neamurile, măcar că n‑au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n‑au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2:14‑16)

Aceasta a fost baza comună pe care şi‑au clădit evanghelizările atât Pavel, cât şi Ioan:

Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului, şi a zis: «Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: “Unui Dumnezeu necunoscut!» Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.“ (Faptele Apostolilor 17:22‑23)

La început era Cuvântul («Logosul» atât de caracteristic lui Socrates şi Platon) şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu… Şi Cuvântul S‑a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:1‑2, 14)

Apoi, istoric, apologeţii creştini au folosit şi ei aceeaşi strategie. Augustin, de exemplu, în lucrarea sa „Cetatea lui Dumnezeu“, scrie că Isus Christos a fost predicat în biserica primelor secole drept cea mai certă împlinirea elementelor din cultura Greco‑Romană. Am putea spune împreună cu el că metoda aceasta explică «Cum a fost cucerit vestul», ca şi estul de altfel (aluzie la celebrul film american «How the West was won»).

Creştinismul nu este o „religie europeană“, ci o veste bună trimisă întregii planete.
Al treilea nivel de confirmare este cel psihologic şi vine chiar din gura unor aşa numiţi «sceptici». Umanistul Huston Smith susţine că «dacă Dumnezeul creştin este un Dumnezeu al dragostei, atunci ar fi de neconceput că El nu s‑a făcut cunoscut şi celorlalţi copiii ai Săi din restul umanităţii.» Budistul Thich Naht Hanh este de acord:

«Împărtăşirea credinţei cu alţii nu presupune ca aceştia să‑şi abandoneze propriile rădăcini spirituale… Oameni nu pot fi fericiţi dacă sunt dezrădăcinaţi…» Amândoi oameni au, în limitele lor, dreptate, dar Richardson demonstrează tocmai că aceste „rădăcini străvechi» sunt dovezi că Dumnezeul cel adevărat s‑a făcut cunoscut «tuturor copiilor Săi», plantând o sămânţă pentru Evanghelie în fiecare cultură. Astăzi, când îi chemăm pe oameni la Christos, noi îi chemăm la cele mai profunde adevăruri religioase din propria lor cultură.“

David Marshall continuă: „Îmi amintesc de prima mea vizită la Templul cerului din Beijing, China, acum 16 ani. Cine era acest „cer» căruia i se închinau chinezii? De ce venea împăratul Chinei la templu numai o singură dată pe an, ca Marele Preot din Israel, ca să aducă jertfe pentru păcatele poporului? Stând acolo, în cel mai sacru loc din China, am auzit parcă o voce vorbindu‑mi în inima mea: «Tu crezi că Eu am venit pentru prima dată în China odată cu misionarii? Nu. Eu am fost aici dintotdeauna. Eu am făcut China!»

Anii petrecuţi de mine în mijlocul chinezilor mi‑au confirmat teza lui Richardson. Triburile din provinciile de sud ale ţării, ca şi Taivanul şi întreaga Polinezie mi‑au pus la îndemână nenumărate exemple. Mai târziu, am scris eu însumi o carte cu titlul: «Christos este împlinirea culturii chineze». Am distribuit lucrarea în ţările Asiei şi cititorii mi‑au trimis înapoi alte nenumărate exemple.

«Cu eternitatea în inimile lor» a avut o influenţă extraordinară asupra misionarilor din toată lumea. Dacă preferaţi un studiu mai academic de o mare valoare teoretică vă recomand să citiţi «Everlasting Man and Orthodoxy» (Omul etern şi adevărata credinţă) de Chesterton. «Analogiile mântuirii» reprezintă deasemenea o temă latentă în multe din lucrările lui C.S.Lewis: «Surprised by Joy» (Surprins de fericire), «Mere Christianity» (Creştinismul redus la esenţe), «Pilgrims Regress» (Decadenţa pelerinului), şi cea mai surprinzătoare din toate «Till We Have Faces» (Până ce ne vom vedea aşa cum suntem).“
Oriunde ar fi el, omul simte chemarea eternităţii. Solomon, cel mai genial dintre cei care au trăit vreodată, se întreabă în ce fel îl poate ajuta experienţa vieţii acesteia să intre mai bogat în viaţa viitoare; care sunt lucrurile pe care le poate lua cu el „dincolo“. Ca orice bun evreu, dar şi ca reprezentant al omenirii în ansamblul ei, Solomon caută să răspundă la întrebarea:

Ce folos are omul din toată truda pe care şi‑o dă sub soare? (Eclesiastul 1:3)

Care sunt căile prin care încearcă Solomon să răspundă la această întrebare? Dacă prin epistemologie înţelegem o teoria cunoaşterii, o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura şi scopurile cunoaşterii, trebuie să ne punem întrebarea: Care sunt metodele prin care „explorează“ Solomon realitatea? Epistemologia are la bază două întrebări: Ce este cunoaşterea?, Cum este posibilă cunoaşterea? Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte greceşti: episteme, care înseamnă „cunoaştere“ şi logos care înseamnă „studiu al“ sau „teorie a“.

