În original, cartea s‑a numit „Kohelet“. Acesta este un termen rar al limbii ebraice, folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1,2,12; 7:27; 12:8‑10). Termenul este un derivat al lui „kahal“ ‑ a convoca o adunare ca să-i spui ceva, a aduna o colecție. Sensul titlului este deci dublu: „cel ce se adresează unei adunări, cel ce are ceva de spus, predicatorul“, dar şi „cel ce adună, colecţionarul, cercetătorul“.

Solomon putea să aleagă un alt termen, mai familiar sistemului religios evreiesc. Nu o face. El a intenţionat să‑şi grupeze materialul într‑o lucrare al cărei titlu, parafrazând, ar putea fi „Gâlceava înţeleptului cu lumea“!

Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, un derivat de la cuvântul folosit pentru „adunare“ şi prin extensie, pentru „Biserică“. Numirea românească este de fapt o „transliterare“. Dacă s‑ar fi preferat o traducere, ea ar fi trebuit să fie: „Cel ce vorbeşte adunării“.

Eu aş rămâne însă la cea de a doua nuanţă a traducerii şi l‑aş numi pe Solomon: „Cercetătorul, colecţionarul de experienţe personale pornit conştient să adune într‑o carte toate răspunsurile posibile la întrebarea: «Ce este viaţa şi pentru ce se merită să trăieşti?»“ Ori de câte ori veţi întâlni în acest comentariu termenul „Kohelet“, vă rog să vă gândiţi la această semnificaţie.

„Eu, Eclesiastul (Kohelet),… mi‑am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri … mi‑am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia … apoi când m‑am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile … m‑am uitat apoi la toate … m‑am apucat şi am cercetat toate lucrurile … şi am găsit … iată ce am găsit… Da, mi‑am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi am văzut …am mai văzut.“ (Eclesiastul 1:12‑13,17; 7:25; 9:1, 11, 13; 10:7)

Cel ce scrie cartea se prezintă ca: „Fiul lui David“, prin urmare, fiul unui tată de excepţie. David a fost, de departe, cel mai strălucit, în adevăratul sens al cuvântului, împărat al lui Israel. Înaintea lui, Saul n-a fost un împărat adevărat. Fără capitală, fără sfetnici, fără tron, fără nici o structură administrativă cât de cât funcţională, Saul a fost mai mult un comandant militar chemat să mobilizeze oamenii în timp de război. Când trecea războiul, Saul se întorcea la viaţa obişnuită.

David a fost geniul care a transformat Israelul dintr-o confederazie de triburi într-o naţiune adevărată. El şi numai el a fost geniul administrativ care a alcătuit structuri statale, rânduieli financiare şi unităţi militare temute de toate ţările din jur.
Solomon a preluat de la David toate aceste moşteniri şi le-a propulsat la un şi mai înalt nivel, făcând astfel din Israel obiectul invidiei generale din lumea de atunci. Acest “fiu special al lui David“ a fost preferat tuturor celorlalţi şi închinat Domnului imediat după naştere.

“David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba, şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu, pe care l-a numit Solomon, şi care a fost iubit de Domnul. El l-a încredinţat în mâinile proorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (iubitul Domnului), pentru Domnul“ (2 Samuel 12:24-25)

David ştia că cei din familia mamei lui nu-l vor primi cu bunăvoinţă şi că nu va fi acceptat acasă la el. În Solomon, rudele lui vedeau progenitura ucigaşului care le îndoliase familia. Nu este de mirare că David “l-a încredinţat în mâinile proorocului Natan “. Pentru că-l ştia neiubit de oameni, proorocul l-a alintat cu un nume care făcea compensaţie sentimentală: “Iedidia“, adică “iubitul Domnului“. Providenţial, şi această situaţie l-a favorizat pe Solomon. Este una sa creşti şn casa unui împărat, alta în casa unui preot şi cu totul altceva să creşti în casa unui profet! Un fel de vorbe asculţi în casa unui împărat, altfel de vorbe auzi în casa unui preot şi cu totul altele în casa unui profet. Ca emisar al lui Dumnezeu pe pământ, Natan a fost, de la naștere și până la întronare, mereu legat de viaţa şi activitatea acestui “Iedidia“.

Solomon este fiul căruia i s-a promis tronul lui David. Deşi este cel de al zecelea în ordinea vârstei (1 Cronici 3:1-5), David este cel ales de Dumnezeu pentru domnie. Aceasta o aflăm direct din gura lui David:

“David a chemat pe fiul său Solomon, şi i-a poruncit să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui Israel. David a zis lui Solomon: “Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: “Tu ai vărsat mult sânge, şi ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea. El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu, şi Eu îi voi fi Tată; şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel.“ (1 Cronici 22:6-11).

În versetul 9, Dumnezeu foloseşte un joc de cuvinte ca să-i spună lui David care va fi numele fiului său: “va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace)“.
În virtutea acestei predestinări, David îi promite Bat-Şebei că fiul ei va fi urmaşul lui la tron. Era cât pe aici să nu fie aşa, dacă Batşeba şi providenţialul Natan nu ar fi intervenit la vremea potrivită (1 Regi 1:1-53).

Ea i-a răspuns: “Domnul meu, tu ai jurat roabei tale pe Domnul, Dumnezeul tău, zicând: “Solomon, fiul tău va împărăţi după mine, şi va şedea pe scaunul meu de domnie“ (1 Regi 1:17)

Şi împăratul a jurat, şi a zis: “Viu este Domnul, care m-a izbăvit din toate necazurile, că, aşa cum am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: “Fiul tău Solomon va împărăţi după mine, şi va şedea pe scaunul meu de domnie în locul meu“, aşa voi face azi.“ (1 Regi 17:29-30)

Aşa a ajuns Solomon pe tron. Însă dacă ne‑am mulţumi să spunem doar că Solomon este… fiul lui David, n‑am înţelege decât la suprafaţă cine a fost acest om deosebit. Pentru o înţelegere mai bună va trebui să mergem cu câteva generaţii înainte şi să vedem că acest Solomon a fost strănepotul unuia dintre cele mai celebre şi mai controversate personaje din istoria lui Israel: Ahitofel!

Şi cine a fost Ahitofel?

Mi‑aduc aminte că eram în Chişinău prin anul 1989 împreună cu Petrică Lascău. Ne trimisese Societatea Misionară Română să ţinem o serie de seminarii şi cursuri pentru liderii lucrării de acolo. Faptul că eram tineri amândoi s‑a suprapus peste neîncrederea pe care „moldovenii“ o aveau faţă de creştinii veniţi din … lumeasca Americă. După câteva zile, în cadrul serviciului de seară, i-am spus fratelui traducător că aş vrea să vorbesc despre Ahitofel. El a aruncat spre mine o privire „incoloră“ şi m‑a sfătuit prieteneşte: „Frate, cred ca ar fi mai bine să vorbim din Biblie.“ Mi‑am dat seama că „moldovenii de peste Prut“ nu avuseseră Biblia la dispoziţie, aşa cum o avuseserăm noi în România, şi cunoştinţele lor, mai ales în Vechiul Testament, erau foarte … aproximative.

Nu numai moldovenii n‑au idee despre Ahitofel. Sunt destui creştini şi în America şi România care nu i‑au dat niciun fel de atenţie.

Dacă citiţi cartea a doua a lui Samuel, veţi afla din capitolele 11‑23 că Ahitofel a fost unul dintre cei mai renumiţi sfetnici de la curtea împăratului David. Sfaturile lui erau de calibrul unui „proroc“ sau „văzător“ (1 Samuel 9:6‑9):

Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom. (2 Samuel 16:23)

În criza provocată de lovitura de stat pusă la cale de Absalom, unul dintre fiii lui David, acest Ahitofel a comis un act de înaltă trădare şi l‑a părăsit pe David:

Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel, ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom. (2 Samuel 15:12)

Asocierea lui Ahitofel cu Absalom a înclinat balanţa în favoarea tânărului complotist şi a fost un semn determinant pentru tot Israelul. Chiar şi David s‑a îngrozit când a aflat că Ahitofel era acum sfetnicul fiului său:

Au venit şi i-au spus lui David: „Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori.“ Şi David a zis: „Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!“ (2 Samuel 15:31)

David ştia că Ahitofel nu greşeşte! Singura alternativă era ca Dumnezeu să intervină cumva în mod supranatural şi să‑l facă pe Absalom să nu‑i asculte sfaturile. Ceea ce s‑a şi întâmplat. Huşai, un alt sfetnic al lui David trimis de acesta să‑l spioneze pe Absalom şi să‑i dea de ştire prin nişte „curieri“, a reuşit să răstoarne tactica propusă lui Absalom de către Ahitofel, acordându‑i astfel împăratului răgazul necesar regrupării şi formării unei armate din oamenii care‑i rămăseseră loiali. În faţa acestui eşec personal, Ahitofel are o reacţie pe care am putea‑o socoti exagerată: s-a dus acasă şi s-a sinucis:

Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n‑a fost urmat, a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă în cetatea lui. Şi‑a pus casa în rânduială şi s‑a spânzurat. Când a murit, l‑au îngropat în mormântul tatălui său. (2 Samuel 17:23)

Oricine a citit aceste întâmplări şi‑a pus cel puţin două întrebări foarte justificate. Cea dintâi, cum s‑a putut ca acest om să‑l trădeze pe David şi să‑l părăsească, ba mai mult, să‑şi depăşească limitele de sfetnic şi să se ofere să fie general în oastea pornită să‑l ucidă pe împărat?

Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă‑mă să aleg douăspre­zece mii de oameni! Mă voi scula şi voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat şi voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care‑l urmăreşti va face ca toţi să se întoarcă şi tot poporul va fi în pace.“ (2 Samuel 17:1‑2)

Observaţi diplomaţia cu care sfetnicul Ahitofel evită să folosească înaintea lui Absalom cuvântul care i‑ar fi putut înmuia inima: „tatăl tău“. Cu mare dibăcie, Ahitofel folosește expresie lipsită de orice încărcătură emoţională: „omul acela pe care‑l urmăreşti“, de parcă s‑ar teme ca nu cumva să trezească în inima lui Absalom sentimente filiale. Ahitofel vrea să profite de aprinderea ambiţioasă de care era stăpânit Absalom şi să‑l ucidă pe David înainte ca această aprindere să se potolească. Oare de ce? Cum de l‑a urât acest om aşa de mult pe David, pe care, aparent, l‑a slujit până atunci cu credincioşie?
Cea de a doua întrebare este: De ce s‑a dus Ahitofel să se spânzure de îndată ce i‑a fost nesocotit sfatul? De ce n‑a avut răbdare să aştepte să vadă mai întâi ce avea să se întâmple? Cunoscându‑l pe David, de ce nu s‑a încrezut că David s‑ar putea să‑l … ierte?
Răspunsul este ascuns în două versete care trebuiesc puse unul lângă altul, ca două jumătăţi de enigmă:

David a întrebat cine este femeia aceasta, şi i‑au spus: „Este Bat‑Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul.“ (2 Samuel 11:3)

…Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. (2 Samuel 23:34)

Ahitofel a fost nimeni altul decât tatăl lui Eliam şi bunicul Bat‑Şebei… femeia sedusă şi lăsată văduvă de pornirea păcătoasă a lui David! Se pare că Ahitofel nu l‑a putut ierta niciodată pe David pentru că intrase ca ucigaş păcătos în familia nepoatei sale. Din umbră, el pândea doar o ocazie potrivă pentru ceasul răzbunării. Când a văzut că sfatul lui ireproşabil a fost nesocotit în favoarea amânării propuse de Huşai, eu cred că Ahitofel a înţeles că Dumnezeu era şi de data aceasta de partea lui David. Numai aşa se explică sinuciderea lui. Gestul lui, aşezat în cuvinte ar suna cam aşa: „Refuz să mai trăiesc într‑o lume în care nu‑mi faci dreptate, Dumnezeule! Nu sunt de acord cu ce faci şi nu vreau să mai trăiesc să văd favoritismul pe care‑l arăţi faţă de acest om care mi‑a nenorocit nepoţii.“

De ce nu s‑a încrezut într‑o eventuală iertare din partea împăratului? Nu cred că aceasta a fost problema. Mai degrabă cred că mândria lui Ahitofel n‑ar fi putut accepta o asemenea situaţie. Cum? Un om ca el să‑şi plece genunchii şi să‑şi ceară iertare din partea celui care i‑a adus nenorocirea în casă? Ahitofel a fost un om genial! Se pare că avea acces la revelaţia dumnezeiască şi o împărtăşise cu dărnicie celor din jurul lui. A fost un om căruia i‑a prisosit înţelepciunea, dar geniul şi înţelepciunea nu l‑au putut salva. I‑au venit de hac încăpăţânarea, ura şi dorul de răzbunare.

De ce este important să ştim că Solomon a fost strănepotul lui Ahitofel? Pentru că această relaţie explică fascinaţia tânărului Solomon pentru înţelepciune. Fără nicio îndoială, faima străbunicului său a lăsat o amprentă distinctă asupra acestui tânăr şi probabil că i‑a pus la dispoziţie şi moştenirea unor… gene de geniu. De ce spun asta? Pentru că numai un înţelept ştie să ceară înţelepciune!

Eram în anul doi la Seminar şi fratele Taloş Vasile, profesorul nostru de Vechiul Testament, ne‑a promis că va da nota zece celui care îi va spune unde scrie că Solomon a fost „înţelept“ şi înainte de visul pe care l‑a avut. Trebuie să vă spun că n‑am luat niciunul nota promisă. Puţin supărat că n‑am citit cu atenţie, fratele Taloş ne‑a rugat să citim cu voce tare două versete din 1 Împăraţi:

Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se coboare în pace în locuinţa morţilor. (1 Împăraţi 2:6)

Acum, tu să nu‑l laşi nepedepsit, căci eşti un om înţelept şi ştii cum trebuie să te porţi cu el. Să‑i cobori perii albi însângeraţi în locuinţa morţilor. (1 Împăraţi 2:9)

