Eram la Suceava, în ultima seară a misiunii mele în Moldova. De data aceasta eram într‑o biserică de creştini după Evanghelie. Clădirea era ticsită de entuziaşti ai lucrării şi de prieteni de demult. După studiu şi după sesiunea de întrebări şi răspunsuri, ne‑am luat rămas‑bun, târziu, spre ora zece. La urmă au rămas prietenii pentru ceva extra‑îmbrăţişări. Ba nu! La urmă a rămas acea perpetuă reîncarnare (ca într‑un film ştiinţifico‑fantastic) a unei fiinţe care mă însoţeşte cu râvnă şi o nedorită credincioşie pe oriunde merg. Eu îl numesc „Ghiţă contra”, spinul din coastă, pârâşul şi eternul nemulţumit.

De data aceasta a venit la mine sub chipul unui bărbat cam de vârsta (click)