Metodele folosite de Solomon pentru a ajunge la concluziile din cartea Eclesiastul sunt: experienţa personală (capitolul 2), observarea lucrurilor din jur (capitolele 3‑7), tradiţia înţelepţilor (capitolul 8) şi confruntarea cu adevărurile fundamentale ale existenţei (capitolul 9). Mesajul cărţii este aşezat în concluziile la care ajunge Solomon în capitolele 10‑12.

Spovedania lui Solomon trebuie înţeleasă în succesiunea celor trei timpuri în care au avut loc cele povestite: trecut, prezent şi viitor. Incursiunile lui în viaţă sunt întotdeauna la timpul trecut, concluziile sunt trase la timpul prezent, iar motivaţiile acestor concluzii sunt la viitor. În felul acesta, anumite expresii care sunt în conflict flagrant cu restul contextului biblic apar exact ceea ce sunt, aberaţii pe care Solomon însuşi le‑a experimentat, faze trecute din evoluţia sa personală, rateuri filosofice pe care le‑a depăşit între timp, soluţii pe care acum le dezavuează şi nu le mai recomandă nimănui. Solomon povesteşte incursiuni în care a fost sincer, dar sincer greşit, lucruri care i s‑au părut aşa, dar pe care acum nu le mai crede, iluzii trecătoare şi cugetări chinuitoare care i‑au marcat viaţa la un moment de impas rezolvat apoi în mod favorabil.

Iată un exemplu. O cunoaştere parţială şi o concluzie falsă care l‑a copleşit în trecut:

Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să‑i încerce Dumnezeu, şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât nişte dobitoace. Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi: aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ? (Eclesiastul 3:18‑21)

O rezolvare la care a ajuns între timp şi pe care o împărtăşeşte în prezent tuturor:

Dar adu‑ţi aminte (acum) de Făcătorul tău … până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat. (Eclesiastul 12:1,7)

Un viitor care trebuie să ne motiveze viaţa prezentă:

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14)

Cititorul care nu‑şi dă seama de această succesiune de timpuri verbale ale spovedaniei va ajunge să creadă sau că Solomon se contrazice singur sau ca această carte este o culegere de petece scrise de alţi autori şi cusute cu … aţă albă. Structura aceasta, un trecut cu concluzii temporare false, un prezent cu concluzii schimbate din pricina unui viitor care schimbă întreaga perspectivă nu este străină spiritului Bibliei şi nici unică. De fapt, ea ilustrează paşii pocăinţei şi este esenţa mesajului biblic. Structura este extrem de clară în psalmul 73:

Trecut cu concluzii false:

Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată. Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul şi erau să‑mi alunece paşii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într‑adevăr, nimic nu‑i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime. N‑au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni. De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care‑i înveleşte. Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le‑ar dori inima. Râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri şi limba le cutreieră pământul. De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin, şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?“
Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi şi îşi măresc bogăţiile. Degeaba dar mi‑am curăţit eu inima şi mi‑am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Psalmul 73: 1‑14)

Prezent cu convingeri schimbate:

M‑am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi‑a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. Da, Tu‑i pui în locuri alunecoase, şi‑i arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într‑o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr‑un sfârşit năprasnic. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta! Când mi se amăra inima, şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta. (Psalmul 73:16‑21)

Viitor care clarifică şi schimbă convingeri:

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m‑ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. (Eclesiastul 73:23)

Aceeaşi succesiune, trecut greşit, prezent schimbat, viitor motivator se găseşte şi în cartea lui Iov şi în Psalmul 32.

Deşi pare plină de contraziceri şi neclarităţi, cartea Eclesiastului are un mesaj clar care poate fi rezumat în trei afirmaţii:

(1) Când observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Eclesiastul 1:4‑11) şi cu paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de sens şi de semnificaţie. Este imposibil să găseşti în toate măcar un singur postulat în jurul căruia să‑ţi organizezi existenţa.

(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l‑a făcut Dumnezeu (3:12‑13; 3:22; 5:18‑19; 8:15; 9:7‑9), numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că …

(3) Vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (3:16‑17; 12:14). La o privire finală, viaţa este un examen pe care trebuie să‑l luăm pentru reintegrarea noastră în eternitate.

Categories: Studiu biblic