Pentru omul recent, creștinismul este o închisoare a minții. Dumnezeul creștin pune mult prea multe condiții pentru accederea în Rai, ne cere prea mult pentru a ne mai pierde vremea în încercarea de a respecta preceptele religiei sale. Ne mai face să ne simțim și vinovați pentru că Și-a trimis Fiul să moară printre noi. Ei bine, suntem mai inteligenți (cel puțin așa ne place să ne considerăm) decât înaintașii noștri, așa că refuzăm să mai jucăm acest joc. În loc să credem, preferăm să ne declarăm agnostici sau atei, să preamărim energiile neștiute ale universului, să analizăm originea extraterestră a vieții de pe Terra sau să glorificăm virtuțile budismului. Facem orice, numai să nu mai avem de a face cu un Dumnezeu atât de pretențios precum este acesta al creștinilor.

Această rătăcire este consecința degradării puterii noastre de înțelegere. Pe măsură ce relativismul moral s-a răspândit în lumea creștină, a scăzut și puterea noastră de a pătrunde religia civilizației în care ne-am născut și am crescut. C.S. Lewis explică de ce Dumnezeu e bun, deși dragostea Lui ne pare, uneori, atât de greu de suportat.

Fragmentul face parte din Problema durerii și se regăsește între paginile 38-58.

Bunătatea divină

de C.S. Lewis 

„Cel ce e Iubire poate răbda și poate ierta… dar nu se poate împăca niciodată cu un lucru nedemn de a fi iubit… Așadar, El nu se poate împăca niciodată cu păcatul tău, fiindcă păcatul însuși este incapabil de schimbare; El se poate împăca însă cu persoana ta, fiindcă ea poate fi mântuită.” – Traherne, Centuries of Meditation, II, 30

Îndată ce ne aplecăm asupra bunătății lui Dumnezeu, ne lovim de următoarea dilemă.

Pe de o parte, dacă Dumnezeu este mai înțelept decât noi, judecata Lui trebuie să fie în multe privințe diferită de a noastră, și nu în ultimul rând în privința binelui și a răului. Ceea ce nouă ni se pare bun s-ar putea să nu fie bun și în ochii Lui, iar ceea ce nouă ni se pare rău să nu fie rău.

Pe de altă parte, dacă judecata morală a lui Dumnezeu diferă de a noastră, astfel că ceea ce pentru noi e „negru” poate fi alb pentru El, s-ar putea ca numindu-L bun să nu spunem nimic cu sens; căci a spune „Dumnezeu e bun”, afirmând totodată că bunătatea lui e complet diferită de a noastră, înseamnă de fapt a spune „Dumnezeu e nu știu ce”. Iar o însușire total necunoscută a lui Dumnezeu nu ne poate oferi temeiuri morale de a-L iubi sau asculta. Dacă (în accepțiunea noastră), El nu e „bun”, vom asculta, eventual, doar de frică, fiind gata să ascultăm în egală măsură de un Demon atotputernic. Dacă se conchide că, de vreme ce căderea noastră e totală, ideea noastră despre bine nu valorează pur și simplu nimic, doctrina totalei decăderi poate transforma creștinismul într-o formă de adorare a diavolului. Putem scăpa de această dilemă dacă obținem cele ce se petrec în relațiile umane atunci când un om cu o moralitate precară pătrunde în societatea unor oameni mai buni și mai înțelepți decât el, învățând treptat să accepte normele lor – un proces pe care, din întâmplare, îl pot descrie cu multă acuratețe, ca unul ce a trecut prin el.

Când am intrat la Universitate eram, ca orișice băiat, aproape lipsit de conștiință morală. O ușoară aversiune față de (restul articolului)