Poate un creştin să fie posedat de demoni?

(contextul dialogului se găsește la pagina doctrinară)

Multumim lui Valentin pentru acest material pe care l-am scos de la comentarii pentru importanta lui.

Poate un creştin să fie posedat de demoni?

de Brent Grimsley şi Elliot Miller

În unele cercuri creştine ale bisericilor din România au apărut noi aspecte ale “lucrării” creştine. Printre acestea se numără şi “slujbele de eliberare”, termen care într-adevăr uneori pare folosit şi în alte circumstanţe. Premiza de la care se porneşte în aceasta este aceea a posesiunii demonice a creştinilor pentru care nu există altă alternativă decât supunerea lor rugăciunii carismatice, a punerii mâinii predicatorului pe fruntea subiectului şi “plesnirea” de către acesta cu putere până la dezechilibrarea şi căderea pe spate a “pacientului”. Fenomenul “slujbelor de eliberare/izbăvire nu se manifestă doar în cercurile carismatice, ci mai nou şi în unele biserici ortodoxe unde se pare că există preoţi şi călugări specializaţi în scoaterea dracilor din creştinii ortodocşi. Este într-adevăr posibil ca creştinii să fie posedaţi de demoni? Ce spune Biblia despre această controversă?

Un credincios (să-i spunem, Carl) participă la o conferinţă asupra războiului spiritual sponsorizată de către biserica lui. În timpul perioadei de rugăciune în care “s-au pus mâinile” asupra lui el a mărturisit că în momentul împărtăşirii credinţei sale cu cei necredincioşi o frică puternică de a nu fi respins pune stăpânire pe el. Aceasta îl neutralizează complet şi-l face incapabil să le vorbească altora despre Hristos. Conducătorul grupului respectiv de rugăciune a sugerat că există un duh rău care este răspunzător pentru comportamentul lui Carl. După ce s-au rugat pentru discernământ şi având permisiunea lui Carl, liderul grupului împreună cu alţii au pus mâinile asupra lui în vederea efectuării exorcismului. Deşi Carl îşi aminteşte cu greu ce a urmat, lui i s-a spus că un spirit numit “frică” a fost obligat să se identifice. După ce a opus o rezistenţă înverşunată, acesta a fost izgonit în numele lui Isus.

După o vreme Carl şi-a învins frica şi chiar a condus câteva suflete la Hristos. Însă la un moment dat vechiul sentiment de intimidare şi-a croit din nou drum la suprafaţă făcându-l să se întrebe dacă nu va avea nevoie de încă o “şedinţă” de eliberare/izbăvire.

Puncte de vedere opuse

În ultima vreme creştinii nord-americani (şi nu numai!) au devenit foarte conştienţi de bătălia împotriva forţelor demonice. Învăţăturile despre războiul spiritual sunt în mare căutare în zilele noastre. La rândul ei, doctrina care susţine că creştinul poate fi locuit de către demoni a devenit populară fiind răspândită de învăţători respectabili ce provin din tabere teologice divergente, de la carismatici la dispensaţionalişti anticarismatici. Astfel au fost fondate lucrări (misiuni) de sine stătătoare având scopul declarat al izbăvirii creştinilor de sub controlul demonic. Ca şi rezultat s-au înmulţit “mărturiile” asemănătoare celei a lui Carl ridicând unora mari semne de întrebare.

Poate un creştin să aibe drac? Întrebarea nu este doar teoretică. Răspunsul determină tipul de grijă pastorală care trebuie şi se aşteaptă să fie oferită cuiva aflat într-o astfel de situaţie (adică, se va ajunge la un punct în consilierea spirituală în care să fie necesară supunerea creştinului exorcismul?), cât şi schimbă modul în care creştinul percepe lupta lui cu lumea, firea şi Diavolul.

În acest articol vom examina întâi concepţia actualmente populară care spune că deşi un creştin nu poate fi “posedat de demoni”, totuşi credincioşi pot fi “demonizaţi”. Lucrul acesta înseamnă că odată, demonii pot să se găsească (locuiască) în credincioşi şi să exercite control asupra lor, şi apoi că, metoda potrivită de tratare a acestei probleme este de a izgoni demonul (ţinând o slujbă de izbăvire).