David îl ştia bine pe Solomon… iar calificativul pe care îl dă el este suficient pentru cine vrea să înţeleagă. La această înzestrare naturală, Solomon a primit darul unei capacităţi supranaturale care l‑a făcut „cel mai înţelept“ dintre toţi pământenii care au trăit vreodată. Iată ce găsim scris despre el:

La Gabaon, Domnul S‑a arătat în vis lui Solomon noaptea şi Dumnezeu i‑a zis: „Cere ce vrei să‑ţi dau.“
Solomon a răspuns: „Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla înaintea Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţie de inimă faţă de Tine; i‑ai păstrat această mare bunăvoinţă şi i‑ai dat un fiu, care şade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi. Acum, Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David, şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l‑ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui. Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!“
Cererea aceasta a lui Solomon I-a plăcut Domnului.
Şi Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n‑a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine.“ (1 Împăraţi 3:5‑12)

Strănepotul lui Ahitofel şi fiul lui David a devenit astfel… fiul promisiunii:

„Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău şi‑i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l‑am depărtat de la Saul, pe care l‑am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.“ (2 Samuel 7:12‑17)

Deşi, ca vârstă, a fost cel de-al zecelea băiat al lui David, Solomon a fost ales să fie urmaşul lui la domnie. Ca să fie clar că nu este vorba despre un favoritism care ar urmări să o răsplătească cumva pe Bat-Şeba pentru nenorocirea pe care i‑o provocase împăratul, David explică alegerea divină cu ocazia procesului de întronare:

David a chemat la Ierusalim toate căpeteniile lui Israel, căpeteniile seminţiilor, căpeteniile cetelor din slujba împăratului, căpeteniile peste mii şi căpeteniile peste sute, pe cei mai mari peste toate averile şi turmele împăratului şi ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji şi pe toţi voinicii. Împăratul David s‑a sculat în picioare şi a zis: „Ascultaţi‑mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului nostru, şi mă pregăteam s‑o zidesc. Dar Dumnezeu mi‑a zis: «Să nu zideşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om de război şi ai vărsat sânge.» Domnul, Dumnezeul lui Israel, m‑a ales din toată casa tatălui meu, pentru ca să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l‑a ales căpetenie, casa tatălui meu a ales‑o din casa lui Iuda, şi dintre fiii tatălui meu pe mine m‑a pus să domnesc peste tot Israelul. Dintre toţi fiii mei, căci Domnul mi‑a dat mulţi fii, a ales pe fiul meu Solomon, ca să‑l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel. El mi‑a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile, căci l‑am ales ca fiu al Meu şi‑i voi fi Tată. Îi voi întări împărăţia pe vecie, dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea poruncilor şi rânduielilor Mele.»

Acum, înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului şi în faţa Dumnezeului nostru care vă aude, păziţi şi puneţi‑vă la inimă toate poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, ca să stăpâniţi această bună ţară şi s‑o lăsaţi de moştenire fiilor voştri după voi pe vecie. Şi tu, fiule Solomoane, cunoaşte-L pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte‑I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă‑L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă‑L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie. Vezi acum că Domnul te‑a ales ca să zideşti o Casă care să‑I slujească de locaş sfânt. Întăreşte‑te şi lucrează.“ (1 Cronici 28:1‑10)

Ca autor al cărţii Eclesiastul, aceste două informaţii pe care le avem despre înţelepciunea lui Solomon sunt foarte importante. El a fost înţelept ca strănepot al lui Ahitofel şi cel mai înţelept din toată omenirea!

Ce ştim despre această înţelepciune deosebită a lui? Aş vrea să vă atrag atenţia la două caracteristici. În primul rând, înţelepciunea lui n‑a fost raţională, ca a noastră, a tuturor, ci revelaţională. Una este să ai o înţelepciune “dobândită“, şi cu totul alta să ai una “dăruită“ de Dumnezeu. În al doilea rând, înţelepciunea lui a fost un caz unic în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive, a trecut graniţa spre cunoaşterea intuitivă, specifică mai degrabă sexului… feminin. Daţi‑mi voie să mă explic.

Cunoaşterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea şi calitatea „informaţiilor“ pe care ni le pun la dispoziţie simţurile noastre. Rațiunea umană nu poate „prelucra“ decât datele care i‑au fost furnizate pe calea experienţei. Ca şi cu un calculator, şi cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!“ („daca pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieşi afară“). De exemplu, dacă vă voi spune că am văzut un „crocodozaur“, această informaţie nu vă foloseşte la nimic. În „memoria dumneavoastră de date“, nu există nimic cu numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este ca un elefant“, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeţi repede în „banca de date“, să scoateţi de acolo imaginea unui elefant şi să o aşezaţi pe ecranul imaginaţiei. „Dar acest crocodozaur are şi aripi.“ Veţi merge imediat în banca de date la categoria „aripi“ şi veţi aştepta instrucţiuni. Ce fel de aripi? „…aripi ca de vultur“. Imediat, din banca experienţei personale acumulate veţi scoate imaginea aripilor de vultur şi le veţi ataşa imaginii elefantului de pe ecranul imaginaţiei. „Are şi gheare.“ Mintea dumneavoastră va apela din nou la banca de date a memoriei furnizate de experienţele acumulate de‑a lungul anilor …şi aşa mai departe.

