Aseara, intr-un tarziu de timp si de nesomn, am stat de vorba la telefon cu Elvira Rusu, sotia lui Nelu Rusu, fost coleg de Seminar la Bucuresti. Ea este acum la New York, printre fratii romani baptisti de acolo.

Nelu Rus a murit impreuna cu Nicu Morocos, la cutremurul de la Bucuresti din 1977. Viorel Clintoc, un alt coleg, le-a gasit trupurile la morga unde fusesera aduse de sub daramaturile blocului la parterul caruia fusese cofetaria “Casata”. Eu le-am spalat inainte de a le reaseza frumos in cosciugurile in care fusesera aduse la Seminarul din strada Berzei, nr. 22. Fuseseram “colegi in grupa de trei” cu care ne roteam in practica din bisericile baptiste din Bucuresti. Nelu Rusu la predica, eu la Scoala Duminicala si Mate Nicolae, un scump frate maghiar, la ora de rugaciune.

Am depanat amintiri dureroase despre timpuri frumoase cand Nelu era inca in viata si colinda Romania ca sa-i aduca pe oameni la Christos. Mi-am dat seama inca odata cata dreptate  a avut nenea Richard Wumbrand cand ne-a pomenit de “durerea celor ramasi”, intotdeauna mult mai mare decat tragedia celor plecati dintre noi prin moarte. Neostoita si neoprita de firele telefonului, durerea sorei Elvira mi-a umplut inima si mi-a umezit ochii. Mi-a vorbit si de suferinta lui Daniel, fiul rodit din casnicia lor, prea mic atunci ca sa inteleaga ce se intampla (4 ani), dar mereu urmarit parca de fantoma tatalui sau. Lumea continua si azi sa-l cantareasca comparandu-l cu extraordinarele daruri oratorice ale tatalui sau. Nu e drept … Dumnezeu nu lucreaza cu duplicate la indigou … Lumea insa este prea superficiala ca sa tina minte asta si loveste in copiii care nu sunt scosi din acelasi tipar cu parintii lor.

Anumite lucruri nu le vom intelege decat “dincolo”. Pana atunci ne raman amintirile cu aroma lor dulce amaruie si ne mai ramane … durerea singuratica a celor ramasi, niciodata potolita si doar de foarte putini inteleasa …

Categories: Amintiri