Jurnal de România după Revoluție – 1990

„Țara întreagă palpită asemenea unei inimi strînsă într-o mănușă de chirurg, și transplantul atît de dorit cînd pare să reușească, cînd ne dă frisoane, cînd stagnează dea-dreptul, paralizîndu-ne imediat, la fel ca la atingerea unui fir sub tensiune, cu incertitudinea umedă a lucrului în plină desfășurare…” – Cornel George Popa

(Jurnal recuperat de pe un hard drive vechi. În anul precedent, 1989, am fost în URSS, mai ales în Ucraina și Moldova. La întorcerea în Frankfurt, după întâșnirea cu Daniela, soția mea, am primit un telefon de la David Troyer, și am acceptat să ne ducem în România cu un transport de alimente ascunse într-un motorhome (o rulotă). Riscam să fiu întors de la graniță, pentru că la plecare, îmi luaseră cetățenia și mă declaraseră „persona nongrata“. Mi-a fost rușine să-mi refuz șeful de la Christian Aid Ministries. România blocase tranzacțiile lor prin celebrele magazine cu valută (Shop-urile), iar două vapoare cu pachete fuseseră și ele refuzate de autoritățile românești și așteptau prin porturile italiene. Am reușit să intru în țară, să fac un tur mare și să duc ceea ce era de dus, în ciuda faptului că am fost urmărit destul de vizibil de Securitate. Unii dintre cei vizitați au fost ulterior interogați. (Și asta a fost ceva bun! Pentru că după 1989 asta le-a ajutat să motiveze cererea de intrare în USA!) La plecare, grănicerul mi-a spus răutăcios: „Ne-ați păcălit de data aceasta, dar data viitoare nu mai intrați!“. Eu am ridicat mirat din sprâncene. El a luat o cărticică din buzunar și mi-a arătat: „Sunteți trecut aici cu numele de Brânzei și de aceea ați intrat. V-ați schimbat numele în Branzai și ne-ați păcălit. Nu vă mai merge însă și data viitoare … Vă avem acum și cu numele nou.“ De und să știe el că schimbarea numelui nostru de familie fusese o greșeală de grafie a unui funcționar … Nedumerirea lui avea să fie împărtășită de mulți alții după aceea. Adevărul este că, în certificatul de naștere, un funcționar beat din Moldova ne-a făcut pe toți, cu excepția tatălui meu, Brânzăi. La certificatul de cetășenie americană, sedilele au căzut și am rămas până astăzi Branzai, nu Brânzei. Lăsând grafica la o parte, ar trebuie să vă spun că grănicerul supărat avea să ne primească beat și cu o sticlă de votcă în mână la numai câteva luni după despărțirea nu prea prietenească. Venise Revoluția! Dar să nu anticipăm …)

Marți 13 Februarie, 1990

10 p.m.

Se anunță o excursie lungă și, posibil, plină de neprevăzut. Mă surprind totuși mult mai relaxat lăuntric. Pățaniile misiunii de acum 100 de zile din Rusia și Europa de Est mi-a clădit o oarecare experiență.

Nici măcar știrea că teroriștii iranieni au anunțat că vor omorî turiști americani aflați în tranzit prin Europa pentru a sărbători cu „artificii” una din aniversările lor sîngeroase nu m-a pus pe gînduri. Singura surpriză, asemenea unei amenințări discrete, a venit din partea unui vis pe care l-am avut în noaptea dinaintea plecării. Se făcea că, în cadrul unui interviu cu Securitatea, eram torturat și amenințat că n-o să mai ies niciodată din România. Oare de unde o fi ieșit la suprafață acest coșmar?

De data aceasta plec din timp de acasă. Experiența de data trecută, cînd era cît pe aici să scap avionul m-a învățat minte. „Cine se frige cu ciorbă, suflă și în iaurt”… Ajung cu 2 ore și jumătate mai devreme, primul dintre toți cei ce se vor îmbarca pe acest uriaș Boeing 747 care ne va purta pe deasupra Americii la New York și apoi peste ocean, prin Londra la Frankfurt pe Main în Germania.

Miercuri 14 Februarie 1990

5,15 a.m. Am ajuns cu bine la New York. Echipa noastră de patru se completează cu Elena Boghian de la societatea Chritian Aid for Romania și cu încă o familie de frați menoniți. Sînt fermieri din Michigan. Vara trudesc cu spor în munca lor, iar pe vreme de iarnă donează timpul și resursele lor diferitelor societăți misionare. Anii trecuți au lucrat printre indienii din Canada (noi îi numim „eschimoși”). Larry (așa îl cheamă pe soț) a dus-o de cîteva ori pe Elena cu micul lor avion particular de șase locuri. În Europa vom circula cu mașina. Sper ca Larry să știe să conducă cu  …schimbător de viteze .

Timpul trece repede, strecurîndu-se ușor printre magazinele luminate feeric din terminalul PANAM-ului. Din două monitoare TV, reclamele strigă tare înspre noi, ca niște sirene ademenitoare din mitologie încercînd să ne vrăjească cu cîntecele lor irezistibile. Trebuie să mă leg tare de catarg, ca Ulise cel de altădată, pentru a-mi ține bine cu mîinile banii în buzunar. Am învățat „tric”-ul acesta de la un american „cu experiență”. Este uimitor ce ieftin poți trăi dacă ști să te stăpînești și să … nu scoți mîinile din buzunare!

Ora 21.

Aeriportul din Londra. „Bătrâna doamnă” ne-a primit în stilui ei caracteristic. Ploaia încerca zadarnic să spele cenușiul valurilor de ceață. Brr! O lume de umbre și penumbre cenușii. Hai repede la Frankfurt.

Ora 23.15.

Germania este ordonată și frumoasă. Ieșim din aeroport îmbarcați într-un microbuz elegant, proaspăt hrănit cu cea mai bună benzină și gata de drum ca un armăsar odihnit în grajd. Pe drumul spre Nurnberg a început să plouă. După un timp ploaia s-a transformat în ninsoare. În trei ore am ajuns la marginea orașului. De sus, din tăriile nopții, iarna cernea pudra de zahăr alb peste toate casele de povești ale nemților. Fără să știu de unde, în gând începe să-mi răsune un șlagăr de altădată: Tombe La neige, cu Salvatore Adamo. Politicoși și mulțumiți că am găsit adresa, hotărâm să nu sunăm la ora aceea la ușă și plecăm să ne plimbăm pe străzile orașului, îngăduind gazdelor noastre să mai doarmă cîteva ore pînă spre dimineață.

Atmosfera orașului elegant, liniștit la ceas de noapte și adormit sub troienele de zăpadă era feerică. Dansul fulgilor mari de nea transformase întregul peisaj într-o diafană și neprihănită sărbătoare. Californeanul din mine s-a înfruptat cu nesaț de om flămînd din acest ospăț al bucuriei. De dincolo de granița anilor reînviase în mine copilul plecat altădată să se dea cu sania.

Chiar și pentru un american, Germania este impresionantă. Parcarea ascunsă sub peluza dintre două blocuri, cu acces direct la lifturi pentru fiecare scară, ne-a dat ceva din măsura acestei țări în care fiecare lucru este acolo unde trebuie, când trebuie și pentru ce trebuie.

Familia Craioveanu ne-a primit bucuroasă spre ora 5 dimineața și ne-a lăsat să ne prăbușim repede într-un somn cald și plăcut în visele căruia a continuat să ningă. Deși afară se lumina de ziuă, la noi venise noaptea.

Joi 15 Februarie 1990

Am plecat greu din Nurnberg. Pe lîngă van-ul nostru, Nicu Craiovan a încărcat și van-ul lui cu bagaje, alimente și oameni. Grupul  s-a mărit astfel la opt persoane, fiecare cu povestea și speranțele lui: noi cei patru din U.S.A. plecați în căutarea unor necăjiți cărora să le alinăm suferințele, Nicu Craiovean preocupat de coordonarea transporturilor plecate din Olanda cu camioanele cele mari, Ernest, un prieten german de al lui Nicu, gata întotdeauna să dea o mînă de ajutor, Mircea, venit și el de curînd din țară și cooptat în echipele de transport și Emil Vlad, fratele oltean plecat din Portlandul Oregonului să ducă „merinde” fraților lui din țară. Între noi s-au stabilit foarte repede relații deschise și calde. Deși nu vorbim toți aceiași limbă, există combinații în care unii dintre noi funcționează ca punți de legătură între engleza, germana, șvăbeasca și româna pe care le cunoaștem.

Gonim mîncînd șoseaua și, în toiul discuțiilor, vremea trece pe nesimțite. Lăsăm în urmă Germania, trecem Austria și colindăm de-a latul Ungaria ca să ajungem la granița României. Calea aceasta se poate compara cu coborîrea pe treptele unei scări care ne cufundă din ce în ce mai jos, înspre limitele sărăciei. După eleganța îmbelșugată a ținuturilor Germaniei a urmat seriozitatea curată a Austriei și modestia pitorească a Ungariei. În fața noastră se întindea acum necunoscută și întunecată, România săracă și … revoluționară.

Vineri 16 Februarie 1990

Ora 22:50.

România este acum, după Revoluție, fără garduri, fără porți și fără zăvoare, fără paznici și fără frică. Toată lumea sare înăuntru nu ca să facă rău, ci ca dea o mână de ajutor. Și mâna aceasta nu vine niciodată goală, căci România se bucură acum de simpatia tuturor.

Păcat că nu pot scrie cu cerneala lacrimilor care, izvorîte din adînc, mă îneacă. Despre ce ar trebui să vă scriu?  Despre convoaiele de tiruri gemînd sub greutatea ajutoarelor din străinătate, despre steagurile fără stemă fluturînd vesel în adierea vîntului, despre oamenii care ascultau în graniță postul Radio Europa Liberă, cu volumul dat la maxim, ca să-l audă toți, despre militarii amabili, veseli, bucuroși; despre banderola tricoloră pe care mi-au așezat-o pe mîna dreaptă, undeva la nivelul inimii și cumva „prin inimă”; despre fotografiile făcute entuziast cu vămașii, transformați din „viperele” de ieri în gazdele calde de astăzi; despre frigul de afară și despre căldura duioasă din sufletul care se apleacă acum asupra acestui popor cu dragostea unei mame care-și vede copilul făcînd stîngaci primii pași; despre „democrația” pe care o pomenesc toți, dar o cunosc doar atîți de puțini …

Trecem linia de frontieră, o trecere simbolică nu numai între țări, ci și între vremi: între coșmarul de ieri, visul de astăzi și … posibila fericire de mîine. În luna octombrie mă întorceam de la aceiași graniță ca să descarc în Ungaria jumătate din cele 700 kg de alimente pe care le adusesem („Nu se poate domnule Părinte, ne jigniți țara! Chiar așa de sărăntoci sîntem noi!”). Acum vin cu două autocamioane mari de cîte 20 tone fiecare și nu mai jignesc pe nimeni. Dimpotrivă, sîntem primiți cu mîinile întinse de către reprezentanții unui popor căruia nu-i mai este rușine să-și recunoască sărăcia. (O sărăcie pe care nu și-a meritat-o, ci i-a fost impusă!)

Toată lumea strigă, toată lumea este veselă. Oameni care nu s-au mai văzut niciodată, se îmbrățișează, se pupă. Plutește în aer un miros de palincă, amestecat cu wisky și cu țuică. Oricît m-aș strădui, este imposibil să pot să descriu coerent ceea ce mi se întîmplă. Cuvintele mi se par prea reci față de febra trăirilor noastre. Primiți aceste însemnări numai ca pe o ofrandă. Sînt lacrimi de suflet, turnate în tiparul zbuciumat al acestor rînduri. Scuzați aspectul de improvizație; pe aici totul este în … reconstrucție.

Ni se propune să fim cazați pe gratis la un hotel din ospitalitatea cu care România îi primește pe cei ce aduc ajutoare din străinătate. Refuzăm politicos din dorința de a fi cît mai repede în părtășia fratelui Viorel Clintoc din Beiuș.

Sîmbătă 17 Februarie 1990

Pînă la urmă ne-am instalat totuși într-unul din hotelurile stațiunii balneoclimaterice Felix. Viorel Clintoc, coleg cu mine la Seminarul Teologic de la București, va veni în Oradea mîine dimineață pentru un control medical al soției sale. Mai există în România și necazuri. În hotelul în care stăm sînt cazați oameni veniți din toată țara să-și aline reumatismele. Toate tratamentele și controalele medicale se fac în interiorul clădirii, la diferitele ei nivele. Atmosfera este destinsă și pretutindeni se face …politică.

Ora 12 a.m. Mă întîlnesc plin de emoție cu fratele Liviu Olah, colegul meu de slujire creștină printre românii din aria Los Angeles. Îl găsesc tare obosit și puțin bolnav. În cele 7 zile de cînd a venit dînsul din America a predicat deja de 12 ori! Îl luăm acum cu noi, să vizităm împreună orfelinatul din Beiuș.

(Pentru înțelegerea situației vă invit să retrăiți drama orfanilor pe un film de pe YouTube)

Ora 1 p.m. Depozitul acesta de suflete și corpuri născute de doar câțiva ani este o tragedie sfîșietoare. Peste 150 de copii găzduiți în ceea ce a fost pe vremuri un conac boieresc și care probabil stîrnea invidia trecătorilor. Acum, el este doar cu puțin mai mult decît o groapă de gunoi puturoasă în care mișună viermii neputinței.

Priveliștea copiilor sălbăticiți este zguduitoare. Majoritatea scot niște sunete guturale și întind mîinile lor înspre noi într-o chemare instinctivă după dragoste și ocrotire maternă. I-aș putea împărți în două categorii care se confundă din cauza destinului lor comun: cei sănătoși abandonați de mame anormale și cei anormali abandonați de mame sănătoase. Umblăm din salon în salon, apoi prin sala de mese, prin bucătărie și prin sălile de terapie. Din cînd în cînd, părăsesc grupul și ies puțin în curtea de afară ca să respir aer curat și să-mi recapăt echilibrul lăuntric. Prefer să mă opresc aici cu descrierea impresiilor mele. Înăuntru se împărțeau bomboane și se făceau fotografii.

Cu delicatețe și jenă, personalul de servici se trăgea la o parte ca să nu apară în poze. După cîteva ore de vizită ne-am strecurat cu greu afară din curtea orfelinatului prin mulțimea de țigani care înconjuraseră poarta. Am crezut că scăpăm dîndu-le și lor cîteva bomboane, dar tot ne-au furat cîte ceva din mașina deschisă peste care s-au aruncat ca lupii de pradă. Sărmana Românie! M-am uitat cutremurat în jur căutînd să-mi vindec tremurarea lăuntrică odihnind-o asupra unui colț frumos din natură. Am căutat însă zadarnic: tristețea pămîntului neacoperit nici de haina sărbătorească a vegetației și nici de mantia îngăduitoare a zăpezii era pretutindeni dezolantă.

Spre seară plecăm spre Beiuș unde sperăm să fie noul cartier general al sucursalei misiunii noastre. Una din bucuriile acestei vizite a fost adunarea din sala „de cultură“ a orașului. Văd cu bucurie primele 1.000 de foi volamte cu „cele 4 legi spirituale” trase la copierul „Ricoh” adus din Germania. Fiecare vizitator primește cîte o copie. Sînt prezente și autoritățile orașului. Aflăm cu stupoare că cei doi preoți ortodoxi din localitate, roșii de mînie și roși de invidie, cu bărbile fluturînd în vînt, protestaseră vehement cu o zi înainte: „Nu le dați sala „sectanților”! Răspunsul noului primar trebuie popularizat în toată țara: „Dar de ce domnilor? Nu vă înțeleg tulburarea! Oamenii aceștia au fost tare persecutați sub Ceaușescu. Doar nu vreți să ne întoarcem acum la practicile lui. Acum avem libertate. Libertate pentru toți. Cereți-mi sala și vi-o dau și dumneavoastră. Vi-o dau chiar din ziua de mîine. Vi-o dau toată săptămîna dacă vreți. Nu vă însă înțeleg de loc tulburarea!” Un răspuns inteligent și bun care a provocat tăcerea, dar nu și …simpatia.

Ne aflăm acum în sală. La masa „prezidiului” se află păstori locali și invitați din altă parte. În spatele mesei, pe scenă, s-a așezat corul bisericii baptiste maghiare. Fratele Viorel ia cuvîntul și face o introducere în care prezintă rostul și semnificația serii. Glasul lui răsună blînd, limpede și plin de căldură. Sînt totuși unele lucruri care trebuiesc lămurite. Cineva a rupt afișele lipite pe stîlpii orașului.

Viorel întreabă:„De ce nu s-au rupt alte afișe, ale altora din trecut? De ce s-au rupt acestea de astăzi? Cine este încă în vrășmășie cu Dumnezeu?” O altă frază memorabilă: „Am ajuns cerșetorii lumii. Ne-am spetit muncind ca să ajungem săraci. Un neam întreg trăiește astăzi cu mîna întinsă. Nu din vina lui, ci din vina altora.”

Urmează apoi programul propriu zis. Vorbim toți cîte puțin și încheie cu un mesaj de evanghelizare fratele Liviu Olah. Glasul lui răsună familiar trezind amintiri înflăcărate dintr-un trecut nu prea îndepărtat. Simpatia celor prezenți este copleșitoare.

Duminică 18 Februarie 1990

Ora 10 a.m.

Mulțime de delegați din toată țara adunați în sala Consiliului. Sunt martor la o bulibățeală generală, un fel greșit de a înțelege sloganul „Libertate pentru toți!“. Pînă acum, mulți oameni persecutați sub comuniști s-au socotit scoși de sub protecția legilor. Acum nimeni nu mai ascultă de nimeni într-un general climat de „fără- de-lege”.

În Cluj am oprit la o benzinărie unde o doamnă foarte amabilă ne-a servit  …preferențial. Din cele 50 de mașini așezate la coadă nu s-a auzit nici o voce de protest. Era un alt fel de a exprima recunoștința față de „străinii” veniți cu ajutoare. Pe serpentine ne-am întîlnit cu o coloană de 8 TIR-uri plecate din Italia. În fruntea lor mergea un Volswagen van pe care scria: „Polizia nationale – Latio”. Toate mergeau la Iași pline de medicamente și echipament medical, un ajutor guvernamental.

Ne îndreptăm spre Suceava, de unde era Elena Boghian, în dorința de a ne vedea cu rudele celor care lucrau acum la sediul organizației CAM din Ohio. Între Bistrița și Suceava, România are material de export. Zona aceasta turistică ar putea trezi invidia oricăreia dintre țările Alpilor europeni. Grîbim bidivii cailor putere și alunecăm pe banda șoselei străjuită de o parte și decealaltă de munteni majestuoși, cu căciulile înzăpezipe pe creștet.  N estrecurăm prin filigramul delicat al brazilor cu broderia crenguțelor înălbite de nea.

Pasul Tihuța ne-a întîmpinat cu restaurantul plin de fum. În curtea plină de zăpadă se servea bere și mititei. În zare se întindea cît zăreai cu ochii Bucovina cea frumoasă dormitînd sub plapuma iernii în așteptarea trezirii miraculoase din primăvară. Fără să stăm prea mult pe această culme montană, ne-am continuat drumul printre casele frumoase, cu etaj, „necolectivizate” ale celor ce locuiesc la munte.

Pe clădirilor oficiale fluturau steagurile fără stemă comunistă. Din loc în loc, la ferestre, oamenii atîrnaseră pînze negre exprimîndu-și astfel recunoștință pentru cei ce muriseră pe alte meleaguri românești ca să le dăruiască tuturor o nouă speranță. La marginea drumurilor, uneori mai deși decît stîlpii de telegraf, ne așteptau copiii cu degetele răsfirate în semnul victoriei, cu bucuria clocotindu-le pe fețe și cu întreaga lor ființă anticipînd primirea …bomboanelor. „Dar gumă n-aveți?”

În preajma amiezii străzile erau pline de oameni frumoși care ne salută și ei cu același omniprezent semn al victoriei. Femeile zîmbitoare ne trimiteau „bezele” ducîndu-și degetele la gură și aruncîndu-le apoi grațioase spre noi.

Ora 6 p.m.

Am ajuns la Suceava! Rudele lui Elena se revarsă peste noi, bucuroase mai ales că aveau deja pașapoartele în buzunare. Îmbrățișări, emoții. Peste alte cîteva săptămîni, scena aceasta se va repeta pe aeroportul din Cleveland, unde „moldovenii” își vor reîntregi familia.

Seara la Biserică ajungem la sfîrșit și … o luăm de la început. Biserica din strada Zamca este plină, păstorul Dan Boingeanu este emoționat. Larry Yoder și soția depun mărturie și apoi cîntă la o mandolină electronică stîrnind curiozitatea și uimirea celor din sală.

Corul bisericii locale cîntă cu mult elan, eu vorbesc „ca pe vremuri” despre Zacheu și continuăm apoi cu întrebări și răspunsuri (Perestroica, democrație, America, profeții, pocăința celor de peste ocean, mormonii ajunși acum și în România).  Ne încingem în aceste discuții din care ne oprim cu greu spre ora 10 p.m., punînd capăt unui servici care începuse în urmă cu 5 ore.

Providențial, după încheierea programului din biserică ajunge la noi și TIR- ul cu alimente și medicamente pentru orfelinatul, spitalul și leagănul de copii de la Siret. Mîini vînjoase descarcă jumătate din încărcătura mașinii care se va îndrepta mîine cu restul înspre Iași.

Eu mă rup cu greu din îmbrățișările celor care, strîngîndu-mă în brațe și sărutîndu-mă, îmi declară solemn că … sîntem rude. Cu un tată ca al meu care a avut atîția frați, surori și verișori, nu-i de mirare că, mi se spune aici, am ajuns să am peste 150 de rude …apropiate! Pe majoritatea însă nu i-am văzut niciodată. Îi iubesc pe toți, dar parcă aș vrea să nu mă mai strîngă atît de tare în brațe și mai ales să nu mă mai … pupe pe gură. Moldova asta este tare aproape de coșmarul pupăcios din Moldova Sovietică de acum 4 luni.

Ajunși înapoi la bloc, admirăm soba de teracotă zidită „ilegal” în mijlocul apartamentului de la etajul 4. La telefon, vorbesc cu Iosif Morcan, păstorul bisericii din Iași. Îmi spune că dacă îi promit că vin, închiriază sala sporturilor din oraș. Auzi, domnule, ce pot face acum baptiștii din Iași! Îi răspund că dacă face așa ceva nu vin. Rămîne să mai discutăm problema mîine. Înainte de culcare, îngenunchiat la marginea patului, mă rog Domnului să nu-mi dea mai mult decît pot eu duce.

Luni 19 Februarie 1989

Ora 2 a.m. Miez de noapte. Buimăcit de somnul încă neîmplinit sar din pat trezit de telefonul de la care gazda chema alarmată poliția.

Ora 2,30 a.m. Un ofițer cu 4 stele (mă scuzați, eu n-am făcut armata!)  și cu însemnul trecutului comunist smuls de pe epolet, îmi ia (dictîndu-mi!) declarații. Mă amuz la gîndul că va trebui să semnez cu numele meu această „compoziție” a lui, de loc „literară”. Sunt străpuns ca de un trăznet de amintirea zilelor când mi se dictau alte declarații în orele petrecute în sumbrele camere de interogatoriu ale Securității din București….

Dar ce se întîmplase de fapt? Iată ce: În strada din fața blocului în care am fost găzduiți se săvîrșise o „infracțiune”. Infractorii spărseseră mașina cu care veniserăm noi din Germania și furaseră o ladă cu banane și una cu ciocolate. Au rămas neatinse: un casetofon portativ, valize cu haine, alte pachete, adică tot restul. Pe ușa din spatele mașinii, „vandalii scriseseră: „Vrem ciocolate gratis!”

Mi-ar fi plăcut să fiu lăsat să compun eu inevitabilul proces verbal. Iată cam ce aș fi avut de scris: „făptașii” – probabil copii din blocurile din jur; „vinovații” – un Partid comunist ateu, rău și absurd care a interzis până mai ieri copiilor până și accesul legal și liber la ciocolată.

Mîine, adică astăzi, pe ziuă, va trebui să răscolim toate resursele sistemului industrial orășenesc pentru a găsi o bucată de plastic care să ne acopere paguba înlocuind pînă în Germania geamul spart. Cît despre păgubașele banane și ciocolate …fie-le odihna dulce!

În miez de noapte ne-am plecat înaintea Domnului rugîndu-ne pentru hoți și polițiști deopotrivă. I-am dorit pe toți mîntuiți și iertați de Cel ce a plătit totul și în locul tuturora.

Dimineața ne-am îndreptat spre orfelinatul din orașul Siret. Emoția a fost mare cînd Elena Boghian a reintrat pe porțile casei în care și-a petrecut unii din anii copilăriei. A regăsit acolo chiar pe unul dintre „educatorii” ei care ocupa acum postul de Director. Împreună cu el, cu capetele plecate am rostit prima rugăciune înălțată vreodată în acel birou de director. I-am dăruit o Biblie și el și-a exprimat dorința de a fi ajutat să dea o educație creștină copiilor. „Am început-o eu și singur, dar nu mă prea pricep. I-am învățat doar rugăciunea „Tatăl nostru” pe care o spun acuma ei la masă și la culcare”.

Marți 20 Februarie 1989

„Trei păstori se întîlniră…” M-am întîlnit cu două mari iubiri: Iosif Morcan, păstorul de la Iași și Costel Macoviciuc, păstorul fraților penticostali din Suceava. Din discuțiile purtate cu ei am simțit imensitatea sarcinilor care le stau pe umeri. Copleșiți de resopnsabilitatea momentului istoric, ne-am plecat genunchii la pămînt și ne-am despovărat la picioarele Crucii.

În drumul spre Iași am trecut prin orașul Pașcani. Locul unde a primit soția mea repartiția după absolvirea facultății de chimie alimentară. Am stat pe aici din 1978 până prin 1981. Imaginile fugare de pe drum mi-au reactivat arhivele sentimentale: … garsoniera începuturilor mele casnice, fabrica de zahăr, stația de epurare, gara, spitalul orășenesc … Altă dată petreceam pe aici cu Daniela, soția mea. Dintr-o dată, m-a strîns în spate ca un junghi dureros gîndul că s-ar fi putut să fie și altfel și să fi rămas încă și acum în lumea aceasta a colbului ridicat la rang de estetică pitorească. America, America, numele tău este: „utopia posibilă!”.

Printre relatările despre revoluție, Iosif îmi strecoară gluma zilei: „Știi, se strigau mereu niște lozinci pe care le știu acum și copiii: „Nu plecăm! Nu plecăm!” sau „Fără violență!” și „Armata e cu noi!” Acum se zice că un tată s-a răstit seara tîrziu din fața televizorului politic spre copiii săi: „Plecați mă imediat la culcare!” Copiii au răspuns instinctiv: „Nu plecăm! Nu plecăm!” „Mă, pun cureaua pe voi!” i-a amenințat tatăl. „Fără violență!” au scandat automat copiii. Învins de rîsul care-l biruise, tatăl s-a uitat înspre mama copiilor și i-a spus: „Spune-le tu, dragă, să meargă la culcare” La care copiii au strigat în cor: „Mama e cu noi! Mama e cu noi!”  Gluma poate fi imaginară, dar ea măsoară politizarea vocabularului unei națiuni cuprinse de febra revoluționară. Și în familie însă, ca și în societate, este bine să știm cînd să lași politica și să te duci la … culcare. Viața își are legile ei inexorabile care trebuiesc să ne redea dimensiunile „normalului”.

Ora 7 p.m. Plecăm la biserica baptistă din dealul Sărăriei pentru a asista la descărcarea unui TIR cu remorcă plin cu haine trimise de baptiștii din Suedia. Este doar cel dintîi dintr-un total de trei transporturi. Celelalte două vor aduce echipament sanitar și alimente. Subsolul clădirii bisericii s-a umplut și golit de nenumărate ori în decursul lunilor Ianuarie și Februarie. Voluntarii vin să descarce și apoi să răspîndească pachetele la bisericile, spitalele, orfelinatele și azilele din Iași și împrejurimi. Aceiași organizare frumoasă am văzut-o și pe la celelalte biserici. Nu-i de mirare că cei din străinătate au refuzat să mai colaboreze cu haosul de pe la întreprinderile de Stat, preferînd să lucreze preponderent cu bisericile.

Miercuri 21 Februarie 1990

L-am rugat pe Iosif să-mi îngăduie un program de „refacere”. Dorm pînă tîrziu și stau apoi să citesc cu aviditate presa românească. Aud că au apărut zeci și zeci de noi publicații. Aproape fiecare oraș și-a scos gazetele lui, mai mult sau mai puțin „independente”. Este uimitor să vezi cîte talente au apărut dintr-o dată la iveală. Revoluția a descătușat resursele acestui neam predispus spre literatură. Rău famata „Scînteie” revista Partidului Comunist, este acum „Adevărul”, dar mărturisesc că în afară de titlu și versetul Biblic citat alături de titlu în fiecare număr, n-am găsit prea multe lucruri schimbate în această publicație. Toată lumea aleargă după „România Liberă”. Se fac cozii de cîte 2 ore și jumătate și ziarul se revinde apoi cu preț de speculă. Este la fel de incisiv și reușit ca „Micro Magazinul” românesc din America. Nu-i de mirare că guvernul îl critică deschis și cere interzicerea anumiților autori de ziar, iar oamenii îi păstrează numerele colectîndu-le ca pe niște „apariții cu iz de minune”. Iată numai un exemplu din curajul civic de care dau dovadă oamenii care scot această publicație:

„Extrase din „România Liberă” apărută în data de 20 Februarie:

„Moravuri, moravuri… 10 Februarie, Duminica la prînz 4.000 de cetățeni au demonstrat în fața guvernului cerînd adevărul despre securiști și securitatea care, după ce a tras și au fost arestați, au dispărul fără urmă. Spre seară au apărut printre demonstranți un grup de 200 de inși bine îmbrăcați, mirosind a băutură și declarîndu-se mineri, care au luat clădirile cu asalt, rănind militarii de pază și maltratînd un reprezentant al guvernului. Mulțimea a strigat tare: „Cine e cu noi, să vină înapoi” „Arestați-i, arestați-i”. Televiziunea a venit însă „întîmplător” chiar atunci cînd au luat cu asalt „huliganii” clădirile guvernului, relatînd totul de parcă cei mulți din piață ar fi făcut totul manevrați de „alții” (aluzie la partidele istorice). Luni au pornit „spontan” din valea Jiului două trenuri cu mii de mineri revoltați care au venit la București să apere Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu. I-am văzut cu toți la televizor. Delegații lor au avut o audiență cu reprezentanții Consiliului provizoriu și au vorbit clar în sprijinul lui Ion Iliescu și împotriva celorlalte partide”.

Cel dintîi vorbitor „miner” a fost recunoscut de redactoarea poetă Gabriela Negreanu ca fiind Gheorghe Titu Cocheci. Nu numai că acest „miner” cu o exprimare voit pocită nu era din valea Jiului, ci din București, dar o mai însoțise o dată prin 1988 ca „tînăr scriitor” ce însoțea delegațiile de scriitori și trăgea cu urechea. Citez iarăși din textul ziarului:

„Dar „minerul” de azi vine să ațîțe, să dezimformeze și să manipuleze opinia publică prin intermediul canalelor TVR libere. În numele cui? Cu ajutorul cui?”

Scris la numai două zile după manifestația din piața Victoriei, acest articol răspundea de fapt celor ce fuseseră acolo să întrebe: „Unde sînt securiștii și Securitatea care, după ce au tras în noi, au fost arestați, dar au dispărul fără urmă?”

Miercuri 22 Februarie 1990

Privesc la TV și nu-mi vine să cred. Un reportaj luat românilor întîlniți pe străzile Vienei. Unii sînt în vizită, alții fugiți. Întrebările reporterei curg continuu, pline de tact și totuși insintente, stăruitoare, deșirînd încet, încet pînza sufletească a celor aflați „în nicăieri”, între țara din care au plecat și o iluzorie țară a împlinirilor, care nu i-a primit încă. Răspunsurile sînt sincere, tăioase la început, ironice, apoi se îmblînzesc, dînd la iveală din străfunduri de inimi multă suferință, multă amărăciune, dar și multă tristețe și descumpănire. Un plecat de acasă este, oriunde și oricum, unul care n-a vrut să plece, dar care pentru că n-a vrut să se plece a ajuns să plece.

Ora 8 p.m.  Miercuri este de obicei seara de studiu a tineretului. Iașul nu face nici el excepție. Mă întîlnesc cu un grup interconfesional … sau multiconfesional … sau neconfesional condus de Dănuț Mănăstireanu. Sînt tineri diferiți ca structură și statură duhovnicească, dar cu toții îndrăgostiți de Biblie și doritori de „mai mult” și „mai bine”. Avem o seară bună și ne despărțim cu greu dincolo de ora 10:30 p.m.

Aflu că aseară, după miezul nopții s-a transmis o ședință de lucru a Consiliului Provizoriu. N-am știut și mi se spune că am pierdut ceva interesant, dar că transmisia  va  continua  astăzi  după  miezul nopții. „Așa sînt ăștia”, izbucnește cu năduf Sanda, soția păstorului Morcan, „Ceaușescu ne-a mîncat zilele, Iliescu ne mănîncă acuma nopțile!” Haz de necaz … cu macaz!

Joi 23 Februarie 1990

Încă o întîmplare tristă. Aseară, un șofer al unui TIR cu ajutoare din Olanda a fost jefuit de haina și banii pe care-i avea. Seara i s-a terminat motorina la numai 100 de metri de destinație. Pînă a venit înapoi cu gazda lui română, „țiganii” i-au spart cabina și i-au furat haina de blană, actele, documentele lui de drum și valuta care totaliza peste 2.000 de dolari. Nu erau banii lui și acuma se mîhnea la gîndul că va trebui să muncească cumva pentru a-i plăti înapoi și asta îl va ține departe un timp de România. De 5 ani lucra ca și „cărăuș” pentru țările comuniste. M-a surprins faptul că nu condamna pe nimeni și nu era supărat nici măcar pe țigani. „Toată vina este a mea, căci cunosc bine aceste locuri și n-am fost destul de precaut!”

Sărmană Românie! Ce renume ai ajuns să ai, dacă „hoțiile” ți-au intrat în „specificul național” și nu se mai miră nimeni!

Seara m-am întîlnit cu Zabet, creștinul din conducerea județeană a frontului. Entuziasmul lui revoluționar din Ianuarie era acum domolit dureros ca urmare a  deziluziilor rezultate din colaborarea cu cei din noua conducere politică. Mi-a spus multe lucruri care, dacă nu m-au mirat, m-au convins încă o dată că „mai e mult pînă departe”.

Ora 9,30 p.m. Echipa noastră de patru se reîntregește. Au sosit Larry, Chery și Elena. Sînt acum un simplu spectator al emoțiilor prilejuite de întîlnirea lor cu Iașul. După cîteva minute de părtășie, îmi dau seama că ei sînt coplet epuizați fizic. Au alergat toate aceste zile în care eu m-am odihnit la Iași. Orfelinate, spitale, sate uitate de timp și de lume, granița cu rușii, Botoșani, biserici, rude și cunoștințe. De comun acord, am hotărît să avem un „Amin” timpuriu și să-i trimitem devreme la culcare.

Vineri 24 Februarie 1990

Pretutindeni în țară se reconstruiește. În primăvara libertății lor, românii adună vreascurile, curăță grădinile și dau cu var pe garduri, pe pietre de drum și pe pomi. Ca-n desprimăvărările dintotdeauna. Toate bisericile au nevoie grabnică de bani: clădirile se cer reparate, extinse sau de-a dreptul reconstruite. Astăzi m-au găsit unii care caută străini să-i susțină material. Notez totul și nu promit nimica. M-a impresionat grupul de creștini baptiști din Roman, care vor să-și schimbe locul din cartierul țigănesc înspre centrul strategic al orașului. Deși nu sînt decît 40 de adulți și 25 de copii, au acontat „la concurență” o clădire în valoare de 600 de mii de lei. Prima plată a fost deja de 180 de mii. Cum, de s-au încumetat să promită că vor achita și restul? „Prin credință, frate, Domnul are nevoie de o astfel de clădire în oraș. Sînt mulți oameni aici. Știm că va fi bine. Sîntem siguri că banii vor veni de undeva. Nu știm încă de unde”. Nu m-am putut opri apoi să complectez: „Nici eu nu știu de unde”.

Ora 6 p.m. Emoțiile ating iarăși cote maxime. Elena se reîntîlnește cu biserica din Iași după 6 ani de absență. Adunarea este arhiplină. Afară este tare frig. A căzut noaptea. Înăuntru curge transpirația pe noi. Privesc cu simpatie mulțimea celor care stau în picioare. Vor rămîne așa pînă după ora 9,30 p.m. Ca de obicei, după prezentări și predică urmează întrebările. Adunarea se transformă într-un „forum” în care se publică punctul de vedere creștin asupra evenimentelor și împrejurărilor. Un profesor universitar, aflat pentru prima oară între „evanghelici” pune o întrebare de mare bun simț și aleasă nedumerire: „Nouă de ce nu ne-a spus nimeni încă despre aceste lucruri?“ Este genul de întrebări la care nu găsești mai niciodată răspuns.

La sfîrșit, aceiași persoană avea să se apropie cu sfiiciune de păstorul Iosif Morcan spunîndu-i: „Dacă-mi permiteți, vreau să vin și Duminică”. Un alt asistent universitar, mi-a spus: „Vin de 2 săptămîni și voi veni și săptămîna viitoare. Doresc să mă mut pentru totdeauna la dumneavoastră”.

După cum vedeți, secerișul de suflete continuă!  Noaptea, tîrziu, vorbim la telefon cu Ohio. „Baza” misiunii noastre vrea să știe ce mai facem.

Sîmbătă 25 Februarie 1990

Ne despărțim iarăși: eu zbor cu Tarom-ul spre București părăsind iarăși grupul care va colinda cu mașina Moldova, Dobrogea și Bărăganul. Caut să ajung mai repede la tata și să reușim să stăm cîteva zile împreună. Spre aeroportul din Iași, Iosif îmi mai spune cîte ceva din lucrurile „pe care voi, americanii, nu le știți și nici nu vreți să le credeți”.

„Anul trecut a fost greu cu mîncarea. Cei ce n-aveau rude care să le trimeată ceva pachete, au suferit inimaginabil. Mai ales cei care aveau mulți copii. Într-una din aceste familii, tatăl inventase o șmecherie ca să- i facă pe cei mici să uite foamea. Seara cînd veneau toți la masă le spunea: „Dau un leu celui ce renunță la mîncare, că iar n-avem destulă”. Micuții adormeau apoi fericiți strîngînd în mînuțele lor moneda care funcționa ca un fel de pașaport al imaginației înspre lumea unor vise cu mese îmbelșugate. Dimineața, cînd cercul gurilor flămînde îl asaltau iarăși, tatăl spunea negustorește: „Cine vrea să mînînce, să dea cîte un leu de porție. Să avem cu ce cumpăra pentru diseară”. Și astfel bănuții mici se rostogoleau iarăși în buzunarul tatălui, care-i păstra bineînțeles pentru binecunoscutul tîrg de seara. „Unde ești copilărie răsfățată de privilegiați născuți în America?”

Ora 1,40 p.m. Surpriză mare la aeroport. Paza de la poartă ne spune zîmbind că vom avea o mare întîrziere: „Aparatul de zbor n-a decolat încă de la București. Cei de la Otopeni și Băneasa sînt în grevă”. Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Mă uit la Iosif, el zîmbește. Mă uit la ceilalți oficiali din jur. Toți zîmbesc într-o veselie a celor care au confirmarea încă unui pas spre „democrație”. Greva aceasta pare tuturor o victorie…  Așa să fie! Dar vreau să-l văd pe tata!

Îmi vine să le strig: „Lăsați joaca și ajutați-mă s-ajung la București astăzi!”

Ora 4,10 p.m. Zbor fără incidente. Motivul grevei fusese dorința de „demilitarizare” a traficului aerian. Nu înțeleg prea bine ce înseamnă asta: reîntoarcerea sub protecția „securității” de altă dată sau primul semn dintr-un proces mai îndelungat de promovare a Tarom-ului în comunitatea liniilor aeriene strict „comerciale” ale celorlalte țări europene. Oricum, nu am timp să desleg această șaradă pentru că inima mea bate acum tare și un nod dureros îmi gîtuiește respirația. De dincolo de geamul aeroportului mă privesc doi ochi ca două flăcări pornite din jarul mocnit atîta amar de vreme în inimă: „Bine ai venit, măi băiatule!”

Duminică 26 Februarie 1989

Duminică dimineața ne-am dus împreună la biserica baptistă din Nicolae Titulescu, nr. 56A. Aici am copilărit și tot aici am primit și botezul. Mi s-a făcut propunerea, mai în glumă, mai în serios, să rămân aici ca pastor asistent, cel puțin pe timpul cînd tatăl meu se va afla în U.S.A. pentru tratament medical. Trebuie să recunosc că nici n-am reușit să zîmbesc la această glumă. Seara, călcând pe urma pașilor de altădată, am vizitat biserica baptistă din strada Popa Rusu. Clădirea extinsă, remodelată, corul întinerit, lucrători tineri și entuziaști. Nu mai era aproape nimic din atmosfera pe care o știam eu altădată.

Luni 27 Februarie 1990

Dimineața am petrecut-o la sediul Comunității. Dumnezeu mi-a făcut surpriza de a mă întîni cu Ion Vasile, unul dintre tinerii cu care făceam altă dată studii biblice și care acum este păstor la Cîmpina. Au venit apoi Vasile Taloș și Doru Hnatiuc care s-au abătut din drum numai ca să mă vadă. Ei se duceau să se întîlnească la Predeal cu alți cîțiva frați păstori pentru a definitiva noul Statut de funcționare al Cultului Baptist. Între altele, fratele Taloș mi-a spus că a uitat să programeze întîlnirea pe care trebuia să o avem noi cu reprezentanții Consiliului Provizoriu, așa că va trebui să merg eu să fac aceasta.

Pașaportul meu american și-a mai dovedit încă o dată puterea. Cu el în mînă sînt lăsat să trec printre rînduri de militari, de tancuri și de  polițiști  care apără acum sediul puterii. După ce ne-au legitimat, ofițerul de la poartă ne-a condus politicos sus în sediul actualei puteri de Stat, temutul Consiliu de Miniștri de altădată. Mi se dă o „legitimație„ de liberă circulație în interior și trec succesiv peste gărzile așezate pe culoare și la ușile lifturilor. Ajung într-un tîrziu în cabinetul domnului X și stau de vorbă cu cei ce stabilesc audiențele. Convorbirea este relaxată, politicoasă și foarte amabilă. Se simte însă un aer de provizorat nesigur. Spre dezamăgirea mea, mi se confirmă încă o dată că românii înjură prea mult și vorbesc urît la „toate nivelele”. Din cînd în cînd își aduc aminte că sînt și eu prin preajmă și rostesc o scuză circumstanțială: „Să ne ierte domnul părinte că la noi este încă revoluție”. Se fumează mult și cu patimă. Obișnuit cu propaganda americană împotriva fumatului, mă feresc și eu cum pot și-i privesc cu jale cum se îneacă și tușesc a tuberculoză și cancer pulmonar.

Imaginea aceasta am văzut-o apoi multiplicată și amplificată tragic în toată societatea românească. Un neam întreg s-a pus la afumat și se îmbălsămează în băutură. Fețele sînt scofîlcite, ridate și prematur îmbătrînite. Respirația le este îngreuiată și le miroase greu, a hoit. Chiar și copiii trag cu nesaț fumul otrăvitor. Pe lîngă destalinizare, România ar avea nevoie și de o dezintoxicare.

Ca pretutindeni în țară și cei din biroul în care am intrat fac „politica naivă a străzii”. Vorbim despre jocul de putere și despre realitățile noi din România și din lume. Privirile sînt deschise, discuțiile sînt libere, glasurile sînt cînd tutelare, cînd pline de curiozitate. „America nu vrea încă să ne ajute. Nu înțelege momentul istoric din România. S-ar putea să piardă „oportunitatea românească” dacă mai zăbovește mult”. Privesc amuzat și aleg să tac din gură. Zîmbetul meu, doar pe jumătate ascuns, nu le scapă însă din vedere. Va fi nevoie de mult mai mult decît de cuvinte spre a putea convinge America că: „ce-a fost nu mai este și nu va mai fi niciodată”. Părăsesc clădirea Consilliului cu sentimentul că am trăit o experiență unică a unei întîlniri cu „puterea fluidă a zilei”, o masă de oameni care nu s-a solidificat încă și nu s-a turnat în forme rigide și birocratice de protocol. Sînt sigur că aceasta nu va mai ține multă vreme. Peste numai cîteva luni, dacă aș reveni, sînt sigur că aș avea o altă primire și un alt fel de conversație, probabil cu o cu totul altă persoană.

Seara la aeroport, în așteptarea celor doi directori ai noștrii care vor veni din America pentru întîlnirea cu Consiliul Provizoriu, ne întîlnim și cu Viorel Clintoc, venit cu echipa lui de la Beiuș. Sosesc și americanii mei împreună cu Elena Boghian venind de la Constanța.

Delegația noastră de primire este complectă, dar avionul va întîrzia să vină mai bine de 2 ore, iar atunci cînd va veni, ne va aduce un David Troyer bolnav, cu febră mare și cu amețeli puternice. Mă uit cu drag la acești oameni frumoși, îndrăgostiți gata de jertfă de necăjitul popor român, gata oricînd de încă o binefacere pentru săracii săracilor lumii. Activitatea lor a depășit de mult aria României umbrind cu dragoste părți din Rusia, Nicaragua, Salvador și Haiti. Nu era America pe care o așteptau domnii d ela Consiliul de Stat, dar ceva din America totuși venise.

Stabilim baza noastră la hotelul București și mergem la culcare așteptînd cu teamă ziua de mîine. Noaptea tîrziu, mă delectez cu încă o vizionare a ședințelor noului Parlament. Sînt toți acolo: și Caragiale și Moș Teacă și …acest monument de naturalețe, farmec și suflet românesc care este poetul Mircea Dinescu, cel care a apărut printre primii la televiziune în timpul revoluției și a rostit acele cuvinte memorabile: „Dumnezeu s-a întors cu fața către România! Să ne întoarcem și noi cu fața spre El”. De data aceasta, Dinescu se ridică vehement, dar plin de farmec împotriva severității unui decret care, de teama anarhiei, ar putea limita periculos de mult libertățile democratice: „Eu nu înțeleg domnule, ce aveți cu guvernul ăsta? N-am hotărît toți să-l lăsăm să funcționeze pînă la alegeri? Acum am ajuns să ne jucăm de-a „scutură bananieru să cadă … guvernul!” Lăsați-l domnule, că și așa cade la alegeri!”  „Și cu aceste pretinse atentări la securitatea noastră prin criticile de la demonstrații, eu nu sînt de acord. Platforma mea, dacă aș candida și aș avea vreo una, ar fi să dăm oamenilor localuri în care să mănînce semințe, să bea cafea, să citească presa și … să înjure guvernul! Lăsați-i domnule, că așa este democratic. În străinătate toată lumea înjură guvernul și nu se mai supără nimeni.”  „Și cu interzicerea demonstrațiilor… Eu cred că nu e bine. Țara asta este „stătută” domnilor. În 45 de ani nu ne-am mișcat de loc. Lăsați-i să demonstreze. Cel puțin cîte o demonstrație pe zi. Trebuie să recuperăm din urmă. Să se facă ordonat și să scrie clar pe pancarde ce vor să ceară”.

Duminică se afișase deja în piața Scînteii, devenită între timp piața „Presei Libere”, o lozincă susținută de prezența unui impresionant număr de oameni. Lîngă statuia lui Lenin pe care o doreau înlăturată, studenții scriseseră: „Învățați, învățați, învățați, … din 45 de ani de comunism”. Complectări revoluționare moderne la o teză comunistă devenită clasică. (După alte două săptămîni statuia aceasta, urîtă acum de toți românii, avea să dispară dusă de o macara înspre curtea unui colecționar excentric din occident sau spre …topitorie pentru confecționarea unor clopote de biserică!)

Marți 28 Februarie 1990

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor! La început se părea că David Troyer aiurează din cauza febrei. Apoi noi ne-am reunit în sala de mese a restaurantului și i-am rugat pe chelneri să nu ne deranjeze pentru cîteva minute ca să putem avea un timp de rugăciune. Ca prin farmec, David a coborît jos după o jumătate de oră simțindu-se mai bine. Sănătatea lui s-a îmbunătățit apoi constant. După întîlnirea de la Ministerul Comerțului exterior a devenit chiar vesel.

La ora 10 a.m. a venit să ne ia domnul C. de la Consiliul Provizoriu. Ne cunoșteam deja și deși eu aveam alte planuri pentru acea dimineață, el a insistat să fiu și eu prezent la discuțiile de la Minister. Cei de acolo ne- au primit cu o bucuroasă și amabilă anticipație. Ne-au felicitat pentru tot ceea ce am făcut în trecut și s-au arătat gată să ne dea un cadru legal pentru activitățile noastre viitoare. De la „oficiali” am auzit și gluma zilei: „Astăzi este “Lăsata secului”, dinaintea Sfintelor Paști, și toată lumea speră ca într-adevăr „Secu” să fie lăsată la vatră!”.

Seara am putut ajunge în sfîrșit acolo unde îmi dorea inima, pe strada Berzei la numărul 11. Seminarul teologic baptist și seminariștii m-au primit cu dragoste și cu o bucuroasă anticipație. Am petrecut un timp foarte frumos și fructuos în capela și sălile lor de clasă. Tîrziu, pe la ora 11,30 p.m. am ajuns obosit acasă. Noaptea am petrecut-o iarăși în fața televizorului asistînd la judecarea gărzii personale a „dictatorilor”, cei care i-au însoțit pînă la capăt cu elicopterul: doi maiori și doi căpitani de securitate. Erau toți cam de vîrsta mea, pe deasupra și frumoși și inteligenți. Din ceea ce văd, îmi dau seama că se face totul pentru a minmimaliza dimensiunile tragediei și masacrului din timpul revoluției. Chiar și numărul forțelor de securitate s- a diminuat suspect de la fabulosul 200 de mii de persoane, la 70 de mii și acum la aproximativ 10 mii de cadre. Bănuiesc că se încearcă astfel înlesnirea „reintegrării” slujbașilor vechi în sistemul nou creiat. După cum lămurea cineva: „Atunci cînd se vinde sau se închiriază casa, nimeni nu omoară și cîinii. Toată lumea are nevoie de pază. Cîinii trebuiesc păstrați. Nu se omoară decît cei cuprinși de turbare”. Deși nu-mi place, explicația mi se pare logică.

Pe micrul ecran, procurorul țipă, repede obraznic și insultă „băieții de pe Victoriei”, în timp ce ei stau smeriți, spășiți și triști de „ți se rupe inima” și-ți vine să le plîngi de milă. Cred că asta se și urmărește de fapt: compătimire din partea naivilor care vor ezita apoi să le mai ceară pedepsirea. La urma urmei, ce li se poate reproșa?

Doar faptul că și-au făcut conștiincioși și pînă la capăt „datoria” pentru care juraseră în fața țării.(!)

Miercuri 29 Februarie 1990

Dimineța devreme, zbîrnîitul crud și rece al telefonului mă zmulge din îmbrățișarea dulce a somnului. A murit soacra fratelui Taloș. Iată-l încă o dată pe acest minunat frate „deturnat” din lucrările Împărăției (Statutul) spre o altă realitate, aceea a vieții de aici, mai tristă, mai dureroasă, mai chinuitoare. Ziua avea să continue apoi pe această notă tristă. La hotel, Viorel Clintoc primește vestea că soția lui este suspectată de cancer la corzile vocale. Ne sfătuim în grabă și hotărîm să încercăm să o scoatem în Austria pentru un control și un eventual tratament medical.

Ora 8,30 a.m. O altă ședință de lucru la hotel. Apoi vizita la Ambasada și Consulatul American. Pentru mine, această vizită a reactivat amintirea zilelor de umilință când așteptam o ușă deschisă spre U.S.A. Afară, sute de oameni demonstrează acum pentru libertatea de a pleca în America. Înăuntru, funcționarii marii puteri exercitau libertatea Americii de a primi numai pe cine vrea și doar în condițiile stabilite de interesele național. Dincolo de naivitățile revoluționare ale zilei, realitatea este că până și  „libertățile” se contrazic cîteodată!

Încerc inițial calea muritorilor de rândși mă duc la ghișeu să obțin o viză de vizită în USA pentru tata. Mi se răspunde cu arțag: „Numai după luna Decembrie, domnule”. M-am lămurit și renunț foarte repede la modestia acestei poziții., așa că folosesc din nou ușa care dă în Consulat dinspre clădirea Ambasadei. Din direcția aceea bat de fapt toate vînturile. Se rezolvă imediat.

După ieșirea triumfătoare din Consulat, o iau ca pe vremuri pe jos pînă dincolo de  Gara de Nord, la Biserica din Basarab. Vreau să mă mai cufund încă o dată în realitatea acestui București atît de diferit de orașul adolescenței mele. Străzile mai poartă încă ecourile gloanțelor de la Revoluție. Zidurile sunt marcate de cicatricele trasoarelor. Lumea se grăbește, mută, murdară și, parcă, indiferentă. Gust astfel o felie de viață a „Micului Paris” de altădată, redus acum la dimensiunile unui mușuroi noroios surpat caraghios sub ploaia timpurie de primăvară.

Joi 1 Martie 1990

Din cauza urgenței medicale apărute în familia lui Viorel Clintoc, scurtăm cu două zile itinerarul călătoriei noastre, sărim peste Oltenia și pornim spre Timișoara. Pentru cazarea gratuită la hotelul „Continental” am avut nevoie de aprobarea Consiliului provizoriu de Unitate Națională. Am fost primiți cu toată bunăvoința, cu curiozitate și cu …nori de fum de țigară. Din cauza telefoanelor primite de la București am fost primiți cu onorurile unei delegații oficiale. Domnul Z a ținut să ne facă o impresie excepțională. După ce ne-a plimbat prin oraș să vedem locurile unde s-a desfășurat tragedia masacrului de la Revoluție, ne-a dat o masă la restaurantul de lux al hotelului și ne-a descris cu lux de amănunte neînțelegerea care mai stăruiește încă între revoluționarii din Timișoara și cei de la București. Într-un ton dramatic, dînsul ne-a  spus că Timișoara a dat un ultimatum Bucureștiului și că se întrevede creierea unei „regiuni autonome Banat”. Curată democrație!  De fapt, Timișoara a fost întotdeauna cel mai occidental oraș al României. Nu întîmplător, „dictatorul” ocolea acest oraș socotindu-l total rupt de realitatea Românească.

Ora 3 p.m. Surpriză, surpriză! Vom avea privilegiul să participăm la prima evanghelizare ținută într-o sală de sport din Timișoara („Olimpia”). Călătoria noastră are astfel o oarecare simetrie: am început cu „noutatea” de la Beiuș, iar acum vom încheia cu cea de la Timișoara.

Ora 5,30 p.m. Pătrundem în clădirea impunătorului edificiu. Este un sentiment de anticipare și de  …stînjeneală totodată. Nicola David, păstorul invitat de la Lugoj, ne spune: „Este ceva foarte neobișnuit. Nu este nimeni pe aici din „oficialii” administrativi de la care să ne cerem voie, nimeni care să ne spună unde nu trebuie să intrăm. Trăim un sentiment nou pe care nu l-am mai avut niciodată: Să vă putem găzdui în aceste birouri ale sălii de parcă am fi într-adevăr la noi acasă”. Iată un comentariu la ordinea zilei: „Românii au început să se simtă la ei acasă în România!”

Ora 6 p.m. Sala este arhiplină. În tribune s-au așezat mii de oameni din oraș. Pe „teren” este aliniată frumos formația corurilor bărbătești reunite ale bisericilor baptiste din Arad, cu un efectiv de aproximativ 150 de „jucători”. Ne așezăm și noi pe niște scaune așezate undeva pe la mijloc, la o depărtare simetrică de porțile de handbal și panourile de baschet. Toată lumea este prezentă. Se poate da semnalul de începere.

Daniel Cocar, păstorul bisericii nr.3 care a organizat această întîlnire, hotărăște că acest semnal va fi același care a aprins în sufletele timișorenilor speranța și tăria necesare în timpul revoluției. Cîntâm cu toți:

„Sfîrșitul veacului trăim
Cu lupte, ură și război
Dar fericiți la cer privim
Nu e mult și vine Domnul iar la noi”

Paginile acestea , oricît s-ar strădui ele, nu pot să poarte descrierea fenomenului spiritual care s-a petrecut în sală. Ca de obicei, ceea ce face Dumnezeu este indescriptibil. Aș putea cel mult să comentez arătînd frustrația tinerilor din oraș care ar fi vrut mereu să aplaude în semn de adeziune și entuziasm și au trebuit să se abțină de la aceasta, neștiind dacă „se cuvine”.

Programul a fost lung și variat: mărturia unui fermier american, care a cîntat apoi împreună cu soția sa (Lerry și Cherry), mărturia unei românce crescută la orfelinat și plecată din România acum 6 ani după o viață de suferință (Elena), care s-a întors acum să aducă ajutoare pentru orfelinatele și săracii țării, predica unui pastor american venit cu ajutoare din Miami, Florida și, la urmă, predica evanghelistică a fratelui Nicola David.

Între vorbitori a cîntat acel formidabil cor bărbătesc. La sfîrșit, Daniel Cocar a invitat pe cei ce vor să înceapă o viață nouă cu Hristos să coboare din tribune pe terenul de joc. Au venit unul cîte unul, așa cum se vine cu ulciorul la apă, peste 50 de persoane. Mă uitam și nu-mi venea să-mi  cred ochilor.

Tîrziu, cînd majoritatea participanților plecase, o soră m-a chemat să pozez o scenă înduioșătoare: În semicercul de la 7 metrii îngenunchease o femeie ca să noteze pe o hîrtie adresa ei de acasă, căci cineva îi promisese o Biblie. Jocul de handbal interzice intrarea în zona semicercului. Simbolic, Timișoara spulberase „regulamentul” îngenunchind acum în semicercul celor 7 metrii!

Vineri 2 Martie 1990

Din discuțiile purtate la hotel aflăm alte amănunte despre tensiunile subterane care agită viața politică din acest oraș. Au început să fie găsite cadavre spînzurate ale unor indivizi fără acte asupra lor. În urma cercetărilor s-a putut constata că ele aparțin unor „vîrfuri” ale diferitelor fracțiuni politice. Taberele  rivale au început să-și arate nerăbdarea și intransigența. Printre cei executați au fost și membrii temutei foste securități, dar și reprezentanți ai noilor partide democratice. Pe un gard aflat la marginea unei importante intersecții era scris mare și vizibil de departe: „Ceaușescu nu fi trist: Iliescu-i comunist!”

În fața catedralei care și-a închis criminal porțile atunci cînd mamele au vrut să-și ascundă copiii de focul ucigaș al trupelor de represalii, oamenii așează mereu flori proaspete. Lumea spune că înainte de Crăciun, Irod a omorît iarăși copiii, dar nici de data aceasta n-a reușit să-l înfrîngă pe Mesia! Întîmplările acestea sînt numai fragmente disparate din viața unui oraș care a luat-o iarăși înaintea României. Timișoara este un fel de Los Angeles al României, o avanpremieră a transformărilor care, dorim, vor cuprinde apoi treptat întreaga țară.

Părăsim matinal acest oraș minune pentru a ne îndrepta cu toată viteza înspre Oradea. Drumul nostru avea însă să ne poarte mai întîi prin Arad de unde trebuia să-l luăm cu noi pe fratele Teodor Babuț (zis Relu), un alt misionar al organizației, plecat într-un itinerar complememtar misiunii noastre.

Ora 10,30 a.m.

Suntem ănconjurați de câteva zeci de oameni. Sînt frații veniți să-l petreacă pe fratele Relu și să ne vadă și pe noi la față. Ne rugăm cu ei acolo în fața hotelului și ne legăm în strofele unei cîntări de despărțire. Plecăm apoi urmăriți de ochi înlăcrimați și inimi încă o dată îndurerate. Poate … altă dată … ne vom mai întoarce.

În drum spre Oradea începem să schimbăm impresii cu fratele Băbuț. Ca întotdeauna, dînsul reușește să meargă direct la esență și să sintetizeze în cîteva fraze „jurnale întregi de călătorie”: „Mă tem pentru viitorul neamului acesta: oamenii Îl laudă pe Dumnezeu, dar nu se pocăiesc de păcate. Ziarele nu spun nimic de necesitatea împăcării prin cruce și iertare. O bucurie fără dezbrăcarea de sine”. Larry caută să îndulcească nota acestui trist comentariu: „Cel puțin este un pas pe direcția cea bună!”

Cînd am plecat din Timișoara, la ora 10 a.m. începea la TV transmisia procesului militarilor care au tras în demonstranți atunci cînd s-a declanșat revoluția. A sosit ceasul unor judecăți parțiale și al încercărilor de clarificare! Drumul va fi lung și de data aceasta românii vor căuta să învețe din greșelile proprii. Ca să ne arate cum vine aceasta, fratele Băbuț ne-a spus un „banc” („Bancurile” sînt pedagogia preferată a românilor, așa cum grecii aveau altădată fabulele!): „Într-un compartiment de tren călătoreau împreună un evreu și cu un bihorean. Evreul mînca niște pește pe care îl cumpărase cu 5 lei din piață. Românul se uita pofticios la el și a remarcat că evreul punea cu grijă oasele deoparte într-un șervețel. „De ce le păstrezi” întreabă românul. „Ca să le dau acasă copiilor să le mînînce. Oasele conțin fosfor și asta întărește creierul și-i face mai deștepți”. Românul mai gîndește o vreme apoi spune: „Nu mi le vinzi mie, că și pe mine mă cam lasă memoria”. „Ba ți le vînd. Dacă dai 28 de lei pe ele”. Zis și făcut. Și au bătut palma. După un timp, românul începe să se gîndească iar cum că n-ar fi făcut o afacere prea grozavă, doar peștele costase în tîrg numai 5 lei și el dăduse numai pe oase 28. „Stai nene, m-ai înșelat. Ai dat 5 și tu mi-ai luat 28 de lei. Cum vine treaba asta?” Văzîndu-și liniștit de treabă, evreul spuse clarificator: „Văzuși, nici nu le-ai mîncat și a și început să-ți lucreze mintea”.  – Va fi oare iarăși nevoie de un „preț” pentru edificarea României?

Ora 12,30 p.m.

Până îi așteptăm pe Viorel și soția lui să-și scoată pașapoartele, mîncăm iarăși „pe gratis” la hotelul „Dacia”. Aveam să aflăm apoi că este o mare problemă cu eliberarea pașapoartelor. Fabrica unde se produce hîrtia și cartonul necesar confecționării pașapoartelor nu poate ține pasul cu ritmul comenzilor. Numai în Oradea fuseseră eliberate deja peste 30 de mii de pașapoarte. Pe țară, totalul trecuse de 1.200.000 de pașapoarte!

La vamă ne despărțim de Nicu Boghian, fratele Elenei care ne-a îmtîmpinat cînd am intrat în țară și care ne-a însoțit cu multă dragoste pretutindeni și de Eugen, mecanicul minune din Beiuș care-l ajută pe Viorel să țină „caii putere” în formă. Vămuirea este sumară și …politicoasă.

Ora 4 p.m. Trecem în drumurile au re-devenit netede. Șoferii României nu mai fac de mult slalom „printre” gropi. Ei se strecoară azi „prin” gropile mici căutînd cu abilitate să le evite pe cele mai mari. Străbatem Ungaria fără peripeții și fără emoții. Singura care privește cu aviditate afară este Etelca, soția bolnavă a lui Viorel Clintoc. Este prima ei ieșire peste graniță. Etelca, așa cum o arată și numele este unguroaică.

După un timp mai trecem o vamă sumară și …iată-ne în Austria Pentru Viorel și Etelca este un eveniment exuberant și dătător de speranță, un semn că Dumnezeu a început binevoitor să le deschidă ușile pe drumul căutării lor după sănătate. Cu ochii luminați de această bucurie ajungem la autobandului cîntînd un vals vesel pentru musafirii lui obosiți. „Nimerim” exact la adresa căutată, dar dormim pînă la urmă la un hotel, deoarece fratele Krupinski are ca întotdeauna musafiri și nu ne poate oferi nici măcar un colț de dușumea. Locuința lor funcționează de regulă ca o prelungire a sălii de așteptare din gara aflată în vecinătate. În parcarea hotelului, un „afumat” ne lovește mașina și ne face praf stopul din stînga spate. Ce bine că am asigurat mașina în Frankfurt!

Sîmbătă 3 Martie 1990

Ne trezim cu greu pe la ora 8 dimineața. Apăs instinctiv pe butonul de pornire al televizorului cu intenția de a afla vremea, dar … surpriză! … aflu prognoza astrologică! Într-un cadru foarte distins și elegant, un „specialist” austriac anunță pronosticurile zilnice pentru fiecare zodie în parte. Profeția despre religia Babilonului cel Mare se împlinește vădit sub ochii noștrii. Zodiacul a fost urmat imediat de buletine de știri scurte rostite în fiecare dintre limbile țărilor care alcătuiesc Comunitatea Europeană. „Integrarea” continentului este astăzi o realitate care dovedește că peste noi s-a năpustit pe neașteptate vremea „Apocalipsului”.

Ora 11 a.m. Ne despărțim cu greu de familia Clintoc. Deie Domnul ca ei să se întoarcă în România numai cu un „faringosept”, iar temerile despre posibilul cancer să se dovedească neîntemeiate!

Străbatem Austria pînă la Linz, iar de acolo, în loc să o luăm spre Nurnbergul Germaniei, o facem la dreapta spre și Elveția. Graba plecării din România ne-a dăruit o zi de excursie prin Europa. În frumoșii munți ai Austriei ninge iarăși feeric și amețitor. Străbatem defileuri presărate cu stațiuni montane purtați înainte de fluviul de mașini care au inundat acum autobandul în căutarea de sfîrșit de săptămînă după exuberanța și aventurile pîrtiilor de schi. Ne oprim din loc în loc și admirăm eleganța sofisticată a europenilor.  „O grădină zoologică emancipată!” bombănește fratele Băbuț, sceptic în ceea ce privește destinul veșnic al acestor „frumuseți”.

Ora 7,30 p.m. La granița cu Liechtensteinul ni se cere cam $20 de persoană ca să ni se dea o viză de intrare. „Și ne lasă apoi să dormim gratis? Așa ca la distracțiile plătite anticipat în biletul Disneylandului?” întreabă ironic fratele Băbuț. Da de unde! Totul este foarte scump și locurile sînt puține. În condițiile acestea „facem la dreapta” și ne suim în Nord, pe lîngă granița cu Elveția. Păcat! Aș fi vrut să vizitez acest stat în miniatură cu numai 2 polițiști!

Întunerecul care a acoperit între timp văile Austriei cu un văl de pudoare este sfîșiat din cînd în cînd de focurile de artificii care dau foc nopții spre deliciul și distracția miilor de turiști care stau pe afară să sărbătoarească „zilele primăverii”. Noi ne așezăm oboseala la poala muntelui într-o casă de poposire modestă, dar curată și primitoare. Gazda noastră este o femeie în vîrstă care nu știe englezește, dar care și-a chemat în ajutor o nepoată. Încercăm și reușim să vorbim la telefon cu Los Angelesul. Nota de plată, ca și benzina de pe aceste meleaguri este …dureros de scumpă. Alegem, din experiență, un restaurant chinezesc pentru masa de seară. Surpriză! Un ceai costă aproape 2 dolari, o supă costă 3, o porție de mîncare saltă prețul cu încă alți 16 dolari. Scump, scump … Deh, China este mai departe de Europa decît de America. Eu îmi băusem deja ceaiul, supa și porția de mîncare în prețul telefonului cu L.A.-ul așa că am așezat resemnat lista de bucate pe masă și m-am dus în cameră să mă plîng paginilor acestui jurnal și deci și … dumneavoastră.

Salariul mediu este pe aici cam 70 de silingi (aproximativ 6,50 dolari) și eu nu pricep cum reușesc oamenii să țină pasul cu prețurile! Ori ne-a răsfățat pe noi prea tare America?!

Duminică 4 Martie 1990

Ora 7,30 a.m. sNe trezim de sub haina de har a zăpezii și pornim iar la drum. Apare un semn: 500 de metri pînă la granița cu Elveția. Dăm toți din cap și o luăm într-acolo. Trecem granița salutînd și arătînd iarăși culoarea americană a pașaportului.

Ora 9,30 a.m.

Elveția nu există! Ea este o carte de povești cu peisaje inventate de cei visători și sentimentali. Așezările umane sunt pagini scoase din cărțile de povești ale copilăriei. În văile intramontane s-a revărsat primăvara. Fermele sînt ferchezuite și mîndre de parcă ar fi gata de o iminentă expoziție. Satele sînt compacte și așezate întotdeauna în jurul unor clădiri de biserică, mari vizibile de la distanță, cu turlele lor ca niște suliți care străpung în înălțimi văzduhul. Oamenii sunt frumoși. Este un popor de ceasornicari obsedați mereu de perfecțiunea și rafinamentul șlefuit la extrem. Culorile caselor se contrastează plăcut cu feeria verdelui din fundal, creind o bucurie a privirii.

Austria, Elveția, Germania, aceiași impresie de liniște și singurătate a străzii. Prin contrast cu România, țările de aici par pustii. Nimeni nu umblă pe străzi în căutarea mîncării sau a „chilipirurilor”. Nimeni nu stă pe la colțuri să facă politică sau să discute …discuții. Pe aici nu prea au bancuri, dar au … alte lucruri care le compensează această …lipsă (!) Deși par oameni reci și nesentimentali, cei de pe aceste meleaguri sînt plini de pasiune și viață. Literatura lor are sclipiri de fragilitate și frumusețe. Iată cîteva reflectări „latine” din itinerarul nostru sentimental, așa cum le-am descoperit pe pagini de carte:

„Pădurea plîngea gemînd sub apăsarea grea a palelor nemiloase de vînt”.

„Prin ochii lui mari, senini și albaștrii, se putea vedea cu ușurință cerul”

„Fața lui luminoasă plutea insular într-o revărsare aurie care, în inima ei, rivaliza cu soarele”.

N-avem însă prea mult timp pentru literatură. Ochii sunt chemați dincolo de parbriz spre un veritabil ospăț al privirii. De dragul peisajului și …de frica taxelor rutiere, am ocolit autobandul, colindînd „printre munți și dealuri” pe drumurile regionale. Dumnezeu este bun cu noi și soarele ne-a însoțit tot timpul.

12 a.m. Iar am ajuns la granița cu Germania. Trecem de poarta dintre dintre două orașe (sau cartiere) învecinate. Ne salutăm amical cu paznicii și fără să oprim trecem mai departe. Iarăși… culoarea pașapoartelor! Nici măcar n-au vrut să ne vadă pozele!

Comparată cu zglobia Elveție, Germania este dintr-o dată mai serioasă, mai cazonă. Arhitectura rămîne aceiași, dar s-a estompat bucuria culorilor. Deși aici autobandul este gratis, o luăm peste cîmpuri pe benzile de asfalt care leagă între ele orășelele curate și cuminți. Dacă în Ungaria ne-a uimit mulțimea de Dacii și dacă în Viena ne-am  speriat de numărul mare de țigani care vorbeau românește, în Germania depășim mereu Trabanturi leneșe și modeste. Rudele sărace din Est își vizitează cu aviditate familia capitalistă.

În orașul Ulm dăm de departe cu ochii de catedrala impresionantă, construită între anii 1377 și 1530. Turla înaltă de 161 de metrii este de fapt o țesătură croșetată de coloane prin care se plimbă neostoit vîntul. Clădirea este fără îndoială o capodoperă arhitectonică, dar adevărata ei valoare stă în simbolurile cavalerești ale zecilor de ordine masonice așezate corespunzător pe cele patru laturi ale marii săli interioare.

Ateii vin aici să admire construcția, naivii vin să se închine lui Christos, iar masonii se reunesc din cînd în cînd ca să-și dea aportul la construirea lumii! Pentru privitorul informat, catedrala din Ulm este mai importantă decît multe din parlamentele europene! Simbolistica clădirii, cu numărul criptic de trepte care înlesnesc ascensiunea, este prea bogată și prea tainică pentru a putea fi descrisă în aceste rînduri. Viitorul va da cu siguranță la iveală multe „secrete” care-și așteaptă aici răbdătoare „publicarea”.

Ora 3 p.m. Am intrat pentru prima oară în criză de timp. La ora 6 p.m. trebuie să fim în adunarea fraților baptiști români din Nurnberg. Încălecăm repede autobandul și gonim cu 140-160 km pe oră. Avem vîntul din spate și minivanul nostru parcă mănîncă șoseaua. N-am văzut încă nici un Mercedes pe banda din dreapta. Toate fluieră depășindu-ne pe banda de viteză.

Ora 4,30 p.m. Întotdeauna ne-am rătăcit în orașul acesta. Pierdem timp prețios bîjbîind în jur pe străzi necunoscute. Când ajungem în sfârșit, Nicu Craiovan nu este acasă. Ne înțelegem cu fratele lui mai mic să vină să ne ia de la Messe Zentrum, marele lor centru de expoziții. Lume multă și pestriță umblă încoace și încolo. Fratele Băbuț mai oftează încă o dată: „Nu-mi plac centrele astea aglomerate de civilizație. E ca pe vremea lui Faraon. Oamenii n-au liniște și n-au timp să se gîndească. „Dați- le de lucru” s-a spus atunci. „Dați-le oportunități” este la modă astăzi. Satan nu vrea să avem timp pentru suflet!”

Ora 6 p.m. Sîntem iarăși în adunarea fraților din Nurnberg. Atmosfera este caldă, familiară. Printre musafiri sînt frați veniți în vizită din Bistrița și Timișoara. Românii au început să circule! Unul dintre diaconii bisericii din Timișoara ne spune că vineri, la sala Olimpia s-au predat Domnului peste 100 de persoane. Mă gîndesc repede, fără să vreau, că acum este Duminică seara și, dacă s-ar putea, aș vrea să fiu acolo să asist la încheierea serilor de evanghelizare. Aud printre gîndurile care mă învălmășesc, că deja s-a programat o altă evanghelizare la aceiași sală pentru zilele de 8 și 9 Martie, iar cînd va fi mai cald vor ieși pe stadioane. „Mari și minunate sînt lucrările Tale, Doamne!”

Programul nostru „internațional” de la Nurnberg se încheie cu regret după mai mult de 3 ore de părtășie. Noaptea tîrziu, după o foarte veselă masă luată în casa fratelui Craiovan, mă despart de tovarășii mei de călătorie. Ei vor pleca mîine în zori spre America. Dintr-o eroare a biroului de voiaj, eu voi mai petrece încă o zi în acest oraș în care a început primăvara.

„God bless you Larry, God bless țou Sherry, God bless you Elena și frate Băbuț. A devenit de-acum parte din mine însumi și din amintirile mele. Mulțumesc că m-ați luat în inimile voastre ca să nu-mi fie pustiu și greu pe drumul străbătut în ultimele 14 zile.

Acum: „La revedere!” Poate, cine știe, hotărîrile cerului vor face să ni se mai unească iar cărările slujirilor noastre creștine. Pînă atunci însă: „God bless you!”

Luni 5 Martie 1990

Odihnă, odihnă, odihnă. Ultimele 2 zile am condus numai eu, deoarece Larry a vrut să vadă și să ia pe videocasetă peisajul. Ochii mei au nevoie de repaos. Închiși pe dinafară însă, ei se deschid spre înăuntru și înaintea mea apar duioase Sarah, Christina și soția mea Daniela. Sufletul meu a ajuns deja acasă! Trupul va trebui să mai aștepte însă încă o zi și jumătate încercînd apoi nerăbdător să recupereze ce a pierdut.

Ora 8 p.m. Plecarea din Nurnberg. Mă despart cu greu de familia Birtalan care m-a găzduit aici pentru a doua oară. Mi-ar plăcea să le întorc ospitalitatea în Los Angeles. Cine știe?

Drumul spre aeroport îl fac cu trenul. Vagonul este foarte elegant și parcă plutește deasupra liniilor de cale ferată. Este un drum de 2 ore și jumătate. Luminile orașului rămîn rînd pe rînd în urmă, ca niște constelații astrale. Am timp să stau de vorbă cu Dumnezeu și cu mine însumi. Ca niște frînturi de film îmi răsar din memorie împrejurările în care mi-am întîlnit colegii de Seminar rămași în țară. Cît de mult se deosebește viața mea de viețile lor! Ei fac naveta între biserici, eu fac naveta între continente. Ei călătoresc cu autobuze, cu bicicleta și adeseori pe jos mergînd peste dealuri, prin noroaie, prin ploaie, vînt și viscol. Eu străbat comod lumea în condițiile de confort și civilizație occidentală, întorcîndu-mă mereu în extravagantul și răsfățatul Los Angeles. „Doamne, ce ai făcut din mine?” Contestatarul persecutat și compătimit de altădată a ajuns astăzi prilej de invidie și binecuvîntare. Ierarhiile pămîntești sînt mereu relative și trecătoare. Numai evaluarea finală dinaintea Mielului va da pe față lucrarea fiecăruia și va aduce cu sine adevărata răsplătire.

Ora 11,30 p.m. Voi petrece această noapte pe aeroportul din Frankfurt. Ce bine că nu sînt singur! Din țară, l-am luat cu mine pe prietenul meu Dostoievski și operele sale complete apărute în „Editura pentru Literatura Universală”. Vom sta iarăși de vorbă ca pe vremurile adolescenței mele cînd eu cădeam ades pe gînduri retrăgîndu-mă în mine însumi, ca și cum aș fi vrut să-mi aduc aminte de ceva ce n-am știut niciodată. Acest scriitor cu o uimitoare facultate de penetrație psihologică îmi va povesti iarăși despre „Netoșa Nezvanovna”, despre „Micul erou” și despre satul „Stepancikovo și locuitorii săi”; mica mea societate rusească în care m-am descoperit pe mine însumi.

Dați-mi voie să vă împărtășesc fie și numai cîteva din spusele acestui prieten și călăuză a mea înspre lumea frumosului: Copilul –  „Rîsul nu-i părăsea o clipă buzele proaspete ca trandafirul, care abia apucă să-și deschidă dimineața, cu cea dintîi rază a soarelui, bobocul roșu, înmiresmat, pe care încă nu s-au zvîntat picăturile de rouă”…

Mama – „Neascultătoarele lacrimi care, nevrînd să se potolească, se adunau mereu în inima ei și se revărsau din sărmanii ei ochi”.

Marți 6 Martie 1990

Ora 7 a.m. „Ce mare și ce bun ești tu Doamne!” După o noapte nedormită în elegantul aeroport din Frankfurt scaunele de pe rîndul pe care stau au rămas „providențial” libere. Somn ușor, vise plăcute! Să nu mă treziți pentru breakfast!

Ora 9:33 a.m.

baba Anglie mă trezește morocănoasă. Nu-i vorbă că și eu sînt somnoros. Oricum, aeroportul ăsta tot vechiuț rămîne. Trebuie să stau aici 2 ore și să mă descurc în mulțimea asta de chipuri indiene. Londra, spun unii, seamănă din ce în ce mai mult cu Bombay-ul! N-am nimic împotriva indienilor ca atare. Am învățat să-i iubesc încă de pe vremea cînd mă fascina „Cartea Junglei” scrisă de Kipling. Atîta doar că nu mă așteptam să-i găsesc în număr așa de mare aici. În imaginația mea, Anglia trebuie să rămînă țara Lorzilor și a umorului sec, aristocrat și de preferință …britanic.

Ora 10,30 a.m. Excepțiile care se repetă confirmă și ele o regulă: Scaunele de lîngă mine sînt iarăși libere. Probabilitatea ca așa ceva să se repete de două ori consecutiv în avioane relativ pline este așa de mică încît poate fi trecută cu vederea. Dumnezeu mă răsfață în continuare. Grija Lui și felul în care administrează detaliile mă coplește.

Mă trezesc din cînd în cînd și privesc pe geam. Trecem acum peste calota de ghiață a Greonlandei și peste deșerturile albe ale Canadei. Este nespus de frumos! Seamănă cu o uriașă pagină albă de hîrtie care te stimulează în procesul creiației.

Ora 10,30 p.m. (Frankfurt) sau 1,30 p.m. (California) Am ajuns la San Francisco. După o escală scurtă am aterizat în Los Angeles.

Acum, la ora la care caut o încheiere pentru acest jurnal, trebuie să recunosc că am făcut un drum din care n-am reușit să mă întorc cu concluzii ferme. Parafrazînd o maximă la modă în țară, pot spune și eu că acolo: „Din lipsă de martori, procesul de conștiință n-a mai avut loc”.

Din Presa și Viața de după Revoluție

1.  Am citit undeva că după ispășirea unei pedepse îndelungate, unii deținuți nu se mai pot adapta vieții libere din afara închisorii. Lipsa regulilor stricte și a disciplinei impuse prin sistem îi aruncă într-un fel de panică în care ajung să disprețuiască libertatea. Recidivele lor delicvente nu sînt apoi altceva decît bătăi disperate în poarta instituțiilor de corecție în care doresc grabnic să revină. Se verifică astfel o veche axiomă: „Preferăm comoditatea rutinei în detrimentul experimentului nesigur”. Despre toate acestea mi-am amintit în Germania ascultînd jelania unui exilat român:„ Tot mai bine era acasă, domnule. Aveam casa și serviciul asigurate și, mult, puțin, nimeni nu murea de foame”. Nemulțumirea aceasta tipică am regăsit-o apoi generalizată în România celor șocați de aparenta instabilitate a democratizării, căreia ei i-ar mai fi preferat încă „stabilitatea” comunistă.

2. Din „Convorbiri Literare” – revistă ieșeană fondată de Uniunea Scriitorilor Români, nr 12 din Decembrie 1989: „Revista noastră reprezintă Uniunea Scriitorilor din România. O uniune a cărei onoare a fost în anii din urmă pătată de o conducere impusă, nepăsătoare față de interesele breslei. Ea a lins cu osîrdie tălpile dictatorului, a călcat în picioare demnitatea de scriitor, a încurajat prostituția cuvîntului. Mai mult decît atît, a luat, ea cea dintîi, măsuri administrative împotriva acelor confrați care, periclitîndu-și libertatea și-au exprimat cu un admirabil curaj, cu o vrednică de cinste conștiință civică protestul. De numele acestei conduceri de tristă amintire se leagă interzicerea atîtor scriitori de talent și de rectitudine morală … Dictatura a încurajat oportunismul și minciuna. Destui dintre noi au cedat presiunilor de tot felul ori s-au lăsat ademeniți de mizerabile avantaje lumești, îngropîndu-și convingerile sub maldărul de cuvinte goale (“naintașilor…) Ne cerem scuze pentru maculatura cu care le-am jignit bunul simț și bunul gust. Inutil să facem promisiuni pentru viitor. Sîntem noi înșine sătui de promisiunile ce au ținut, atîta amar de vreme, locul faptelor. Ce și cum vom face, veți vedea și veți judeca singuri”.  –

Bravo scriitorilor ieșeni! Pe cînd oare o așa declarație din partea Uniunilor Bisericilor Creștine din România.  Oare ele au uitat de necesitatea pocăinței? Dacă nu o mai știu, cu puține și neînsemnate modificări, această declarație a scriitorilor ieșeni le poate servi drept ciornă de lucru.

3. Emil Brumar. Fragmente din scrisoare către „tovarășii” cameleoni: „Pentru a mînji cultura s-au găsit destui slujbași cu creierii în portofel, gata să behăie omagial întru slava secerătorului general de oameni … … Avem în sfîrșit libertatea de a ne scrie sufletul pe curat.  … Scriitorul român nu are nevoie să-i fie exprimate adevărurile de voi, „tovarăși” cameleoni!

4. Mircea Dinescu, despre „fripturiștii” viteji de după război: „Vorba proverbului: „Puțini am fost, mulți am rămas!”

5. Despre „vorbăria” la modă: „Inactivitatea în acțiune!”

6. George Pruteanu: „Să privim înapoi cu mînie, dar nu stînd locului, ci prin „oglinda retrovizoare” a celui care-și vede, liber, de drum”.

7. Mircea Fodoreanu. Într-o expresie despre schimbări: „Trecutul moare în fiecare zi”.

8. Domnul ministru al Culturii Andrei Pleșu. Despre cenzură și F.S.N. într- un interviu acordat ziarului francez „Le Monde”: „Ceaușescu a învins în trei privințe:
– El i-a făcut pe români să-și piardă încrederea în oameni. Climatul de teroare și de delațiune făcea ca fiecare să se întrebe dacă prietenul său nu este cumva un dușman. Și această suspiciune a supraviețuit.

– El a creiat apoi o industrie de zvonuri care continuă să manevreze opinia. Tuturor li se pare că au văzut… că știu… Unii se cred încă urmăriți de securitate, alții se simt ascultați.

– În sfîrșit, și aceasta este cel mai grav – comunismul lui Ceaușescu a creiat un tip de om oportunist și servil”.

9. Vecinul familiei Morcan din Iași, a primit un TIR cu alimente din Olanda și, în bunătatea lui, s-a gîndit să-l împartă vecinilor de pe stradă. Cel din deal a chemat poliția reclamînd că lui nu i s-a dat destul: „Dumnealui a primit o mașină întreagă, domnule polițai, iar mie nu mi-a dat decît o ladă!” N-a fost arestat nimeni, dar „cineva” s-a învățat minte.

10. Într-una din diminețile petrecute la Iași trebuia să mă întîlnesc cu Dănuț Mănăstireanu. A venit tîrziu, obosit, trist și cumva …dezgustat. Ce se întîmplase? Cu cîteva zile înainte avusese bucuria să direcționeze un transport de bunuri materiale nu către Biserică, acolo erau deja prea multe, ci către școala copiilor din cartier. S-a alcătuit repede o comisie formată din profesori, părinți și elevi care au împărțit apoi egal pentru toată lumea. Directorul a păstrat cîteva bunuri „nepereche” pe care n-a știut cum să le împartă și l-a rugat pe Dănuț să vină să le ia cu el ca să nu se facă nici o dezbinare între cei de la școală. Pe drum spre casă, mașina lor a fost însă oprită de o mulțime furioasă care pîndise școala să vadă „ce ia domnul director”. În zadar a căutat să le explice Dănuț că lucrurile sînt duse la el acasă și că este dreptul lui să facă ceea ce vrea el cu ele. Oamenii erau isterici și pericolul violenței se furișase pe aproape. „Atunci ce vreți să fac oameni buni? Vreți să vi le las aici pe trotuar și să le luați „care apucă”?” „Da, asta vrem” a răspuns gloata. Zis și făcut, iar ceata de lupi înfometați s-a aruncat mîrîind și înghiontindu-se asupra prăzii insuficiente. În 20 de secunde lupta a fost hotărîtă. Învingătorii au plecat acasă triumfători cu trofeele lăcomiei lor sălbatice. Ce fel de „trofee”?  Două fiare de călcat uzate, un prăjitor de pîine folosit, o veioză și încă niște fleacuri. Comentariile mele sînt mute și oricum … de prisos.

11. Început de Martie pe străzile capitalei: „Ia mărțișoare de vînzare. Avem cu Petru Roman. Da și cu icoane și cu dolar!” Diversificarea comerțului revoluționar sau … totul de vînzare!”

12. Mircea Dinescu despre abuzarea cuvîntului „libertate”: Nu mai trebuie pomenită. Uite: „Strada libertății”, de parcă am putea pune toată libertatea pe o singură stradă sau într-un parc sau într-o piață. Am fost deunăzi pe bulevardul ăla, cum îi zice? că mai de mult îi zicea Gheorghe Gheorghiu Dej,cred că acum îi zice „Gheorghe Gheorghiu Dej cel liber…”

13. Lozinci, lozinci (concurs de fantezie spontană)

„Securiști în mină,/ Să ne dea lumină”.

„Păcat, păcat,/ pentru sîngele vărsat”.

„Zoe și cu Nicu și-au schimbat tăticu”.

„Zoe, Zoe fii bărbat, Petre Roman te-a trădat!”

De la: „Ole, ole, ole ,ole,/ Ceaușescu nu mai e!” la:
„Ole, ole, ole, ole,/ Frontuul ăsta ce  ai e? – P.C.R.!”

„Țineți minte cinci cuvinte/ E la fel ca mai-nainte”.

„Ultima soluție / Înc-o revoluție!”

Oare chiar așa să fie?

Nu se poate și altfel?

14. Viorel Clintoc. La vamă și în alte locuri unde nu mai este cazul să dai cadouri: „Nu arunca apa în ploaie!”

15. La întoarcerea din circuitul nostru prin țară, Etelca, soția lui Viorel, ne-a întrebat: „Cum ați petrecut?”    Întrebare la care nu se poate da un răspuns superficial, pripit. „Cum am petrecut?”… Cînd „petrecerea” nu este în fapt decît o „trecere”, România, comparată cu ceea ce a fost și sperînd în ceea ce ar putea fi, se prezintă ca o țară în care efervescența revoluționară pendulează între panica unei nedorite „întoarceri” și entuziasmul unei posibile reintegrări în marea familie de popoare a Europei.

„Cum am petrecut?” … Pentru cel ce știe să „plîngă cu cei ce plîng și să se bucure cu cei ce se bucură” am putea spune că a fost o exersare a tuturor posibilităților lăuntrice. Din păcate, între ceea ce vrei, ceea ce poți și ceea ce trebuie să faci este uneori o așa mare diferență!

România are nevoie grabnică de încă o infuzie de energie spirituală. Renașterea, de orice nuanță ar fi ea: politică, socială, morală, nu se poate produce decît ca o urmare a adevăratei renașteri: aceea a spiritului. România are nevoie de Dumnezeu și Dumnezeu este acolo. Mai mult decît oricare lider dinăuntrul granițelor sau ajutor material din afara lor, România are nevoie de bunăvoința Domnului Isus Hristos. Și El este acolo. Depinde numai de oamenii României ca ei să se întoarcă la Dumnezeu și la Isus Hristos pentru a  avea iarăși „un viitor și o speranță” (Ieremia 29:11; Isaia 55:6-13)

(înapoi la Jurnale)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s