Rațional, nu putem cunoaşte decât bazaţi pe experienţa personală dobândită prin cele cinci simţuri pe care le are fiinţa noastră. Acesta este motivul pentru care şi apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne vorbească despre „lucrurile văzute“ de el în cel de-al treilea cer, dar … n‑are cum. El este „intraductibil“ pentru limbajul raţiunii noastre:

Lucruri pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit şi la inima omului nu s‑au suit, aşa sunt lucrurile pe care le‑a pregătit Dumnezeu pentru cei ce‑L iubesc. (1 Corinteni 2:9)

Se pare că Dumnezeu i‑a dat lui Solomon acces la o cale de cunoaştere la care noi n‑avem acces, la cunoaşterea intuitivă, prin revelaţie. Fără să meargă la şcoală şi fără să experimenteze în mod personal, Solomon a fost în stare să le vorbească celor din jur despre lucruri nemaiînţelese până la el şi a adus Ierusalimul la un nivel de cultură şi inovaţii nemaiauzite în celelalte împărăţii:

Solomon mai stăpânea şi toate împărăţiile de la Râu până în ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri şi i-au fost supuşi lui Solomon tot timpul vieţii lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori de floare de făină şi şaizeci de cori de altă făină; zece boi graşi, douăzeci de boi de păscut şi o sută de oi, afară de cerbi, căprioare, ciute şi păsări îngrăşate. Stăpânea peste toată ţara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toţi împăraţii de dincoace de Râu. Şi avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda şi Israel, de la Dan până la Beer‑Şeba, au locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi. Îngrijitorii îngrijeau de hrana împăratului Solomon şi a tuturor celor ce se apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; şi nu lăsau să fie vreo lipsă. Aduceau şi orz şi paie pentru armăsari şi fugari, în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe care le primise.
Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul mării. Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea egiptenilor. El era mai înţelept decât orice om, mai mult decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol; şi faima lui se răspândise printre toate neamurile de primprejur. A rostit trei mii de pilde şi a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră vorbindu‑se despre înţelepciunea lui. (1 Împăraţi 4:20‑34)

Fără să poată explica de unde are cunoștințele, Solomon a putut vorbi cu elocvenţă „despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti“! Cei care‑i puneau întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca şi când L-ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu“. Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârşitul cărţii Eclesiastul:

Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători. (Eclesiastul 12:9)

Înţelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon este că cele două „încercări“ date ca exemple de manifestare ale unei înţelepciuni ieşite din comun sunt amândouă confruntări cu probleme ridicate de femei. Şi în cazul judecăţii între cele două femei curve (1 Împăraţi 3:16‑28) şi în cazul întâlnirii cu împărăteasa din Seba (1 Împăraţi 10:1‑13), înţelepciunea lui Solomon este socotită „deosebită“ pentru că poate răspunde vicleniei şi curiozităţii unor femei.

Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon, în ce priveşte slava Domnului, şi a venit să‑l încerce prin întrebări grele. …Solomon i‑a răspuns la toate întrebările şi n‑a fost nimic pe care împăratul să nu fi ştiut să i‑l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut toată înţelepciunea lui Solomon şi casa pe care o zidise şi bucatele de la masa lui şi locuinţa slujitorilor lui şi slujbele şi hainele celor ce‑i slujeau şi paharnicii lui şi arderile-de-tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, i-a zis împăratului:
„Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până n‑am venit şi n‑am văzut cu ochii mei. Şi iată că nici pe jumătate nu mi s‑a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit mergându‑ţi faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înţelepciunea ta! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul îl iubeşte pentru totdeauna pe Israel, de aceea te‑a pus împărat, ca să judeci şi să faci dreptate.“ (1 Împăraţi 10:1‑9)

Faima înţelepciunii lui Solomon s‑a răspândit în toate ţările dimprejur:

Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr‑o scrisoare, pe care a trimis‑o lui Solomon: „Pentru că Domnul iubeşte pe poporul Său, de aceea te‑a pus împărat peste ei.“ Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile şi pământul, că a dat împăratului David un fiu înţelept, priceput şi cuminte, care va zidi o casă Domnului şi o casă împărătească pentru el!“ (2 Cronici 2:11‑12)

Împăratul Solomon a întrecut toţi împăraţii pământului prin bogăţiile şi înţelepciunea lui. Toţi împăraţii pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Şi fiecare din ei îşi aducea darul lui, lucruri de argint şi lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai şi catâri; aşa era în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle lui şi douăsprezece mii de călăreţi pe care i‑a aşezat în cetăţile unde îşi ţinea carăle şi la Ierusalim lângă împărat. El stăpânea peste toţi împăraţii de la Râu până la ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Împăratul a făcut argintul aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele şi cedrii tot atât de mulţi ca smochinii sălbatici, care cresc pe câmpie. (2 Cronici 9:22‑27)

„Regii“ lumii de acum ar face bine să urmeze pilda împăraţilor de atunci şi să vină să asculte împreună cu noi înţelepciunea dăruită nouă de Dumnezeu prin cuvintele lui Solomon. Studiul cărţii Eclesiastul este o astfel de ocazie.

Adaug aici ce a scris despre Solomon, ilustrul istoric iezuit Paul Johnson în monumentala lui „O istorie a evreilor“ (A History of The Jews, 1987):

Primii trei împăraţi ai lui Israel au fost foarte deosebiţi unul de celălalt, marcând trepte ascendente prin care influenţa evreilor s‑a răspândit la popoarele din jur. Saul a fost mai mult un conducător militar ocazional decât un rege în adevăratul sens al cuvântului. Fără o capitală, fără armată stabilă şi fără structuri statale necesare, domnia lui scurtă a fost dominată de neascultare faţă de Dumnezeu şi caracterizată de accese maniacale pentru putere. Lipsit de echilibru interior, Saul şi‑a călcat propriile lui decizii bune şi a murit pentru că Dumnezeu l‑a lepădat şi pentru că „a chemat morţii“, lucru pentru care‑i pedepsise el însuşi pe alţii cu moartea.

David „era pătimaş, aspru, încăpăţânat, păcătos, dar pocăit, conştient de păcat, în ultimă instanţă pur în sufletul său şi foarte temător de Dumnezeu“. Geniul lui David a transformat evreii dintr‑o confederaţie tribală într‑o naţiune cu capitală, cu armată, cu rânduieli civile şi cultice şi cu un teritoriu extins prin cuceriri la limite nemaiatinse până atunci.

Solomon l‑a depăşit pe David în înţelepciune, dar nu şi în spiritualitate. Psalmii din Biblie, care sunt atribuiţi lui David, sunt esenţial spirituali în ton şi conţinut, apropiindu‑se de miezul religiei lui Iehova. Cărţile care ne‑au rămas de la Solomon, Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor „deşi frumoase în genul lor, sunt mult mai aproape de celelalte scrieri ale epocii din Orientul Mijlociu“. Ele ne arată un Solomon cosmopolit, care pare lipsit de fiorul transcendental specific evreilor.

Croit de Dumnezeu ca un instrument potrivit pentru vremea lui, Solomon „a devenit un monarh de tip oriental, de o abilitate extraordinară. Când a devenit singurul cârmuitor al ţării Solomon a făcut o schimbare importantă în politica militară. Descriind revolta lui Absalom împotriva lui David, cartea a doua a lui Samuel face distincţie între vechile armate tribale sau «bărbaţii lui Israel», care l‑au sprijinit pe Absalom şi «slujitorii lui David», care, firesc, îl apărau pe rege. (2 Samuel 18:7). Exact aceşti «slujitori» au asigurat succesiunea singulară a lui Solomon şi i‑au îngăduit să‑i înlăture pe opozanţi, chiar de la începutul domniei sale. David şi‑a format armata în jurul unui nucleu de «bărbaţi din Iuda», adică armata tribală din sud. Faţă de Solomon, «bărbaţii lui Israel» au păstrat o rezervă reţinută cu tendinţe de duşmănie. Neîncrezător în loialitatea lor faţă de casa lui David, Solomon s‑a hotărât să‑i desfiinţeze de tot.

În loc să facă asta însă, el a introdus «corve»‑ul, corvoada, adică munca forţată pentru casa regală, claca aplicată în zonele canaanite şi în partea de nord a regatului ‑ Iuda fiind exceptată. Ca formă de serviciu militar naţional, claca era mai puţin onorabilă decât lupta şi mult mai dură, prin urmare mai detestabilă. Solomon a folosit‑o pe scară largă în programele sale de construcţie. Bazându‑se pe documente oficiale, cartea întâi a regilor spune că la carieră munceau 80.000 de bărbaţi, conduşi şi supravegheaţi de 3.300 de ofiţeri; 70.000 de bărbaţi tăiau piatra şi o aduceau în locul de depozitare, iar 30.000 de bărbaţi, trimişi prin rotaţie în echipe de 10.000 fiecare, se duceau în Liban să taie cherestea pentru mine (1 Împăraţi 5:13‑16). Evreii fuseseră preveniţi de Dumnezeu despre această situaţie în Deuteronom 17:14‑20. Munca de construcţie includea lărgirea Ierusalimului, după planul lui David pentru transformarea lui într‑un centru naţional religios. Pe lângă aceasta, el a însemnat şi construirea a trei cetăţi de tip «fortăreaţă» în trei părţi diferite ale ţării: «Iată cum stau lucrurile cu privire la oamenii de corvoadă pe care i‑a luat împăratul Solomon pentru zidirea Casei Domnului şi a casei sale Milo şi a zidului Ierusalimului, Haţorului, Meghidoului şi Ghezerului» (1 Împăraţi 9:15)

Aceste ultime trei oraşe, aşezate strategic, au fost practic reconstruite de Solomon din temelii, folosindu‑i pe israeliţi pentru muncile grele, dar importând zidari pentru muncile calificate. Săpăturile arheologice demonstrează un nivel net superior de măiestrie faţă de tot ce făcuseră israeliţii până atunci; de asemenea, dezvăluie că scopul principal al oraşelor era cel militar, acela de a oferi baze pentru noua armată de «care de război» a lui Solomon.

David nu avusese niciodată o armată dotată cu care de război, semnul puterii supreme în acea vreme. Solomon a avut aproximativ 1.500 de care şi 4.000 de cai în diferite grajduri. În Meghido, oraşul cel mai important dintre toate din punct de vedere strategic şi care domina ceea ce avea să fie numit mai târziu Câmpia Armaghedonului, Solomon a construit un cartier regal, înconjurat de un zid înalt de apărare, cu o poartă de acces imensă, puternică şi clădiri care puteau adăposti 150 de care de război şi 400 de cai. Haţor, un oraş pe atunci abandonat, a fost şi el dotat ca o reşedinţă regală, poartă de acces fortificată, ziduri şi grajduri imense. Ghezerul, oraş primit ca zestre şi care controla drumul spre Egipt, a fost transformat de Solomon într‑o altă fortăreaţă regală pentru care de război.

Solomon avea nevoie de forţele sale, formate din care de război şi dispuse cu foarte multă strategie, pentru a‑şi apăra drumurile comerciale şi regatul de atacurile dinafară, dar şi de posibilele trădări dinăuntru, căci triburile nu aveau care de război.“
Solomon a fost un „împărat al păcii“, dar, în terminologia militară modernă, pacea lui s‑a bazat pe putere (peace trough strenght). Nu „măreţia“ lui l‑a apărat de atacuri, ci „militarismul“ resurselor lui ameninţătoare. Aceeaşi tactică a născut şi doctrina preşedintelui american… care şi‑a formulat doctrina astfel: «Zâmbeşte şi vorbeşte blând, dar ţine un ciomag la îndemână.»“

Pentru programele lui ambiţioase, Solomon avea nevoie nu numai de forţă, ci şi de bani. El a pus impozite mari asupra poporului. Solomon a împărţit ţara în douăsprezece regiuni de impozitare, impunând o taxă suplimentară pentru a face rost de resursele necesare aparatului militar. Tot din raţiuni economice, Solomon a renunţat la Damascul pe care‑l cucerise tatăl său David şi l‑a dăruit împreună cu alte teritorii din nord vest lui Hiram, regele Tirului, care a devenit aliatul lui de nădejde şi de la care a primit în schimb meseriaşi pricepuţi şi provizii. …A luat‑o de soţie şi pe fiica faraonului din Egipt, de la care a primit ca dar Ghezerul. A extins comerţul, căsătorindu‑se fiicele tuturor regilor şi prinţilor vecini, după deviza „masa urmează mireasa.“ (1 Împăraţi 11:1) Iosif Flavius, marele istoric, ne spune că Solomon organiza concursuri cu ghicitori cu Hiram din Tir, aliatul său care era şi el mare comerciant. În vremea aceea, astfel de jocuri sau pariuri erau la modă, iar sumele puse în joc erau uriaşe, uneori chiar oraşe întregi. Viaţa însăşi este ca o ghicitoare uriaşă care are ca miză locul în care ne vom petrece veşnicia. Cartea Eclesiastul este răspunsul cercetărilor lui Solomon asupra acestei probleme.

Solomon şi Hiram stăpâneau în comun o flotă care naviga de la Eţion‑Gheber până în Ofir, cum numeau ei Africa de răsărit. Cei doi regi făceau negoţ cu păsări şi animale rare, lemn de santal şi cu fildeş. În plus, Solomon făcea comerţ şi cu arme. Cumpăra cai din Cilicia şi îi vindea în Egipt, în schimbul carelor de război. Pe acestea le vindea apoi stăpânilor din regatele vecine din nord. Solomon a devenit astfel un mare furnizor de armament, cum l‑am numi noi astăzi, pentru mai toate ţările din Orientul Mijlociu.