Cea de-a doua concepţie care va fi luată în considerare (şi apărată în acest articol), afirmă că un credincios nu poate fi locuit, şi în consecinţă stăpânit (controlat) de un spirit demonic din moment ce acesta este locuit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Această concepţie recunoaşte totuşi că creştinii pot fi “oprimaţi” (asupriţi) din exterior de forţe demonice, dar recomandă ca soluţie potrivită rezistenţa (opunerea), nu izbăvirea (eliberarea). Haideţi să privim la raţiunile oferite pentru aceste două vederi opuse.

DOVADA BIBLICĂ

Consideraţii etimologice

Concepţia nr.1 interpretează verbul grecesc daimonizomai şi-l traduce “demonizat” în loc de “posedat/stăpânit de demoni” fiindcă (1) posesiunea sugerează proprietate, iar Satana nu posedă nimic; (2) verbul are timpul pasiv şi-l descrie pe demon controlând o persoană pasivă, şi (3) rădăcina verbului înseamnă “o pasivitate cauzată de un demon”.1

Este evident atunci că “demonizat” reprezintă o traducere mult mai atrăgătoare decât “posedat de demoni” pentru cei ce cred că un demon poate invada şi locui în trupul unui credincios. Această interpretare evită, de asemenea, conotaţiile emoţionale asociate posesiunii demonice. Ea se poate înţelege şi sub forma unei influenţe demonice din afară. Însă această redare ar fi greşită devreme ce (1) acesta este principalul termen folosit în Noul Testament pentru a descrie intrarea demonilor în oameni (alături de celelalte expresii cum ar fi, “a avea drac”), termen care nu este niciodată folosit să spună altceva, şi (2) cei ce susţin că un credincios poate fi demonizat mai învaţă şi că duhurile rele pot în realitate locui/sălăşlui într-un creştin. Acei demoni trebuind să fie scoşi afară.

Aşadar, problema nu apare în traducerea verbului ci în poziţia duhurilor rele vizavi de credincios. În a afla care este legătura dintre ele şi creştin. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm: pot demonii să-i stăpânească (controleze) pe creştini din interior, sau doar pot să-i oprime (apese) din afară?

Concepţia nr.2 interpretează verbul ca însemnând “posesiune/stăpânire demonică” deoarece, (1) lexicoanele greceşti cât şi dicţionarele teologice toate traduc daimonizomai sub forma “a fi posedat de un demon — a fi stăpânit de un drac”2, şi (2) una dintre definiţiile de dicţionar ale cuvântului “a poseda” este, de a “câştiga sau exercita influenţă sau control” asupra cuiva sau a ceva, sau “a domina” (vezi, American Heritage Dictionary, a 3-a ediţie). Astfel posesiunea demonică poate fi înţeleasă ca însemnând “o posesie cu scopul de a controla”. W. E. Vine traduce verbul în felul următor: “a fi posedat de un demon, a acţiona sub stăpânirea unui demon”.3

A doua concepţie expusă aici se potriveşte mai bine realităţii etimologice (adică, utilizării istorice a cuvântului) fiindcă în primul rând problema nu se poate privi din punctul de vedere al stăpânirii conform mitului popular ce spune că omul îşi poate “vinde sufletul Satanei”, ci a poziţiei (locului; relaţiei) unui demon faţă de un credincios, deoarece doar dacă se află în credincios un demon se află într-adevăr pe poziţia de a-l controla (şi astfel, stăpâni) pe acesta. În al doilea rând, în pilda lui Isus a omului tare (vezi, Mat.12:29; Luca 11:21-22), El compară eliberarea celor deţinuţi de un demon ce a intrat în ei cu legarea (biruirea) mai întâi a omului puternic/tare şi înarmat (care este Satana) şi apoi jefuirea posesiunilor (averilor) sale (cuvântul grec “huparcho” din Luca 11:21). Din moment ce averile din pildă îi reprezintă pe cei pe care Isus îi izbăveşte de demoni, putem înţelege că există un sens biblic în care Satana îi poate stăpâni (poseda) pe unii.

În al treilea rând, greaca pasivă descrie primirea de către subiect a unei acţiuni, fapt ce se potriveşte perfect termenului posedat de demoni atunci când acesta este bine definit ca însemnând intrarea într-un om a unui demon, conducând astfel la stăpânirea lui.

Versetele biblice citate în vederea susţinerii invadării creştinilor (intrării demonilor în ei)

Din cauza spaţiului trebuie să ne limităm la a examina cele mai plauzibile texte folosite în sprijinul ideii. Următoarele două pasaje sunt citate de un număr infinit de ori de către aceia care susţin că un creştin poate fi “demonizat”.

Cazul împăratului Saul

Două pasaje ne spun cum un duh rău ieşit de la Dumnezeu a venit asupra lui Saul. În ambele cazuri el a încercat să-l pironească pe David cu suliţa la perete (1Sam.18:10-11; 19:9-10). Prima întrebare care trebuie să se pună este dacă Saul a fost un credincios adevărat. Deşi pe vremea ungerii lui ca rege el părea că este un om al lui Dumnezeu (vezi, 1Sam.10), comportamentul său ulterior nu se potrivea unui om cu adevărat convertit. Faptul că era uns împărat şi că a fost folosit de Dumnezeu nu înseamnă şi că era un adevărat credincios. Dumnezeu a folosit chiar şi împăraţi păgâni ca Cir ca oameni unşi de El pentru a-i duce la îndeplinire planurile (Isaia 45:1).

Dar chiar dacă am accepta că Saul a fost la un moment dat un credincios adevărat ce mai târziu a ajuns stăpânit (posedat) de un demon, lucrul acesta nu înseamnă că acelaşi lucru li se poate întâmpla şi credincioşilor adevăraţi din zilele noastre. Deşi Scriptura nu explică clar care este natura regenerării (deci, a înnoirii) înainte de moartea ispăşitoare a lui Hristos, totuşi se pare că Duhul Sfânt nu locuia în acelaşi fel în credincioşii din Vechiul Testament cum locuieşte acum în cei din Noul Testament (vezi, de exemplu Psalmul 51:11).

Thomas Ice şi Robert Dean Jr. mai adaugă un motiv în plus pentru respingerea cazului împăratului Saul ca argument în favoarea demonizării credincioşilor: “textul evreiesc spune că duhul rău fie vine asupra lui Saul, fie pleacă de la el, dar nu spune că acesta ar fi intrat în Saul, aşa cum se întâmplă în cazul posesiunii demonice…”4

Cazul femeii gârbovite

În Luca 13:10-17 citim despre o “fiică a lui Avraam” ce avea un “duh de neputinţă” care o ţinea gârbovită fără să-şi poată îndrepta spatele. Satana este identificat acolo ca fiind cel ce a ţinut-o legată timp de 18 ani (vers.16). Astfel nu se poate pune la îndoială că această boală a fost provocată demonic, dar avem oare dovezi suficiente care să ateste că această femeie era o credincioasă adevărată ce a fost posedată de un demon?

În cartea Posesiunea Demonică şi Creştinul C.Fred Dickason, decanul de teologie al Institutului Biblic Moody afirmă că dovezile indică faptul că ea era o credincioasă adevărată deoarece, odată, ea se închina la sinagogă, în al doilea rând, l-a glorificat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei (v.13), şi în al treilea rând, expresia “fiică a lui Avraam” sugerează mântuirea ei dacă comparăm cu pasajul referitor la Zacheu (Luca 19:9).5

Cu toate acestea expresia “fiică a lui Avraam” nu înseamnă neapărat că ea a fost o credincioasă autentică în Dumnezeu şi în Hristos ci este mai degrabă indiciul faptului că ea era evreică, descendentă după trup a lui Avraam.6 Afirmaţia lui Isus în care a spus că Zacheu este un “fiu al lui Avraam” (Luca 19:9) semnifică faptul că începând din acel moment (datorită pocăinţei lui; n.tr.) el ar trebui privit ca un evreu adevărat şi membru al poporului ales al lui Dumnezeu deşi fusese până atunci un urât colector de taxe ce lucra pentru o putere străină, şi anume Roma.

De asemenea, faptul că acea femeie frecventa sinagoga şi că l-a lăudat pe Dumnezeu pentru vindecarea ei nu au nici o legătură. Un om poate merge la sinagogă fără să fie un închinător adevărat al lui Dumnezeu, gândiţi-vă doar la farisei şi cărturari! În plus, nu se face nici o menţiune a faptului că ea ar fi ajuns să creadă în Isus. Dacă ar fi făcut-o, lucrul acesta se poate privi ca fiind mai degrabă un rezultat al izbăvirii ei decât un fapt precedent ei.

Pe lângă toate acestea, nu este deloc clar că femeia gârbovită ar fi fost posedată de un demon. Traducerile moderne redau expresia literară grecească “un duh de neputinţă” sub forma, “boală cauzată de un spirit” (New American Standard Bible), “paralizată de un spirit” (New International Version Bible), etc. Acesta pare sensul expresiei în cauză mai ales observând faptul că Isus nu a exorcizat demonul aşa cum a făcut-o de obicei în toate cazurile clare de posesiune demonică, ci pur şi simplu a pronunţat vindecarea ei.

Aşa cum şi Dickason recunoaşte, “noi nu putem spune în mod sigur că Biblia oferă dovezi care să arate că credincioşii pot fi demonizaţi”..7 Pasajele cele mai des folosite în sprijinul acestei concepţii sunt neconvingătoare. De asemenea, devreme ce Biserica nu a susţinut de-a lungul istoriei ei că creştinii pot fi posedaţi de demoni8, care înseamnă că un demon poate coabita în noi alături de Duhul Sfânt, idee în mod natural respingătoare, responsabilitatea să producă dovada le revine celor ce susţin că un credincios adevărat poate fi locuit şi stăpânit de un demon. Tot ce pot spune erudiţi ca Dickason este faptul că Biblia nu ne oferă argumente clare că credincioşii nu pot fi demonizaţi. Aceasta înseamnă a căuta argumente unde nu se găsesc tocmai atunci când argumentele vorbesc contrariul.

Scripturile contra invaziei creştinilor

Este Biblia într-adevăr neutră asupra subiectului posesiunii demonice a creştinilor? Deşi ea nu citează problema aceasta în mod direct, noi susţinem totuşi că Biblia afirmă unele adevăruri şi stabileşte principii ce militează împotriva unei asemenea idei. De fapt, un studiu cuprinzător în Noul Testament al acestui subiect ar trebui să conducă la o singură concluzie: cetăţenia în împărăţia lui Hristos şi posesiunea demonică sunt două concepte ce se exclud reciproc, deoarece posesiunea demonică înseamnă participarea în împărăţia Satanei.

Jefuirea posesiunilor Satanei

Aşa cum am observat mai sus cei locuiţi de demoni sunt consideraţi “posesiunile (averilor — vezi, textul biblic; n.tr) Satanei” pe care Isus a venit să le jefuiască/prădeze prin instaurarea împărăţiei Sale. Prin credinţă toţi creştinii sunt izbăviţi din împărăţia întunericului şi transferaţi în “împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col.1:13; Fapte 29:18). De aceea, nu este nici o coincidenţă faptul că orice apariţie în Noul Testament a cuvântului daimonizomai şi a termenilor asociaţi lui, cât şi fiecare exorcism (alungare/scoatere de demoni) relatat îi implică pe necreştini şi se petrece în contextul evanghelizării. Realitatea “apropierii împărăţiei lui Dumnezeu” este demonstrată prin faptul că Satana, stăpânitorul lumii acesteia nu mai poate să-şi păstreze prinşii lui (Luca 10:17-20).

Ideea ce străbate Scriptura este că omul poate să îl aibe ori pe Dumnezeu locuind în el, ori pe Satana, dar niciodată pe amândoi. De exemplul apostolul Ioan îi asigură pe cititorii creştini ai epistolei sale: “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1Ioan 4:4). Ca prin urmare, este rezonabil să deducem că “cel ce este în lume” nu poate fi de asemenea şi “în voi”!

Temple ale Dumnezeului Viu

În Creştinism Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vine să locuiască în credincios făcându-l pe acesta să devină un templu al Dumnezeului Viu. Astfel, Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să nu se lege de necredincioşii pentru că ei sunt temple ale lui Dumnezeu, şi că armonia dintre lumină şi întuneric, Hristos şi Belial (satana), templul lui Dumnezeu şi idoli (pe care Pavel îi interpretează drept demoni în 1Cor.10:19-20), este imposibilă (vezi, 2Cor.6:14-18). Cum ar putea atunci Dumnezeu, care este mai mare decât Satana, să îngăduie unui demon să locuiască alături de El, în templul Său?

În pilda omului ce a fost din nou invadat de demoni (Matei 12:43-45) (să-i zicem, “celui ce a devenit de două ori mai rău”; n.tr), duhul necurat se întoarce în “casa” de unde a fost izgonit şi găsind-o neocupată îşi reia şederea acolo alături de şapte duhuri mai rele decât el însuşi. În mod îndreptăţit noi putem concluziona că dacă ar fi găsit “casa” ocupată (locuită de Duhul Sfânt) nu ar mai fi fost în stare să pună din nou stăpânire pe acel om.

Pecetluiţi şi păziţi de Dumnezeu

Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi mai înseamnă şi că aceştia sunt pecetluiţi de Dumnezeu ca fiind posesiuni ale Sale şi că sunt păstraţi până în ziua mântuirii (vezi, Efes.1:13-14). Deşi credinciosul se găseşte într-un război spiritual şi ca prin urmare poate fi supus încă influenţelor şi atacurilor demonice (Efes.6:10-18), statutul său de copil şi bun al lui Dumnezeu stabileşte limite clare faţă de ceea ce-i pot face puterile întunericului. 1Ioan 5:18 ne spune că “Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”. Nici nu înger rău nu-l poate despărţi pe credinciosul adevărat de dragostea lui Dumnezeu din Hristos Isus (vezi, Rom.8:38-39)

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

O absenţă evidentă

În lumina clarelor realităţi biblice faptul că Satana este limitat în ceea ce le poate face credincioşilor ni se pare semnificativ nu doar fiindcă nu găsim creştini posedaţi în Noul Testament, dar nici instrucţiuni practice oferite creştinilor în vederea practicii exorcismului în biserică. Este clar că nici epistolelor nu le lipsesc învăţăturile despre războiul spiritual, dar în ciuda faptului că suntem adesea avertizaţi asupra pericolelor atacurilor satanice metoda de înfruntare a diavolului rămâne întotdeauna aceeaşi: “Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă…” (vezi, 1Petru 5:9; Efes.6:10-14; Iacov 4:7). După cum Ice evidenţiază, “niciodată nu li se cere credincioşilor să-i răspundă Satanei, sau demonilor, prin a-i izgoni, care de regulă este soluţia nou-testamentală pentru o persoană posedată. În schimb, porunca pentru credincios este de a se împotrivi sau de a rezista tot timpul, ceea ce reprezintă poziţia lui faţă de o
ispită exterioară sugerată de Satana sau de demoni”.9

Acesta este un argument valabil, deoarece dacă izbăvirea ar fi tot atât de importantă pentru o viaţă creştină biruitoare cum încearcă să ne convingă susţinătorii ei, ne-am aştepta ca Noul Testament să se adreseze ei. Ice şi Dean subliniază cu tărie această idee: “Noi credem că lipsa argumentelor (sau absenţa învăţăturilor nou-testamentale asupra subiectului; n.tr.) este grăitoare…Biblia susţinând limpede că ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia (2Petru 1:3) şi că este în stare să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2Tim.3:16-17)… şi de aceea, cei ce susţin ideea posibilităţii posesiunii demonice a creştinului neagă prin implicaţie suficienţa Scripturilor, trecând peste autoritatea lor şi promovând-o pe a lor. Aceia au uitat avertismentul lui Pavel, “ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ,,ce este scris” … (1Cor.4:6).10



Categories: Articole de interes general

9 replies

  1. Daniel , in 2 Corinteni 12:7 se refera la acel tepus in carne, sol al Satanei. Nu putem gandi ca Pavel avea un demon contextul arata ca ar fi vorba de o boala fizica posibil acea pierdere a vederii. Noi stim ca Dumnezeu nu este autorul raului adica Dumnezeu nu produce o boala o suferinta ci mai degraba el permite ca sa vina si se poate folosi de ea spre a-i face un bine omului. daca Dumnezeu nu si-ar tine mana lui de protectie imagineazati ce s-ar intampla pe pamant, ce ar face satan cu intreaga creatie a Lui Dumnezeu. Trupul credinciosului nascut din nou este posesia Duhului Sfant, este templul Duhului Sfant , este pecetluit, are stapan. Nu este nimeni mai puternic decat Dumnezeu ca sa-l scoata afara. Nu pot locui Duhul Sfant si un demon intr-un om.

  2. Imaginea cu simbolismul solului nu implica stapanire demonica. Un sol este trimisul unei puteri cu un mesaj catre o alta putere. Solul poate fi tinut la poarta, poate intra in cetate, dar ramane in orice caz un musafir, nu un stapan.

  3. Frate Branzei,

    Al doilea argument este biblic. Dar, cum putem interpeta 2 Corinteni 12:7 ? Acest verset are conotatii de interferente luciferice.

    Domnul Isus sa va binecuvinteze pentru mesajele care le-ati adus in Perth!

  4. Daca este mult prea clar nu mai are nevoie de explicatii …
    Nu este insa clar ca explicatia dumneavoastra este cea adevarata sau unica. Mai ales in privinta mantuirii celui despre care se vorbeste in pilda.
    Contextul este acceptarea sau neacceptarea lui Christos.

  5. Fratilor,D-l Isus spune clar,ca o casa curatata odata de duhurile necurate (asta inseamna ca persana a fost mantuita),aceste duhuri o viziteaa din nou si daca gaseste vreo deschidere si posibilitatea sa intre din nou,aceste duhuri rele ai aduc altele si starea acelei persoane ajunge mult mai rea ca inainte.Cum explicati asta?E mult prea clar!

  6. Intrebarea este nelogica, amestecand materialul cu spiritualul.
    La intrebari gresite nu se pot da raspunsuri corecte.
    Care este mirosul culorii galben?

    Text care trebuie abordat:
    „Voi, copilaşilor, sînteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decît cel ce este în lume.  5Ei sînt din lume; deaceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă.  6Noi însă sîntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii“ (1 Ioan 4:4-6).

    Duhul lui Dumnezeu este IN NOI, duhul celui rău și toate duhurile rele sunt IN LUME.

  7. @marius
    Poate citind aceasta analiza iti vei reconsidera putin teologia in privinta “duhului de cearta”: http://vaisamar.wordpress.com/2010/12/04/duhul-de-exegeza-gaunoasa/
    Ramân, in adevar, alte chestiuni spinoase legate de duhurile necurate; mai ales la carismatici mi se pare suspecta absenta duhurilor curate, cel al blandetii de pilda, clar mentionat in Galateni 6:1 …

  8. Materialul nu-mi aprtine, dar pot spune ceva la ce ati spus dumneavoastra. Diavolul exista si ne ispiteste dinauntru (firea pamanteasca este aliata lui) si din afara. Asta nu inseamna insa ca ne stapaneste. Singurul sens al stapanirii este situatia in care-l ascultam si cadem in ispita. Fiecare este rob al lucrului de care este biruit. În Galateni 5 trăirile noastre greșite nu sunt puse pe seama unor stăpâniri demonice, ci pe seama trăirii în firea pământească:
    „Şi faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea,  20închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,  21pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“. Oamenii aceștia nu trebuiesc „eliberați“ ca niște înrobiți nevinovați, ci aduși la pocăință. Starea lor depinde de ei și vor fi singuri vinovați că nu vor ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. Lupta pentru sfințenie nu este explicată aici ca o înfruntare între Duhul lui Dumnezeu și duhurile păcătoase, ci între Duhul lui Dumnezeu și firea noastră păcătoasă.

    Semantica ne creaza mari probleme.
    Tine-ti minte ca Domnul Isus a avut o disputa cu cei care-L acuzau ca lucreaza cu Belzebub.
    Domnul Isus a spus ca trebuie ca cineva sa fie mai mare si sa-L lege pe cel dinauntru. Credeti ca diavolul mai poate intra in inima unui credincios si sa-L lege pe Duhul lui Dumnezeu?

  9. Frate , problema este destul de adanca si cred ca nu se poate rezolva asa de simplu.
    De exemplu , Cuvantul numeste ca si cearta(cand doi oameni se cearta,devin maniosi),certurile sunt tot duhuri rele. Aceste tipuri de duhuri le gasim si printre crestini nascuti din nou! Deci e de discutat!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: