“Arheologii”

Ioan Ciubota de la radio “Vocea Evangheliei”, Timişoara m-a rugat să-i scriu prefaţa la o culegere de interviuri pe tema singurătăţii. Am făcut-o cu dragoste şi cu multă bucurie. Îl cunoşteam, îl apreciam foarte mult şi beneficiasem nu de puţine ori de roadele muncii lui. Surprinzător pentru mine, americanul care trăiam la Los Angeles, a fost reacţia lui la lectura prefaţei mele: “Dragă frate Daniel, trebuie să mai citesc de vreo 20 de ori, pentru că este printre rarele ocazii când cineva… apreciază ce fac … Probabil că ştiţi şi d-vs… lumea nu se prea înghesuie cu aprecierile… Mulţumesc foarte foarte mult”.

Cuvintele lui m-au durut şi mi-am amintit de ingratitudinea care miroase greu în ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, ţara românilor nerecunoscători.

Se spune ca arheologii sunt oameni a căror cariera zace printre dărâmături … Dacă sunteţi de acord cu această hazlie definiţie, aş spune că mai toţi românii au vocaţie de arheologi. Suntem un neam care trăieşe într-un uriaş depozit de dărâmături. Ne demolăm eroii şi facem ţăndări lucrările celor care parcă reuşiseră să clădească ceva cât decât durabil în opera de construire a neamului nostru. L-am bagatelizat pe Ştefan cel Mare, i-am găsit carnetul de partid lui Decebal, l-am băgat în azil pe Eminescu, l-am ucis de foarte multe ori pe Iorga şi am făcut ferfeniţă cărţile lui Călinescu. În generaţia contemporană, sfidăm monumentala contribuţie a lui Patapievici la Casa culturii europene, bagatelizăm eroismul blandian şi curajul cornean, nereuşind să aşezăm pe soclul preşedenţiei naţionale nici un singur om care să întrunească cât de cât un consens majoritar. Această infirmitate ne-a condamnat în istorie să ne trâmbiţăm neputinţa invitându-i pe fanarioţii greci să ne civilizeze şi apoi aducând o familie germană în speranţa că ea va reuşi să altoiască în soiul nostru sălbatic ceva din rigurosul şi productivul spirit german.

Pecetluiţi parcă pentru totdeauna cu emblema resemnatului “ca la noi, la nimenea”, am ajuns să respectăm mahalagismul şi să batjocorim măreţia care ne tulbura aventura sentimentală cu mediocritatea ridicată la rang de virtute. Ne-am lăsat polenizaţi prea uşor de “mişto”-ul unui neam migrator şi ne bălăcim în “manelele” lui degradate şi degradante.

În Ardeal, ungurii care găsesc pe câmp un castravete mai acătării spun mândru: “Este de soi unguresc”. Au apărut astfel peste noapte “cai ungureşti, “pastramă ungurească, vin unguresc, găini ungureşti, etc. etc.” Până şi ţiganii sunt mai fuduli dacă li se certifică apartenenţa la o altă naţionalitate decât aceea romanească. Ei preferă să se autonumească “ţigani ungureşti”.

 Fiecare neam de pe faţa pământului se construieşte singur generaţie după generaţie, dinăuntru, zidindu-şi devenirea pe umerii oamenilor de excepţie care rămân apoi în istoria lor asemenea unor puncte de reper, veritabile motivaţii spre mai sus şi mai bine. Românii trăiesc într-o permanentă campanie de demolări, negându-se reciproc, bagatelizându-şi unii altora realizările şi batjocorind de jur împrejur cu râvna bârfei, a suşenelii şi a înjurăturilor de mahala. Am citit de curând cu oroare “evaluarea” pe care o făcea un elev contemporan “Mioriţei”, această perlă a folclorului românesc: “Doi criminali, o oaie turnătoare şi un prost.”

La noi, centrul de civilizaţie a fost mereu “la ţară”, iar în centrul oraşelor s-a instaurat ca o coana mare, mahalaua putredă şi perfidă. Fiecare noua generaţie, fiecare succesor dintr-o anumită poziţie are tendinţa de a “demola din temelii” ceea ce s-a făcut mai înainte. O luăm mereu de la capăt şi suntem pururea la nivelul parterului, incapabili să ajungem la etajele de sus, pentru că nimeni nu vrea să aprecieze ce au făcut alţii şi să clădească deasupra. Aceasta este cauza profundă pentru care fiecare generaţie este o sisifică “generaţie de sacrificiu”.

 Dacă nu sunteţi de acord cu metafora din debutul articolului, şi sper să nu fiţi, atunci întreaga situaţie ar putea avea o soluţionare salutară. De fapt, un arheolog nu este un “demolator” maniac, ci un colecţionar harnic, care redescoperă, restaurează şi reaşează în realitatea contemporană reperele unui trecut care ne poate reda sau redeştepta o identitate temporar pierdută.

Care este soluţia? În absenţa ei, acest articol ar rămâne steril în sfera caragialismelor eterne, o confirmare a bănuielilor ştiute de toată lumea despre o realitate tristă. Fără oferirea unei soluţii, orice critică adaugă doar un gradient suplimentar la tendinţa generală de autodistrugere, batjocorindu-i inutil pe batjocoritori, demolându-i pe demolatori şi intrând astfel într-un perpetuu cerc vicios în care orice negare accelerează spirala sinucigaşă a negativismului românesc. 

Primul lucru necesar şi vrednic de nişte arheologi pricepuţi şi conştienţi de responsabilitatea lor ar fi o căutare în trecut pentru a identifica fiecare moment, fiecare monument, fiecare manifest şi fiecare personalitate care ne-au înlesnit drumul spre ceea ce suntem ca popor astăzi. Avem nevoie de acest inventar naţional ca de un sprijin pentru devenirea noastră viitoare şi pentru propulsarea noastră spre mai sus şi mai bine.

 Al doilea lucru necesar ar fi restaurarea, reaşezarea acestor repere pozitive în conştientul nostru naţional contemporan. Acum câţiva ani, am început o serie de volume intitulate “Amintiri cu sfinţi”. Ea s-a născut din dorinţa de a oferi generaţiei tinere legătura organică cu oamenii deosebiţi pe care i-a ridicat Dumnezeu în generaţiile dinaintea noastră. Am vrut să rup lanţul negativismului şi să ofer o perspectiva pozitivă asupra românilor. Mă deranja că mai toţi eroii cărţilor noastre creştine erau “străini” de neamul nostru, de parcă Dumnezeu nu reuşise niciodată să facă dintr-un român un “om de ispravă”, o personalitate de seamă demnă de a fi luată ca exemplu şi respectată ca atare. Aceiaşi revoltă m-a determinat să-l rog pe autorul american al unei cărţi pe care am tradus-o în româneşte (”Oneanothering” – “Grija de fraţi” în limba noastră) să îmi îngăduie să schimb toate întâmplările date ca exemplu în cartea lui cu întâmplări petrecute cu români în contextul nostru etnic. Excepţionalele lor realizări, cuvintele lor profunde şi pătrunzătoare alcătuiesc azi o antologie de înţelepciune demnă de a fi studiată de generaţia imediat următoare.

 Al treilea lucru pe care l-am putea face, ar fi să contagiem poporul român cu o epidemie de optimism creştin. Dumnezeu ne-a făcut şi Dumnezeu are planuri măreţe şi cu naţiunea noastră. În America exista o insignă-inscripţie pe care este trecut mesajul: “My God doesn’t make junk” (”Dumnezeul meu nu face gunoaie”). Investiţiile lui Dumnezeu în naţiunea română şi realizările Lui în neamul nostru trebuiesc preţuite şi scoase mai mult în evidenţă. Cine-i înalţă pe cei din familia şi din poporul său se ridică pe sine. Trebuie să ne dezbrăcăm de haina cinismului batjocoritor; trebuie să încetăm să mai facem “mişto” unii de alţii, trebuie să învăţăm să ne respectăm unii pe alţii şi să abandonăm vocabularul critic distructiv în favoarea celui de încurajare reciprocă. Orice om din jurul nostru ne depăşeşte într-o anumita privinţă. Putem învăţa de la el şi trebuie să-l respectăm pentru aceasta. Critică mai puţin şi încurajează mai mult. Credinţa într-un Dumnezeu care poate face multe prin neamul românesc, departe de a ne înfumura dispreţuitor, ar trebui să ne umilească şi să aşeze în noi datoria de a fi de folos celor din jur. Oricare om din jur ne este superior în cel puţin un domeniu. Trebuie să identificăm acest lucru şi să-l cultivăm cu lauda şi cu încurajarea noastră. În România s-a încercat prea mult îmbunaătăţirea prin critică. În alte părţi, s-a împământenit cu rezultate mult mai bune îmbunătăţirea prin încurajare şi stimulare.

 Al patrulea lucru care ar trebui făcut vine ca o consecinţă a vremurilor pe care le trăim după intrarea în Europa. Cei care au fost deja în celelalte ţări ale continentului sau în America au datoria să aducă acasă o înţelegere nouă a realităţii, o nemulţumire constructivă şi harnică, împletită cu o dorinţă de progres şi prosperitate. Cei care am văzut alte ţări, am văzut că fiecare naţiune este un amestec de realizări şi de restanţe, un evantai policolor de bine şi de rău, de dezvoltare şi de decadenţă. La urma urmei, deşi Shakespeare a văzut că pe vremea lui era “CEVA putred în Danemarca”, aceasta n-a însemnat că TOTUL din Danemarca era putred! Iar dacă a fost speranţă pentru Danemarca, poate şi trebuie să existe o speranţă şi pentru România.



Categories: Amintiri

4 replies

  1. Sunt oameni valorosi in tara noastra pe care trebuie cineva sa-i invete, dupa atata amar de dezbinare comunista in care unul din patru oameni era turnator, sa functioneze impreuna incepand cu biseriaca.
    Cine sa descopere comorile si sa le promoveze in biserica decat apostolul ,proorocul, evanghelistul,pastorul si invatatorul(inainte de toate sa invete sa conlucreze acestia)
    De la dezbinare vine lipsa patriotismului adevarat, a respectului pentru sine si semeni si multe altele.
    Nu stim sa ne apreciem oamenii.intai trebuie sa-i recunoasca cineva intre straini si apoi noi.II iubim pe straini si ne defaimam fratii.
    Sunt multe de pus la punct incepand cu biserica.
    Daca exista coruptie intre politicieni cauza trebuie cautata la noi.
    Nu este greu,pana la urma este o problema de organizare si de atitudine…a noastra in primul rand.
    cu drag Teo

  2. Fr Daniel. Imi bate inima mai repede, mai cu voiosiei, mai cu speranta in urma citiri acestui articol. Nu ne-am nascut Romani doar la intamplare. Acea mana invizibila ne-a intocmit in pantecele unei mame Romane, si am respirat aerul Romanesc in plamani proaspeti pt un motiv oarecare. Cand am inceput Mission One, un pastor din zona m-a intrebat fara sa se gandeasca la ce spune, ‘poate iesi ceva bun din San Bernardino?’…’vino si vezi’ l-am provocat…nu s-a inghesuit sa vina desi au trecut 11 ani si istoria se scrie nu cum vrem si cum e realitatea.

    Totus, pt toate incurajarea acordata in acesti ani, pt intelegerea si ingaduinta aratata fata de o mana de tineri romani fara precedent in ce au pornit sa faca, pt constanta investitie la nivel inalt si din lucrurile sfinte din nou va multumesc.

    la ‘interview-ul’ celor ce vin cu noi in moldova, prima intrebare e ‘de ce CC, si de ce Moldova din milioanele de chesti ce puteai face in vara asta. sunt ‘mandru’ de cei ce zic ca sunt romani si vor sa mearga la neamul lor sa-i slujeasca din plin. Incepe uriasul roman sa se trezeasca. Chiar astazi sora Teodosiu din Ohio spunea ca vrea ca ambele fete ale sale sa mearga in Moldova. cei mica, de 15 ani doar, incepe sa se razgandeasca si m-a rugat sa o incurajez sa decide pt a merge totus in misiune! Ce mare har caci parinti incep sa lucreze impreuna cu noi. Impreuna, noi Romani v-om face lucruri frumoase pt Domnul.

Trackbacks

  1. Un categoric “Nu” grecizarii Romaniei! « B a r z i l a i - e n - D a n
  2. Camelot Nights – visarea necesară | B a r z i l a i – e n – D a n

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: