Bunica mea irlandeză, care m-a crescut, putea găsi o binecuvântare chiar şi în cele mai dificile circumstanţe. Ea a susţinut sus şi tare că sărăcia în care ne zbăteam era un dar de la Dumnezeu, căci Domnul are un loc special în inima Şa pentru săraci. Ori de câte ori mă plângeam că toate hainele mele proveneau de la donaţiile făcute la biserică de alţi oameni, bunica îmi arăta broderia ei favorită, pe care o agăţase pe un perete în bucătăria minusculului nostru apartament. Pe aceasta scria :

„Bucură-te de cele patru mari binecuvântări:
Munca onestă pentru mâinile tale.
Un apetit sănătos pentru a te hrăni.
Un bărbat sau o femeie cumsecade care să te iubească,
Şi bucuria de a şti că Dumnezeu ţi-a făcut cu ochiul.”

La scurt timp după cea de-a 23-a aniversare a mea, m-am confruntat însă cu o situaţie pe care nici chiar Dumnezeu nu cred că ar fi considerat-o o binecuvântare. O boală autoimună apărută brusc mi-a provocat inflamarea sistemică a vaselor de sânge şi mi-a cangrenat ambele gambe. Nici operaţiile chirurgicale şi nici chimioterapia nu au reuşit să oprească progresul cangrenei, aşa că medicii mi-au amputat piciorul drept şi mi-au lăsat piciorul stâng cu leziuni ale nervilor, prins într-o proteză.

Bunica murise cu doi ani înainte, dar nici credinţa moştenită de la ea nu m-a putut scoate din izolarea pe care mi-am autoim-pus-o când am ieşit din spital. Chimioterapia mă lăsase cheală, iar dozele uriaşe de steroizi care îmi fuseseră administrate mă umflaseră literalmente, astfel încât am trecut de la mărimea opt la mărimea douăzeci. Nu mă mai recunoşteam nici măcar eu însămi, aşa că nu doream să fiu văzută în public. Mi-am acoperit ambele oglinzi din apartament, astfel încât să nu îmi mai pot vedea imaginea reflectată, iar noua mea proteză s-a umplut de praf în debara. De altfel, cred că prietenii mei se bucurau de această lipsă de comunicare din partea mea. Vizitele lor la spital fuseseră mai degrabă ciudate. La urma urmelor, ce mi-ar fi putut spune?

M-am complăcut astfel în a-mi plânge singură de milă timp de câteva săptămâni, până m-am plictisit de propria mea companie. Când m-am externat din spital am refuzat să fac fizioterapie, dar mi-am conceput singură un program de exerciţii, purtând proteza şi şchiopătând prin apartament perioade din ce în ce mai lungi în fiecare nouă zi. Spre uimirea mea, durerea din ciot a început să se reducă. Am luat pânzele de pe oglinzi şi m-am privit mergând, uitându-mă la picioare şi ferindu-mi privirea de abdomenul umflat.

Intr-o bună zi, m-am trezit că îmi studiez corpul. Oare mă puteam descurca fără pastilele cu cortizon care aveau efecte secundare atât de puternice? Mi-am sunat medicul, iar acesta a fost de acord să mi le reducă treptat. Procesul a durat aproape un     an,medicul reducându-mi câte o jumătate de tabletă la fiecare doua săptămâni. Văzând cum kilogramele în plus încep să se topească lent, odată cu reducerea medicaţiei şi cu intensificarea exerciţiilor fizice, am simţit cum îmi revin speranţele.

Am început să cred că aş putea munci din nou, ce-i drept, nu la infirmeria unde lucrasem înainte. Mi-am adus aminte că pe cind mă aflam în spital o asistentă socială mi-a spus că există un program de pregătire profesională pentru care m-aş fi calificat Am sunat-o şi în scurt timp am început să fac naveta către un centru de pregătire, unde am făcut un curs de calificare ca secretara.

In timpul navetei cu autobuzul, m-am împrietenit cu câţiva soferi. Unul dintre aceştia mi-a povestit de existenţa unui grup de sprijin pentru adulţii cu dizabilităţi. M-am dus la una din întâlnirile grupului, iar peste şase luni devenisem ofiţer în cadrul grupului.In plus , începusem să îmi dau întâlniri cu un amputat chipes pe care 1-am cunoscut acolo.

La o săptămână după ce am absolvit cursul de calificare m-a sunat administratorul. Acesta mi-a spus că secretara centrului se muta într-un alt stat, aşa că postul ei devenise vacant. Mi 1-a , oferit şi 1-am acceptat imediat. Centrul de calificare profesionala a fost închis peste doi ani, dar mi-am găsit imediat o slujbă administrativă la o universitate locală. Dacă tot mă aflam acolo, ,am început să fac cursuri serale şi mi-am luat diploma specializin-mă în jurnalism, o carieră la care nu mă gândisem niciodata, dar pentru care s-a dovedit că aveam talent.

Nu cu mult timp în urmă, mi-am împachetat bagajele ca să ma mut din Pennsylvania în Texas. Cu această ocazie, am dat peste broderia bunicii. Aceasta era îngălbenită de vreme, dar cuvintele brodate pe ea rămâneau la fel de pline de înţelepciune. Mi-am închis ochii şi mi-am amintit-o pe bunica indicându-mi broderia cu privirea ei plină de credinţă. Ştiam ce mi-ar fi spus daca ar mai fi fost în viaţă: dacă nu ar fi fost ziua aceea teribilă In care mi-am pierdut piciorul, nu 1-aş fi cunoscut niciodată pe bărbatul pe care am ajuns să îl iubesc şi nu aş fi ajuns niciodată să devin scriitoare – o muncă onestă care îmi punea hrană pe masă şi care reprezenta fără doar şi poate cu un gest prin care Dumnezeu „îmi făcea cu ochiul!” – Kathleen M. Muldoon

O, prietene, nu ceea ce ţi-au luat contează, ci ceea ce faci cu ceea ce ti-a rămas.

~ Hubert Humphrey

„Si zilele suferintei tale se vor sfirsi..” Isaia 60.20

„Fiecare suferinta pe care ne-o trimite Dumnezeu ascunde o mare binecuvintare”

Calendarul Familiei Crestine- Ioan Marini, pag.11, anul 1939

 (Cu pretuire,Cristian Tripon)

Categories: Amintiri, Articole de interes general