Se strânge pământul sub mână de fier.
Sub stele, copacii se-ndoaie de ger.
Uitate-s căldura şi-al păsării tril;
În jur doar zăpadă şi frigul ostil.

Tânjim după mugurul proaspăt şi viu,
S-alunge din case al iernii pustiu.
Am vrea mai curând să scăpăm de cojoc
Şi boală, şi grijă să punem pe… foc…

Ce bună-i speranţa-n asemenea vremi:
Ea bate în poartă, la uşă, de-o chemi!
Se-aşază la masă, dând minţii ocol;
Pătrunde în suflet puternicul sol.

Căci vine-n curând primăvara pe plai
Să-mbrace natura cu verdele strai.
Să plângă zăpada de-atâta necaz;
Izvorul, mai proaspăt, să salte viteaz.

                *     *     *

Mai este o iarnă: de chin, de păcat.
Şi care, ca gerul, te ţine legat.
Pustie e viaţa, şi gându-i la fel;
Iar inima tare, de parcă-i oţel.

Şi sufletul tău vrea cereşti adieri,
Să scape odată de lanţuri, poveri.
Să guste, flămând, „primăvara” din plin;
Să zburde în soare, sub cerul senin…

E iarnă… dar vine căldura curând…
N-ai vrea ca să scapi şi de iarna din gând?
Există speranţă şi-o cale spre Cer:
Hristos, care scapă de moarte şi… „ger”. 

Categories: Articole de interes general