Un om de la care putem învăța metoda este Moise. Este scris că el era cel mai blând:

„Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului“ (Numeri 12:3).

Biblia amintește doar de două persoane care au fost blânde: Moise și Domnul Isus. A fi blând nu înseamnă însă a fi bleg! Blândețea este întotdeauna o caracteristică a celui tare și puternic. Nu poți spune că un țânțar sau un șoarece este blând. Poți spune că este blând un elefant, un urs, un câine sau un om puternic. Blândețea lui Moise a ieșit în relief tocmai în contextul autorității extraordinare pe care i-a dăruit-o Dumnezeu. În contextul versetului citat mai sus, Moise a fost contestat și disprețuit de cei din familia lui (fratele lui, Aaron și sora lui, Maria). S-ar fi putut răzbuna pe ei. Și-ar fi putut exercita autoritatea poziției pe care o avea în națiune, dar … n-a făcut-o. Cum de a ajuns Moise cel din tinerețe, violent și impulsiv, un exemplu extraordinar de blândețe și echilibru interior?

Dacă nu avem timp să studiem toată viața lui Moise, vă sfătuiesc să citim rezumatul ei făcut de Duhul lui Dumnezeu în epistola către Evrei:

„Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei“ (Evrei 11:24-28).

Moise a învățat de la Dumnezeu patru lucruri care l-au făcut să ajungă echilibrat și blând: a învățat cine este (Evrei 11:24), a fost sigur că este acolo unde-l vrea Dumnezeu (Evrei 11:25), a înțeles care-i sunt prioritățile, ce este cu adevărat important în viață (Evrei 11:26) și cum trebuie să înfrunte dificultățile din viață (Evrei 11:27).

I. A fost sigur că este ceea ce-l vrea Dumnezeu să fie

 „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon“ (Evrei 11:24).

Ai ajuns acolo unde ești prin concurs sau prin repartiție? Este o foarte mare diferență!

Moise a fost crescut de fata lui Faraon în palatul lui Faraon, dar era copil de evrei, născut din evrei, salvat de sora lui evreică și alăptat chiar și la palat de mama sa evreică. Când s-a făcut mare, spune textul, Moise a trebuit să facă o alegere decisivă: pe dinafară și în fața tuturor era egiptean get beget și încă prinț de la curte, dar pe dinăuntru era evreu, o persoană dintr-un popor de robi.

Într-un mod personal, fiecare dintre noi trebuie să alegem care ne este identitatea. În mod general, fiecare alegem să facem parte din poporul acestei lumi sau să facem parte din poporul lui Dumnezeu. Nu există cale de mijloc. După aceasta însă, fiecare trebuie să alegem să fim noi înșine. Dumnezeu lucrează cu unicate. N-are rost și nici noimă să încercăm să fim ceea ce ne vor alții sau să ne silim ca niște papagali să fim ca cei care sunt la modă.

Ca exemplu personal, am fost criticat mereu că sunt Daniel Brânzei, nici mai mult, nici mai puțin decât aceasta. Nu pot și n-are rost să fiu mai scorțos, mai serios, mai solemn și mai oficios decât sunt. Gândesc ca mine, glumesc ca mine, vorbesc ca mine (câteodată când nu trebuie!). E mare lucru să fii mulțumit cu înțelepciunea lui Dumnezeu care te-a făcut un unicat!

Eram la o conferință cu păstorii și unul cu mare trecere în generația aceasta ne-a spus: „Nu încercați să imitați pe nimeni și nu vă gândiți că Billy Graham ar fi făcut o lucrare mai bună, dacă ar fi fost în locul vostru. Dacă ar fi așa, Dumnezeu l-ar fi adus pe el acolo. El te-a ales însă pe tine, iar asta înseamnă că pentru vremea aceasta și pentru locul acela tu ești cel mai potrivit om din lume. Așa a decis providența!“

Am avut privilegiul de a-i cunoaște pe majoritatea celor mari din generația noastră de lucrători. Dați-mi voie să vă spun un secret: nicunul n-a semănat perfect cu ceilalți. Fiecare a fost ce a fost în felul lui.

Alege să nu te mai compari nici cu ceea ce sunt alții și nici cu ceea ce ți-ar place ție iluzoriu să fii. Relaxează-te în convingerea că ești cum ești pentru că Dumnezeu a ales așa și ești acolo unde ești pentru că El a decis. Nu s-a întâmplat din ambiție, ci este o problemă de destin. Dumnezeu știe ce face.

II. A fost sigur că este acolo unde îl vrea Dumnezeu

„ … ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.“ (Evrei 11:25)

Fiecare dintre noi avem de făcut alegeri. Viața ne oferă alternative. Ambiția ne împinge să le alegem pe cele care ne sunt cele mai favorabile. Mândria ne convinge că așa ceva ni se cuvine, apoi teama că putem pierde ceea ce am dobândit cu atâta trudă dezvoltă în noi stres înăuntru și răutate în afară față de cei pe care-i bănuim dușmani care vor să ne ia locul. Rivalitatea se scaldă în răutate, iar roadele ei sunt pline de venin sinucigaș.

Moise a trebuit să facă niște alegeri majore. În Egipt, el a ales să se identifice cu poporul lui Dumnezeu și a trebuit să întoarcă spatele avantajelor pe care i le oferea identitatea de egiptean din familia regală. A putut s-o facă pentru că a avut perspectiva unui orizont îndepărtat și asta l-a ajutat să evadeze din robia plăcerilor „de o clipă“. Eternitatea pare uneori ternă, deși este eternă. Moise a știut să aleagă să fie de partea lui Dumnezeu. O astfel de alegere trebuie să facem fiecare dintre noi. Numai așa vom putea ieși din „cursa de șoareci“ în care-i ține prinși Satan pe oamenii acestei lumi. Plăcerile oferite de el sunt momeală pentru naivi. Plăcerile sunt de o clipă, iar pedeapsa este pentru totdeauna.

A doua alegere majoră a lui Moise a fost în Madian, pe când păștea oile socrului său Ietro. El a fost chemat de Dumnezeu din tufișul arzând și pus în fața unui alte alegeri: să rămână un cioban anonim într-o existență comodă sau să devină păstorul trimis de Dumnezeu să-i scoată oile din robia egipteană. N-a fost de loc ușor. El fugise din Egipt pentru că ucisese un egiptean. Locul acela nu-i aducea amintiri plăcute. În plus, este mult mai ușor să păstorești oi decât să păstorești oameni. Nici toți câinii și măgarii din turme nu-ți crează probleme așa de mari și de complicate ca oamenii. Moise fugise din Egipt pentru că fusese înțeles greșit de frații lui evrei, care nu-i înțeleseseră nici simpatia, nici planul. Și pe atunci avea autoritatea și poziția de prinț al țării. Cum îl vor primi ei acum, când venea la ei doar cu toiagul smerit al unui crescător de oi? Încercase o dată. Ce rost avea să mai încerce acum o a doua oară?

Temerile acestea ale lui au fost îndreptățite și vorba proverbului „De ce ți-e frică nu scapi!“ Nu-i de mirare că Moise a șovăit așa de mult și a căutat să refuze din răsputeri chemarea făcută de Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a dat însă nici o șansă să refuze. Și Moise s-a dus în Egipt, așa cum i-a poruncit Domnul. N-a știut cum îl vor primi evreii și cum îl va trata faraon, dar de un lucru a fost convins și sigur. S-a dus pentru că Dumnezeu l-a trimis să se ducă.

Cred că și în aceasta este un mesaj pentru noi. Am văzut mulți păstori care au intrat în lucrare mult prea ușor. Am ajuns să-i dau dreptate celui care a spus: „Cei care ar putea face ușor și alte meserii, ar fi bine să nu intre niciodată în lucrarea Domnului cu oamenii. Ar fi bine să intre numai aceia care „au auzit chemarea“, numai aceia care n-ar fi putut face altceva nici dacă ar fi dorit s-o facă. Este o mare binecuvântare să știi că Dumnezeu te vrea acolo unde ești și nu se poate altfel. Cred din toată inima că asta l-a făcut pe Moise să fie așa de blând în marile momente de criză, când cei din jur, până și cei din familia lui, l-au contestat ca lider. El căutase deja de câteva ori, chiar ceruse expres de la Domnul să-l scoată din misiunea de păstor al lui Israel. Faptul că unii îl contestau nu făcea decât să vină în întâmpinarea unor dorințe personale pe care le nutrea și singur.

Dacă cineva stă în lucrare pentru că îi este foarte ușor, mă îndoiesc de chemarea lui divină. Dacă cineva trage sforile și se ține cu amândouă mâinile de scaunul de conducător, ajungând rău și violent cu cei din jur, mă îndoiesc că slujește Domnului. S-ar putea să manifeste doar ambiție și mândrie personală. Cei care simt greutatea slujbei și „ar trage din când în când pe dreapta“ sunt blânzi și echilibrați pentru că simt ce greu la este.

Mi-l aduc aminte pe fratele păstor Geabou Pascu de la Alexandria, cel mai bun prieten al tatălui meu. Nu se fereau de mine, așa că l-am auzit într-o zi spunându-i tatălui meu: „Vasile, aș vrea să am aripile porumbelului și să zbor la marginea pustiei sau într-un codru sălbatic. Aș vrea să-mi trimită Dumnezeu mâncarea prin niște corbi, ca lui Ilie. O vreme nu mai vreau să văd nici un baptist … ce spun eu, nu mai vreau să văd nici măcar un singur om. Sunt sătul și obosit de ei.“

Oamenii blânzi sunt oamenii frânți de Dumnezeu, oameni cărora Dumnezeu le-a impus să fie acolo unde sunt ei astăzi. Nu se tem de contestații și nu se luptă în firea pământească cu cei din jur. Îi ține echilibrați certitudinea că, deși este greu, sunt acolo unde-i vrea Dumnezeu și fac exact lucrarea la care i-a chemat Dumnezeu. Iar dacă stăpânul întregului univers le-a spus să stea acolo, cine i-ar pute clătina de pe poziție? Îmi veți spune: sunt destui oameni buni dați la o parte de oameni nevrednici, frate Daniel. Așa este, dar am observat că și atunci când cad, oamenii lui Dumnezeu cad întotdeauna „în sus“ în balanța aprecierilor și răsplătirilor lui Dumnezeu.

III. A înțeles care-i sunt prioritățile și ce este cu adevărat important în viață.

„El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire“ (Evrei 11:26)

Ce legătură poate fi între Moise, care a trăit acum câteva mii de ani și Christos? De ce ni se spune că Moise „socotea ocara lui Christos“ de preferat în comparație cu ceea ce putea oferi mai bun Egiptul?

„Christos“ este varianta greacă a termenului „Mesia“ (unsul). Evreii în general și Moise în cazul de față erau conștienți că nu sunt un popor ca toate celelalte, ci unul chemat de Dumnezeu să împlinească un rol special în istorie. Ei s-au separat de celelalte popoare pentru că erau puși deoparte (sfințiți) pentru un destin unic decis de Dumnezeu. Termenul „unsul“ era folosit în Vechiul Testament pentru un împărat, un profet sau generic pentru tot Israelul. Moise a ales între istoria Egiptului și istoria poporului ales. Una era vizibilă, imediată (Egiptul), iar cealaltă era promisă doar și trebuia însușită prin credință.

Este o dovadă de înțelepciune să renunți la ceea ce nu poți păstra pentru a primi ceea ce nu-ți poate fura nimeni. Răsplătirile Egiptului, de atunci și de acum, sunt iluzii trecătoare, în timp ce răsplătirile ascultării de Dumnezeu, deși îndepărtate acum, sunt sigure și eterne.

Fiecare dintre noi trebuie să ne dăm seama de lucrul acesta și să „ne punem deoparte“ pentru Domnul. Asta este de fapt lucrarea făcută de Duhul Sfânt în noi. El este „ungerea“ pe care spune apostolul Ioan că „am primit-o“ (1 Ioan 2:27), care ne contopește cu planul lui Dumnezeu în istorie și ne pune deoparte pentru slujirea la care suntem chemați. Aduceți-vă aminte că Dumnezeu a trebuit să ia din duhul dat lui Moise ca să-l împărtășească celor șaptezeci chemați să lucreze alături de el:

„Domnul S-a pogorât în nor şi a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni“ (Numeri 11:25).

IV. A învățat cum trebuie să înfrunte dificultățile din viață

„Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut“ (Evrei 11: 27).

Un păstor care i-a slujit vremelnic și pe credincioșii leproși de la Tichilești a fost fratele Cenușă. Odată, cineva de pe la Reșița sau Oțelul Roșu i s-a adresat arțăgos, pus pe ceartă. Fratele, trecut cu smerenie prin multe situații asemănătoare, i-a răspuns blând: „Dumneata vrei să te cerți cu mine, dar nu se poate. Nu uita că eu sunt … Cenușă!“ Ironic, dar smerit în exprimare, fratele a ieșit din situația neplăcută … cu un zâmbet pe buze.

Cine se teme de Dumnezeu nu se mai teme de nimeni! Probabil că cea mai bună ilustrație a acestui adevăr este criza de la Marea Roșie. Din spate veneau amenințătoare carele lui Faraon și oștirea pornită să-i întoarcă în robie. Înainte era bariera de netrecut a apelor mării. Poporul a intrat în panică și toți au început să strige.

„Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: ,,Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie”?” Moise a răspuns poporului: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceştia pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi” (Exod 14:10-14).

În tinerețe, Moise încercase să-i ajute pe evrei prin acte de violență. A falimentat lamentabil. Cum s-a îmblânzit? Ce metode a folosit Dumnezeu? Cineva spunea că viața lui Moise s-a împărțit în trei perioade: 40 de ani ca prinț al Egiptului când s-a crezut că este „cineva“, 40 de ani în care, la oi, Dumnezeu l-a convins că este de fapt un „nimeni“ și 40 de ani în care el a văzut ce poate face Dumnezeu cu un „nimeni“.

Fără Dumnezeu, Moise a fost un bâlbâit falimentar. Cu Dumnezeu a ajuns să scrie „codul de legi“ al poporului ales, iar religia evreilor să se numească până azi „mozaică“, după numele lui.

Fără Dumnezeu, Moise a trebuit să fugă plin de frică din Egipt. Cu Dumnezeu, a ajuns să stea neclintit înaintea lui Faraon.

Fără Dumnezeu n-a putut face nimic din ceea ce și-a dorit. Cu Dumnezeu a făcut minuni, a administrat plăgile supranaturale, i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și a înfăptuit marile minuni ale pustiei.

Ca să ajungă blând, un om are nevoie să înțeleagă pe propria lui piele că este nemernic, nevrednic și neputincios, dar că Dumnezeu poate, totul, oricând, oriunde și prin oricine. Blândețea este o formă de manifestare a puterii, iar cine are un Dumnezeu mare se liniștește adânc „la umbra Celui Atotputernic“.

Sigur, putem învăța blândețea de la Moise, dar cel mai bine o putem învăța de la uriașul blând care s-a lăsat disprețuit și părăsit de toți, s-a lăsat scuipat și torturat groaznic și a fost numit pe drept „om al durerii și obișnuit cu suferința“. Sub bătaia ciocanelor care-L pironeau pe cruce, blândul Păstor striga într-o mijlocire atotputernică: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!“ Și așa a și fost. În sensul cel mai real, nimeni n-a știut ce se petrecea la Golgota, când Atotputernicia biruia final, câștigând cu prețul plătit răscumpărarea tuturor lucrurilor. Orice studiu despre singurul om numit în Biblie „blând“ trebuie neapărat terminat cu o trimitere la „celălalt“ blând din istoria lumii. El este adevăratul nostru Învățător și pilda noastră desăvârșită:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).

Categories: Articole de interes general