Arheologul american Nelson Gluck a descoperit în apropierea portului de la Eţion‑Gheber o turnătorie de cupru construită de Solomon pe insula Hirbet el‑Kheleife, unde vânturile puternice alimentau cu aer coşurile de tiraj ale furnalelor primitive. Acolo se lucra nu numai cu cuprul, ci şi cu fierul.

Cea mai mare parte din veniturile rezultate din comerţ şi impozite era vărsată în cuferele personale ale lui Solomon. Dintr‑un astfel de buget regal, Solomon şi‑a construit un palat regal somptuos, cu o sală impunătoare, al cărei acoperiş din lemn de cedru se sprijinea pe 48 de pilaştri enormi, după modelul palatelor faraonice din Memphis, Luxor şi din alte părţi. Construcţia a durat nu mai puţin de 13 ani. Biblia numeşte această construcţie „casa din pădurea Libanului“ (1 Împăraţi 7:2). Un palat separat a fost construit pentru nevasta lui egipteană, soţia lui principală (1 Împăraţi 7:8).

Întregul complex de clădiri, cunoscut sub numele de „cetatea lui David“, împreună cu Templul au dus la extinderea Ierusalimului spre răsărit cu 250 de metri. În ziua de azi nu se mai poate vedea nimic din Ierusalimul lui Solomon, transformat de mult în ruine peste care Irod a rezidit şi mărit clădirile Templului şi pe care le‑au jefuit mai târziu cotropitorii romani.

Cheltuielile enorme adunate din impozite foarte mari aşezate pe grumazul celor din popor au făcut ca triburile nordice sa murmure nemulţumite. Evreii asociau munca forţată la care‑i punea Solomon cu robia egipteană în care fuseseră strămoşii lor. De aici a rezultat faptul că atunci când a murit Solomon, în 926‑925 î.d.Ch, triburile din nord i‑au refuzat succesorului său la tron, Roboam, o încoronare unică la Ierusalim, insistând ca el să se ducă în nord, la Sihem, pentru a fi încoronat acolo ca rege al lor (1 Împăraţi 12:1).

Sihemul, legat de numele lui Avraam, şi Betelul, legat de numele lui Iacov, erau simbolul vremurilor în care triburile din nord avuseseră un cuvânt important de spus în conducerea naţiunii. Biblia ne spune că la Sihem a avut loc o mare adunare naţională la care a fost invitat şi Ieroboam, un slujitor rebel al lui Solomon care fugise în exil. Reprezentanţii triburilor i‑au cerut lui Roboam o conducere constituţională reglementată de Scripturile străvechi şi abolirea „clăcii“ şi a teribilelor impozite:

Atunci Ieroboam şi toată adunarea lui Israel au venit la Roboam şi i‑au vorbit aşa: „Tatăl tău ne‑a îngreuiat jugul; acum tu uşurează această aspră robie şi jugul greu pe care l‑a pus peste noi tatăl tău. Şi îţi vom sluji. (1 Împăraţi 12:4)

Când Roboam a adoptat o linie dură şi n‑a vrut să ţină seama de cererile lor, moştenirea lăsată de Solomon s‑a spulberat:

Când a văzut tot Israelul că împăratul nu‑l asculta, poporul a răspuns împăratului: “Ce parte avem noi cu David? Noi n‑avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi‑ţi de casă, Davide!“ Şi Israel s‑a dus în corturile lui. Copiii lui Israel care locuiau în cetăţile lui Iuda, au fost singurii peste care a domnit Roboam.“ (1 Împăraţi 12:16‑17)

Lipsit de simţul realităţii, Roboam a mai încercat să adune impozite, mânia triburilor din nord s‑a dezlănţuit:

Atunci împăratul Roboam a trimis la ei pe Adoram, care era mai mare peste biruri. Dar Adoram a fost ucis cu pietre de tot Israelul şi a murit. Şi împăratul Roboam s‑a grăbit să se suie într‑un car, ca să fugă la Ierusalim. Astfel s‑a dezlipit Israel de casa lui David… (1 Împăraţi 12:18‑19)

După aceste cuvinte ale lui Paul Johnson ne mai rămâne o întrebare: cum se poate explica eşecul lui Solomon pe termen lung şi decadenţa lui socială şi spirituală? Providenţial, cazul lui Solomon trebuie privit ca o demonstraţie a faptului că până şi cel mai strălucit exemplar al rasei umane nu rezistă la tensiunile şi tentaţiile pe care poziţia de suveran absolut le implică. Singurul în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt „Fiu al lui David“, ridicat de Dumnezeu la împlinirea vremii prin întruparea lui Isus Christos în istorie.

Categories: Studiu biblic