Replica îi aparține celebrului personaj din Scripcarul pe acoperiș (Fiddler on The Roof). Lumea lor, mica lor lume plină de tradiții din comunitatea evreiască izolată în acel sat uitat de lume, se vedea provocată de reacțiile, altădată de neconceput, ale copiilor lor.

Rusia obiceiurilor milenare a fost zguduită apoi de umanism și de comunism. Nici eroii noștrii n-au scăpat mai ușor. S-au mutat în … America, teritoriul numit chiar așa: „Lumea cea Nouă“. Ce s-o fi ales de ei acolo? Autorul nu ne spune în final și nu există o parte a doua a celebrei piese.

La o altă răscruce de vremi, generația de tineri hippy a fost sperietoarea Americii. Un om cu o Biblie în mână s-a dus în coloniile lor care trăiau în comun pe plajele din California. Din această vizită s-a născut mișcarea Jesus People, biserica celor refuzați de creștinismul tradițional (cu care nici ei n-au mai prea vrut să se identifice …).

Chuck Smith i-a adus în biserica lui, așa mirosind a nespălați și neîncadrabili în mormele obișnuite de conviețuire. Comitetul l-a pus să aleagă între ei (tradiționalii civilizați) și ei (noi veniții nedoriți). Alegerea a fost făcută. Au scos băncile, au stat pe jos. El i-a învățat Biblia, verset cu verset. Ei au ascultat și s-au legănat în ritmurile unei muzici creștine noi, numite Maranatha Music (primeam și noi casetele la Iași, în tinerețea noastră).

Chuck Smith este astăzi o figură patriarhală în lumea evanghelică americană. Biserica lui este cam a cincea ca mărime din America, făcând pui în lungul și latul Americii (și al altor continente). Sălile bisericilor tradiționale s-au golit încet, încet. Mulțimea de Calvary Churches apărute ca ciupercile după ploaie închiriază și azi săli în complexele comerciale sau industriale, transformându-le în doar câteva săptămâni în stupi în care roiesc o mulțime de oameni.

Întrebat care a fost secretul succesului său în lucrare, Chuck a răspuns cu zâmbetul lui modest și cald: „Nu a fost nici un secret. Majoritatea bisericilor au continuat să caute convertiți în cei 20% din pătura de oameni respectabili ai Americii. Noi am pescuit în restul de 80%“.

Dacă te duci astăzi în Costa Mesa, biserica păstorită de Chuck este arhiplină la toate (multele) servicii săptămânale. Nu mai vezi dezordinea și nespălarea de altădată. Recuperații de atunci au devenit între timp oameni de afaceri, bancheri, medici, profesori și educatori. Nu mai poartă părul lung și dezordonat (unii nici nu mai au păr!). Calvary este astăzi o biserică de Main Street în America. Grupul lor vocal seamănă uneori teribil de mult cu unul din corurile noastre. Fondul lor pentru misiunea mondială este de neimaginat! Serviciile de închinare din alte foarte multe biserici evanghelice au început între timp să semene teribil și suspect de mult cu, altădată, mult hulitul lor fel de închinare.

Chuck Smith a fost poreclit cu răutate și dispreț  „prietenul păcătoșilor“. Oare unde am mai auzit eu porecla aceasta …

În urmă cu aproape douzeci de ani, tineri români-americani din bisericile pentecostale și baptiste au descoperit muzica chitarelor electrice și a tobelor. Le-am interzis să o aducă în bisericile noastre. Au închiriat atunci săli și și-au desfășurat programele de închinare acolo. Am fost … unul din puținii păstori (ca să folosesc un eufemism) care m-am dus la ei. M-au primit cu bucurie și m-au lăsat să le predic. În prima parte cântau ei de bubuiau tăriile cerului. În cea de a doua parte predicam eu. În prima parte, eu stăteam cu coatele pe genunchi și cu fața în palme. Ei credeau că mă rog pentru ei. De fapt, eu îmi țineam discret degetele în urechi ca să nu-mi pierd auzul. Am vorbit cu ei cam despre tot ce se poate spune și nu se poate spune în Biserică, atingând chiar și cele mai delicate subiecte ale vieții lor tinere.

M-au luat la rost colegii din pastoratul romano-american. Mi-au spus că nu mă înțeleg și nu apreciază că mă duc „acolo“. Le-am explicat trucul cu degetele în urechi și le-am spus că nici eu nu-i înțeleg pe ei. Suntem doar toți pescari de oameni. Eu nu reușesc să adun în biserică mai mult de 15-25 de tineri, iar „acolo“ sunt uneori 200, alteori peste 400 de tineri. Am ales să mă duc acolo unde ește peștele, chiar dacă nu sunt cele mai optime condiții pentru mine. Nu-i înțeleg cum pot ei să stea acasă când știu cât pește este „acolo“.

După o vreme, la cerera câtorva din liderii tinerilor, am inițiat cu ei un fel de Mini Bible Institute (Bembi – Bethel Mini Bible Institute). Anul acesta împlinim foarte mulți ani de când ne întâlnim săptămânal pentru studiu și părtășie (n-am făcut-o atât de consecvent cum au vrut ei, din păcate). Unii sunt în Comitetele bisericilor lor, George este acum păstor alături de Liviu Puraci, tatăl lui. Florin (John) conduce închinarea în biserica unde este membru. Întâlnirile lor cu tinerii din alte zone ale Americii au întreținut focul aprins pentru închinare și misiune. Se numesc acum Mission One, Charity Cup, Country Side“. Anul trecut au fost în M12, al doisprezecelea an de misiune în Moldova. Bugetul misiunilor lor anuale depășește cu mult bugetele Asociațiilor baptiste și pentecostale la un loc. Noi doar am învățat cum să supraviețuim în America. Ei sunt prima generație de români care știu să folosească America pentru lucrarea lui Dumnezeu. Și da, sunt și ei medici, ingineri, profesori, bancheri, iar unii dintre ei au început să … chelească. Din când în când, îmi fac bucuria să mă ia și pe mine în Moldova, ca să țin studiile ținute cu ei și pentru plantatorii de biserici pe care i-au angajat în localitățile evanghelizate în toți acești ani.

Suntem mai bătrâni (eu) și mai maturi cu câțiva ani (ei). Muzica s-a mai așezat, iar tobele și-au găsit locul în ansamblul sonor (pe unii bateriști i-au închis într-un fel de cuști cu pereți de plastic). Mi-au respectat dorința de a fi prezent la fiecare nuntă a celor din Bembi. Am muncit mult ca să-i conving că a sosit vremea s-o facă! Într-o toamnă am cumpărat chiar de la Second Hand o rochie de mireasă și am agățat-o de peretele opus ușii de la intrare. Cum intrau, făceau ochii mari și mă întrebau: „Ce este asta?“ Le răspundeam cu un zâmbet serios: „Babauul !“

Ah, și am uitat să vă mai spun ceva: Serviciile din bisericile noastre, mai ales în bisericile pentecostale, au început să semene teribil și suspect de mult cu, altădată mult hulitul fel de închinare al tinerilor rebeli din bisericile româno-americane.

It’s a new world out there, Golda, a new world …

Priceperea Satanei este să-i facă pe oamenii din fiecare generație mai ne-mântuibili.
Priceperea noastră este să ne adaptăm mereu la noua situație ca să-i smulgem pe cât mai mulți din ghearele lui!

Categories: Articole de interes general