Una in cele mai profunde fraze rostite vreodată, într-un articol de o excepțională valoare:
Dostoievski spunea, citându-l pe Goethe, că Diavolul este acea putere care, dorind să facă răul, ajunge să facă binele. Omul, dimpotrivă, dorind mereu binele, ajunge doar la rău.
Istoria diabolica
Secolul XX a fost unul al revolutiilor apocaliptice, al mesianismelor politice. Leszek Kolakowski avea dreptate: Diavolul s-a incarnat în sistemele totalitare (genocidare). Nu un Diavol enigmatic, nebulos şi abstract, ci unul concret, institutionalizat în aparatele terorii ideologice, psihologice, sociale. Evident, vorbim de mişcări utopic-revolutionare, care refuză transcendenta religioasă, dar recurg la o mistică politică de sorginte clar religioasă. Când am început să scriu cartea “Diavolul in istorie”, m-am gândit mult la semnificaţia titlului marelui roman politico-metafizic al lui Dostoievski, “Demonii” (sau “Posedatii”). M-a interesat cum functionează ispita totalitara, cum ajung oameni de factura normala să se „îndracească“. Ce metamorfoze secrete explică aceste transfigurări? Lenin isi trata camarazii apropiaţi cu o anumită caldura, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil că n-ar fi declansat niciodată epurarea interna din aparat sub forma «Marii Terori». Nu-mi pot imagina un Lenin asasinandu-i pe toti colaboratorii săi apropiati. Ceea ce nu inseamna că Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Nu omul era scop in sine, ci Revolutia.
Ceea ce-i atrăgea pe misticii revoluţionari spre partidele politicii redemptive era tocmai această promisiune a unei regenerări absolute a condiţiei umane. Răul se realizează prin acţiunile celor care cred că au fost împuterniciţi de Providenţă (ori de Istorie) să transforme umanitatea în funcţie de propriile lor obsesii. Diavolul despre care vorbesc în carte este specialist în inginerie istorică. A sosit la Moscova, spre a relua tema din “Maestrul şi Margareta”, exact în clipa de vârf a Marii Terori staliniste. Diavolul făgăduieşte salvarea hic et nunc, mizează pe axiome, abuzează de sofisme şi simulează o logică perfectă. Se pretinde şi uneori chiar este profet. Vă amintiţi de câte ori a afirmat Hitler că profetizează, că vede şi ştie cu precizie viitorul…
Public aici fragmente din dialogul purtat cu profesorul universitar si rafinatul intelectual Adrian Mihalache, aparut in “Revista 22″. Recenzia profesorului Mihalache la “The Devil in History” urmeaza sa apara in revista “Lettre Internationale”.
A.M.: Demonii lui Dostoievski intră în oameni fără voia sau ştirea lor, îi îndrăcesc şi, ca urmare, e necesar un proces de exorcizare. Dar, în principiu, Diavolul nu vine nechemat. El este trimis de Dumnezeu, pentru a-i tenta (testa) pe oameni, ca în cazul lui Iov şi în cel al lui Faust. Mai există, însă, încă o posibilitate, aceea ca Diavolul să fie invocat, pentru a ajuta la împlinirea unui scop nobil. Este ceea ce se întâmplă în romanul “Doctor Faustus”, de Thomas Mann. Acolo, pactul cu Diavolul este încheiat pentru ca un artist să dobândească puterea de înnoire în plan estetic. Or, nu poţi separa planul estetic de cel politic. Dostoievski spunea, citându-l pe Goethe, că Diavolul este acea putere care, dorind să facă răul, ajunge să facă binele. Omul, dimpotrivă, dorind mereu binele, ajunge doar la rău. Poate Diavolul să intre în istorie nechemat (din ţărână, ca la Faulkner)?
V.T.: Poate vă amintiţi de filmul “La Beauté du diable”, cu Michel Simon şi Gérard Philippe. A fost unul dintre filmele care mi-au marcat copilăria. Demonii de care mă ocup eu în carte sunt metafizici ori, mai precis spus, (restul aici)
Categories: Amintiri, Teologice
Sper să nu se supere nimeni … 
Barzilaiendan 
Titlul cărţii lui V.T. e comercial, lucrarea tratând religiile politice, nu istoria demonismului. Dacă ar fi dorit să abordeze Diavolul în istorie, ar fi trebuit să înceapă cu studierea zeilor sumero-akkadieni Enki, Inanna, Usimud şi a preotului Adapa (U-an/ Oannes).
Pentru un rezumat tangenţial la articol, să-mi fie îngăduit să postez un fragment dintr-o lucrare care va fi publicată curând.
Mesianismul ideologic-politic.
Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unor gânditori de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedong etc., în operele acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat pe urme. Sfera de cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională.
Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediul întemeierii de religii politice şi de partide milenariste.
După Jean-Pierre Sironneau, posteritatea ideologiilor revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist. Astfel, în Genesa, 1-3, avem patru momente ale scenariului:
1. starea de perfecţiune iniţială, edenică;
2. căderea în păcat;
3. ruptura mesianică;
4. instaurarea împărăţiei.
Pentru ideologia comunistă, gândită de Karl Marx, Friedrich Engels şi implementată de V.I. Lenin, starea de perfecţiune iniţială era comunismul primitiv, când – se afirma absolut nedemonstrabil – oamenii aveau toate în comun.
Pentru comunişti, „Căderea în păcat” ar fi apărut atunci când s-a ivit împărţirea în clase sociale, iar ruptura mesianică, cataclismul care precedă venirea lui Mesia este revoluţia, care va produce comunistul, omul multilateral dezvoltat. Instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu era, pentru comunişti, instaurarea societăţii fără clase.
Naziştii, pe de altă parte, au reluat acest scenariu şi pe el au pliat următoarele: (a) epoca eroică a vechilor arieni; (b) amestecul raselor; (c) ruptura revoluţionară violentă, cataclismică; şi (d) instaurarea stăpânirii ariene.
Distinsul profesor emerit de sociologie şi antropologie a uitat un element care are o importanţă maximă: JERTFA. Ca o condiţie obligatorie pentru intrarea în „raiul” societăţii fără stat şi clase a proletarilor învingători, comuniştii au sacrificat „duşmanii de clasă”, iar pentru victoria arianului pur, naziştii au jertfit în război şi în lagăre milioane de oameni.
Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte dorinţa sa abisală de a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în laboratoarele puterii oculte, „trans-omul” îşi aşteaptă momentul în care va apărea pe scena mondială.
BERAĦOTH/ BINECUVÂNTĂRI!