Și a fost ziua întâi…

Zborul de la Sydney la Melbourne, egal ca distanță cu cel de la Los Angeles la San Francisco sau Sacramento (cam o oră și zece minute), a fost „uneventful” (fără evenimente). Singura ciudățenie a fost să descoperim pe culmea unor dealuri mai mari, care s-au visat probabil odată munți, câteva urme de zăpadă.

Facem cunoștință cu un continent nou, iar lecțiile noastre de altă dată de geografie s-au ascuns adânc sub cutele uitării.

Care sunt conflictele cu care vă voi ţine atenția azi? Prima zi este ziua cunoașterii și a recunoașterii. Vom reuși să ne acomodăm cu țara aceasta? Vom reuși să ne recunoaştem prietenii de altădată? Vor reuși soțiile noastre să se împrietenească „la prima vedere”?

La Melbourne, Australia a pus câinii pe noi (la propriu). Înainte să ne slobozească în spațiul naţional, vameșii ne-au aliniat în grupe de câte cinci, cu bagajele lângă noi, și au adus niște câini ca să ne miroase. Australia își protejează teritoriul și populaţia de invazia unor

plante străine. În bagaje, sunt vizate mai ales semințele și mâncarea. La mine a venit un câine negru și tare jucăuș. Parcă era fratele lui Apollo, mastiful italian pe care-l are Marius și Sarah, fata noastră mai mică. Două valize au fost identificate și luate în altă cameră. Nu erau ale mele, aşa că mi-au dat drumul. Daniela era deja afară, alături de zâmbetul lui Belciu Busuioc, păstorul baptist la care am venit.

Din primele clipe mi-am dat seama că australienii nu sunt oameni cu capul în jos, cum greșit li se spune, dar se încăpățânează să stea în minoritatea celor care conduc invers, pe stânga. Când a fost să ne suim în mașină, eu m-am dus în partea pasagerului. Busuioc era însă în spatele meu râzând: „Du-te în partea cealaltă”. M-am uitat înăuntru și am văzut volanul. Interiorul mașinii mi s-a părut total de-a-ndoaselea, dar n-am spus nimic. Aveau să-mi povestească mai târziu că și ei în America s-au trezit nu o dată față în față cu farurile unei alte mașini care-i semnaliza disperat. Numai Dumnezeu i-a păzit de accidente. Nădăjduiesc să o facă și cu noi pe aceste meleaguri.

Pentru cei care vreţi să aflaţi originea obiceiului de a conduce pe stânga sau pe dreapta străzii vă recomand să mergeţi aici. (Veţi afla că oamenii s-au plasat pe stradă în aşa fel ca să se poată apăra cu sabia care era în mâna stângă și că mare parte din acest conflict de circulație ţine de rivalitatea istorică dintre englezi și francezi, plus o intervenţie directă a Papei de la Roma).

Busuioc ne-a dus în casa lui nouă. Un tâmplar desăvârșit, colegul meu terminase de două luni casa și am avut senzația că intrăm într-un catalog de case model, fără extravaganţe și zidit cu mult bun gust. În treacăt fie amintit, Belciu Busuioc a fost singurul seminarist care a primit pe telegrama de acceptare tipărită de la Seminar o adăugare scrisă de mână de fratele Ioan Bunaciu, directorul Seminarului de la Bucureşti: ‘Adu-ţi și rindeaua!’

Am întrebat și, aşa cum bănuisem, responsabilă pentru frumuseţea și eleganţa finisajelor care se asortează uimitor de bine este soția lui Busuioc, Iconia. Când a venit la Seminar, Busuioc si cu Iconia aveau deja trei copii. Viaţa lui, copil al juruinţelor sfinte și al rugăciunilor, este un roman care aşteaptă să fie scris (sau copiat după originalul existent în cer). Ne-am așezat să sporovăim și am încercat să redescopăr sub părul frumos și acum cărunt, tânărul seminarist care mi-a fost coleg de clasă și de bancă timp de patru ani (1974-1978). Viaţa ne-a despărţit foarte repede după absolvire. El s-a perindat pe la Toplița doi ani și s-a întors la biserica din Caransebeș, unde a contribuit mult la explozia de membralitate și la înălţarea construcției noi. Doi ani înainte de Revoluție, la insistențele fratelui Vasile Taloş și ale păstorilor din Bucureşti a acceptat să fie vicepreședinte la Uniune, slujbă pe care a făcut-o și opt ani după intrarea României în libertate. Mi-a spus multe lucruri pe care eu, împins afară din România și ajuns în California nu aveam de unde să le fi ştiut. Ne-am regăsit deci după ce am dat la o parte zgura anilor trecuţi și după ce am adăugat ridurile evenimentelor prin care trecuserăm fiecare între timp.

Zilele acestea cimentăm prietenia începută de mult și întreruptă de distanță și de viaţă. Doamnele noastre s-au împrietenit foarte repede. Temerile s-au spulberat încă din primele ore. Iconia avusese o operație la un genunchi, iar Daniela a scos băţul magic și s-a oferit să-i facă o şedinţă de presopunctură. Cu piciorul uneia în mâna celeilalte, inimile s-au simţit dintr-o dată aproape și vorbele s-au rostogolit repede umplând prăpastia prejudecăţilor inerente. Am constatat încă o dată că adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu se cunosc, ci se recunosc, iar asta se întâmplă repede și, cumva, de la sine.

Printre copiii lui Busuioc și Iconia am descoperit și bijuterii pregătite de Dumnezeu pentru o lucrare misionară în Turcia. Daniela, una din fetele lor, este căsătorită cu Adrian, venit la un an și opt luni în Australia. Împreună cu băieţelul lor de aproape un an, Aydin, ei se pregătesc să plece ca misionari tocmai în Turcia, străvechea vatră în care creștinismul prefăcut în cenuşă a fost suflat departe de vânt și s-a răspândit pe toată faţa pământului. Este tare greu să reaprinzi un foc pe un pat uscat de cenuşă. Azi, Turcia este o societate în care islamul se împletește cu secularismul încăpățânat, instaurat de Ataturc. Cei doi au făcut deja stagii pregătitoare în Cambogia și Turcia. Mă uit la ei și mă întreb: Ce-aş spune eu dacă una din fetele mele mi-ar spune că vrea să plece misionară în… Turcia?… E mai bine că n-am deocamdată această problemă.

Busuioc și Iconia trăiesc în cartier împreună cu patru din cei cinci copii pe care-i au. Fata cea mare nu s-a putut desprinde la timp din rădăcinile făcute în Caransebeș, iar fata ei, pe care am întâlnit-o într-o scurtă vizită aici, ne-a spus că astăzi ar vrea, dar nu se mai poate … Busuioc are bucuria să aibă șapte nepoţi alături de el și asta îl ţine tânăr. Le-am adus o poză de pe când eram amândoi seminarişti. Am avut surpriza să văd că pe unii dintre colegi nu-i mai recunosc, vorba celui care s-a întors trist de la reuniunea de 20 de ani de la absolvirea liceului: „Dragă, s-au schimbat toți așa de mult că niciunul nu m-a mai recunoscut”.

Ne-a sunat de la Brisbane Silvia Tărniceru, cu care plănuisem de un an să ne întâlnim aici. Cu Silvia mă cunosc de când mergeam amândoi la hramul satului Negreni, Botoşani, din nordul Moldovei, aproape de Stânca, Arbore și graniţa cu URSS. Un sat sărac, liniştit și uitat de lume, unde n-au venit niciodată nici turcii, nici rușii, nici nemţii pentru că, fie vorba între noi, nici n-aveau pentru ce să vină …

Prima dată când am fost împreună la Negreni, Silvia târa după ea o chitară mai mare decât ea, iar eu purtam „tanganezi” făcuţi din pânză antijeg. În clipele acelea și acolo, n-aveam de unde să ştim că ne vom da întâlnire peste oceane în continentul Austral. Silvia era venită aici din România, via, Milan, via un zbor de 10 ore la Pheniang, via un alt zbor de două ore la Şanghai și via un alt zbor de 20 de ore la Melbourne. Impresionant pentru o fată pe care atunci când o cunoscusem făcuse drumul vieţii ei de la Iași „tocmai până” la Negreni … Dacă punem amândouă drumuri ale noastre împreună ne dăm seama că am cam îmbrăţişat pământul.

Cu o săptămână mai experimentată decât mine în problemele Australiei, Silvia mi-a spus că țara este un continent de mărimea Americii, cu o populaţie cam cât avusese Romania în vremurile ei bune: cam 23 de milioane. Oamenii trăiesc mai ales pe zonele de coastă, unde este mai răcoare. Interiorul este nebinecuvântat de Dumnezeu cu izvoare și asta a făcut loc unei uriaşe zone de podiş pustiu. Chiar și acolo unde stă Busuioc, oamenii trăiesc din apa de ploaie acumulată în lacuri de colectare uriaşe, iar mai fiecare casă are niște rezervoare foarte mari care colectează până la ultimul strop ploaia de pe acoperişurile caselor, filtrată și folosită apoi la grădină și pe lângă casă.

Şi ne-a mai spus ceva, glumeaţa Silvia: „Busuioc este singurul păstor baptist din lume care are voie să sărute… icoana”.

Suntem încă obosiţi și debusolaţi. Totul este frumos și … altfel. Busuioc ne-a luat într-o plimbare cu mașina să vedem împrejurimile și cangurii. Se vede însă că cineva i-a înştiinţat de venirea noastră și s-au ascuns deocamdată. Rămâne să-i mai căutăm și mâine. Am găsit în schimb niște papagali albi și gălăgioși:

Seara asta mergem pentru prima dată la Biserica de aici. Este marea mea emoţie. Am venit să fac lucrarea Domnului. Busuioc este unul din cei mai buni predicatori pe care-i ştiu. N-am de gând să mă iau la întrecere cu el. Vrem amândoi numai să fim o binecuvântare de la Domnul. Mă bizui pe rugăciunile celor care ştiu că am venit aici.

Toate călătoriile noastre sunt ocazii să descoperim locuri, lucruri și oameni noi, dar mai ales oportunităţi să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu și să ne cunoaştem mai bine pe noi înșine.

.

P.S. De ce merg unii pe stânga?

Why do the British drive on the left? Why do people in Britain and some of their former colonies drive on the left side of the road? Is it just a case of clinging stubbornly to an outdated tradition, such as the confusing English system of measures? — Billy Bob, Memphis, Tennessee

Cecil replies: Try to be tolerant. Seven hundred years ago everybody used the English system, and if distressing numbers of us have proven fickle in the centuries since, that’s no reason to dump on the Brits.

In the Middle Ages you kept to the left for the simple reason that you never knew who you’d meet on the road in those days. You wanted to make sure that a stranger passed on the right so you could go for your sword in case he proved unfriendly.

This custom was given official sanction in 1300 AD, when Pope Boniface VIII invented the modern science of traffic control by declaring that pilgrims headed to Rome should keep left. The papal system prevailed until the late 1700s, when teamsters in the United States and France began hauling farm products in big wagons pulled by several pairs of horses. These wagons had no driver’s seat. Instead the driver sat on the left rear horse, so he could keep his right arm free to lash the team. Since you were sitting on the left, naturally you wanted everybody to pass on the left so you could look down and make sure you kept clear of the other guy’s wheels. Ergo, you kept to the right side of the road.

The first known keep-right law in the U.S. was enacted in Pennsylvania in 1792, and in the ensuing years many states and Canadian provinces followed suit. In France the keep-right custom was established in much the same way. An added impetus was that, this being the era of the French Revolution and all, people figured, hey, no pope gonna tell ME what to do. (See above.) Later Napoleon enforced the keep-right rule in all countries occupied by his armies. The custom endured even after the empire was destroyed.

In small-is-beautiful England, though, they didn’t use monster wagons that required the driver to ride a horse. Instead the guy sat on a seat mounted on the wagon. What’s more, he usually sat on the right side of the seat so the whip wouldn’t hang up on the load behind him when he flogged the horses. (Then as now, most people did their flogging right-handed.)

So the English continued to drive on the left, not realizing that the tide of history was running against them and they would wind up being ridiculed by folks like you with no appreciation of life’s little ironies.

Keeping left first entered English law in 1756, with the enactment of an ordinance governing traffic on the London Bridge, and ultimately became the rule throughout the British Empire.

The trend among nations over the years has been toward driving on the right, but Britain has done its best to stave off global homogenization. Its former colony India remains a hotbed of leftist sentiment, as does Indonesia, which was occupied by the British in the early 19th century.

The English minister to Japan achieved the coup of his career in 1859 when he persuaded his hosts to make keep-left the law in the future home of Toyota and Mitsubishi. Nonetheless, the power of the right has been growing steadily. When Germany annexed Austria in 1938, it brutally suppressed the latter’s keep-left rights, and much the same happened in Czechoslovakia in 1939.

The last holdouts in mainland Europe, the Swedes, finally switched to the right in 1967 because most of the countries they sold Saabs and Volvos to were righties and they got tired of having to make different versions for domestic use and export. The current battleground is the island of Timor. The Indonesians, who own west Timor, have been whiling away the hours exterminating the native culture of the east Timorese. The issue? Some say it’s religion, some say it’s language, but I know the truth: in east Timor they drive on the right, in west Timor they drive on the left. — Cecil Adams

Categories: Personale