În primăvară am avut ocazia să meg „acasă“, în cartierul „Apărătorii Patriei“ din mahalaua de sud a Bucureștilor. După ce mi s-au umezit bine ochii în grădina din spatele casei, am luat-o agale până la capătul străzii și m-am întors pe strada cealaltă. Mi-am răscolit memoria să revăd chipurile și evenimentele care m-am făcut ceea ce sunt astăzi. M-am străduit să mă uit la oameni cu atenție, poate, poate voi recunoaște în spatele măștilor lucrate de timp, fețele celor cu care am fost la școală, la fotbal, la furat și la mai câte și mai câte … Am spionat dincolo de fiecare poartă, mi-am aruncat privirea peste fiecare gard. Poate, poate …  Parcă mă jucam „de-a v-ați ascunselea“, ca altădată căutându-i pe tovarășii mei de năzbâtii. Nu i-am mai găsit. M-am ales doar cu fețe care-mi întorceau ca din oglindă privirile, curioase de curiozitatea mea, intrigate de intruziunea mea de „străin“ în liniștea vieții acestui cartier din care eu nu mai făceam parte.

Aș putea să vă scriu o carte cu trăirile mele din primăvară. Nu mi-am regăsit prietenii, dar mi-am revizitat puțin amintirile, trezind și chemând stafii de dincolo de pânza de păianjen a uitării.

M-am oprit lângă terenul viran pe care jucam altădată nemaipomenitele noastre meciuri de fotbal, lângă bucata de pământ magnetizat care mă ținea strâns până seara și chiar până după înoptare, când venea mămica cu bățul și cu cearta ca să mă smulgă înapoi acasă.

Am dat de un om amabil și l-am întrebat dacă știa ceva despre familia Bocancea, o văduvă cu un băiat cam de vârsta mea.

„Ah, aceea zăludă cu copilul puțin cam dus, care avea casa ultima din rândul acesta, înainte de câmpul de orz?“

Chiar aceea. Cu băiatul acesta trăisem o poveste ciudată, ca un blestem care mi-a pătat memoria pentru totdeauna.  Toți mă știau că sunt băiatul pocăiților și că bunicul și mămica erau evrei. Se așteptau prin urmare de la mine să „altfel și altcum“ decât mahalaua, un pic mai cuminte și mai „distins“ în vorbe și-n fapte. Mă străduiam din răsputeri să fiu așa cum credeau ei că trebuia să fiu. Excepțiile erau „căderile“ mele dureroase după care urmau agoniile mele lăuntrice și bătăile de acasă.

Ei bine, băiatul lui Bocancea era “marea mea durere“. Mă înjura de câteori mă vedea, spunea vorbe urâte despre mămica, arunca cu pietre după mine, îmi punea piedică la fotbal, mă scuipa, toate înadins ca să mă provoace la bătaie. Numai de mine se lega. Nu se lega de niciunul din ceilalți. Știa că pot să-l bat. Eram mai tare și mai rău decăt el. Trupul lui era molatec, mâinile fără mușchi, picioarele fără vlagă. Erau tare săraci. Trăiau într-o colibă mizeră și mâncau doar din când în când. Mama le mai trimitea uneori câte ceva. Voia totuși să se trântească cu mine. O căuta cu lumânarea. Ne rostogoleam pe jos amândoi, îi căram pumni cu nemiluita pe sub coaste. Îl strângeam de gât până aproape își dădea duhul. El .. râdea, uneori în hohote. Când nu mai putea să râdă, zâmbea larg și prostește, spunându-mi parcă șoptit: … „Frumosule“. Cel puțin de două ori m-am dus acasă cu pumnii și cămașa pline de sângele lui. Zadarnic încercam apoi să explic că nu fusese vina mea. Bunicul și tata doreau să aibă un cu totul altfel de copil.

După o vreme am început să-l ocolesc pe departe. Nu mă mai putea ajunge cu pietrele lui. Chiar și de la aceea distanță însă, … îmi zâmbea, cu același rânjet prostesc, strigându-mi: „Frumosule!“ Parcă-l văd și astăzi … și-mi retrăiesc agoniile mele de copil cumsecade de altădată.

„Ah, aceea zăludă cu copilul puțin cam dus …“
Da, copilul acela,  am răspuns eu bucuros că omul din fața mea știa ceva măcar despre una din stafiile copilăriei mele.

„Eh, copilul acela a plecat de mult! Mama lui era jidancă și au emigrat amândoi în Israel“.

Cum? Ce? Mi-a căzut falca jos și mi-a înghețat sângele în vine. Un curent m-a străfulgerat din cap și până în picioare.  Bocancea fuseseră evrei? Emigraseră în Israel? Vestea m-a năucit ca o lovitură năpraznică în creștetul capului. Omul m-a văzut schimbat la față și a dat să mă ajute.

N-avea însă el ceea ce mă putea ajuta acum pe mine. Cu viteza unui supercomputer, creierul meu a procesat repede această informație, a suprapus-o peste toate celelalte din trecut și a tras singura concluzie posibilă: băiatul lui Bocancea știuse că sunt evreu „de-al lui“, mă invidiase și mă iubise laolaltă, de-a valma. În sărăcia lui se uita de departe, ca un paria, la bunăstarea noastră. În mizeria familiei lui, invidia și admira bunul nume pe care-l aveam noi în cartier. În neputința trupului lui, îndrăgise abilitatea mea de fotbalist. Făcuse pentru mine o pasiune perversă și dorise bolnăvicios să mă simtă aproape, chiar dacă pentru aceasta trebuia să mă provoace la bătaie și să o încaseze vârtos.

„Sfinte Dumnezeule! Ce-am făcut? Am burdușit fără să știu și fără să vreau singurul copil de evrei dintre toți copiii copilăriei mele … Doamne, fă cumva să mă mai pot întâlni măcar odată cu el, ca să pot să-i cer iertare.“ Mă va putea oare scoate cineva vreodată din agonia aceasta a mea, sfâșietoare ? …

Categories: Amintiri