Silvia Tărniceriu

Doamne, mă încred în minunile Tale!

Sâmbătă, 13 Iulie, m-a sunat Tudorel Sfatcu. Glasul îi era puțin trist, iar vorbele îi erau dureroase. Ne-am sfătuit ce ar fi mai bine să facem în cazul lui Silvia. După câteva meciuri cu cancerul și după tot atâtea minuni, după o călătorie ca-n vis în jurul lumii, Silvia este acum când acasă, când la spitalul din Cleveland.

Pe vremea când ,,eram tineri și frumoși“ în Iași, nu ne-am fi închipuit că noi doi vom ajunge să vorbim despre unul din ,,gașcă“ pe care Domnul s-ar putea să-l cheme curând acasă.

Pe vremea aceea, ne credeam nemuritori: Genoveva, Tudorel Sfatcu și Costică Sfatcu, Elena Boghian, Silvia Tărniceriu, Rodica (acum Hossu-Longyne), Danuț și Mihaela Manastireanu, Lidia Coroamă, Cristi Tepes, măicuța Eufimia … Natty, Marabu, Maruan, …

Grup Iasi 2

1976Grup Iasi

1982

Pe atunci, dușmanii noștrii, și ei puțin romantici, erau domn Mechenie și ceata de securiști cu care ne jucam de-a ,,v-ați ascunselea“. Îngerii noștrii veneau din străinătate cu aripile poleite cu aur, lâsându-ne în poală Cuvântul deprăfuit de ,,ruah Elohim“: fratele Curtis Nims, Jim Lauden, fratele Woolf, trupa lui Crosley, Eve, navigatorii, cei de la ,,Bible Education by Extension“, și mulți alții pe care era bine să nu-i ții minte pe nume. (,,Domnu Sfatcu, să ne spuneți numele străinilor care au venit la copiii dumneavoastră acasă!“ – ,,Dom Mechenie, la noi nu vin străini, … doar frații noștrii“. ,,Lasă-mă domnule cu tromboanele, frați-nefrați, scrie aici cum îi cheamă!“ – ,,Nu știu, dom Mechenie, că pe ăștia nu-i cheamă ca pe la noi. Mai toți au nume ciudate, John, Ron, Bon, Lu, Țu și mai știu eu cum …“)

În grupul nostru (și în toate alte grupuri în care a fost vreodată) Silvia a fost mereu responsabilă cu departamentul de entuziasm. I-am citat odată o maximă de Nicolae Iorga: ,,Un prieten vesel este ca o căruță la drum“. S-a prefăcut supărată. Ar fi preferat măcar ,,ca o mașină“, dacă nu ,,ca un avion“! Ce să fac! Pe vremea lui Iorga, oamenii mergeau mai toți cu căruțele sau ,,pi gios“.

Când a murit tata Sfatcu, ne-am temut toți că mama Sfatcu va face o criză. ,,Lăsați-o pe mâna mea“, ne-a spus Silvia. De la cimitir până acasă și în primele ore de după intrarea în casa goală (oricât de mulți am fi fost noi acolo, casa era tot ,,fără el“), mama Sfatcu a ajuns să se țină cu mâna de șorț și aproape că murea de râs … I se suise Silvia în cap și o răsucise spre amintirile vesele.

Împreună cu ,,doctoru“ (așa cum ne-am obișnuit să-i spunem lui Tudorel) ne-am hotărât că cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facem este, ca întotdeauna în ceata noastră, să ne rugăm intens pentru Silvia. Nu ne-am supăra dacă ați veni și voi printre noi, cu rugăciunile voastre …



Categories: Amintiri, Personale

13 replies

Trackbacks

  1. Cu dedicare, cu dedicaţie… | cetatea de piatră

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: