M-am revoltat să ascult doi colonei de Securitate despre apartenența unora din conducătorii din istoria României (în fragmentele de dinaintea Marii Uniri) la grupul etnic migrator al cumanilor. Acesta este un grup turcic, venit înspre teritoriul nostru din stepele Rusiei de azi, mai ales sub presiunea invaziilor mongole. Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și mulți alții caracterizați prin statura subțire și culoarea negricioasă au fost astfel de lideri.

Citind ce am găsit eu de aici, am aflat și altele. Banatul este astfel o rămășiță de la Banatul de Severin, teritoriul aflat sub stăpânirea unui “ban”, cum a fost Banul de Craiova și Traian Ban, socrul meu. De la administrația financiară a acestora ne-a rămas numirea “ban” pentru moneda care circula atunci.

Ban este titlul purtat de unii demnitari la curtea domnească, cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare în unele țări sud-est-europene. Banul a jucat un rol de mare importanță în Țara Românească fiind reprezentantul domnitorului în Oltenia.^[1] Banula jucat un rol important în regate sau regiuni din sudul Ungariei medievale (între secolele al XIII-lea și al XVI-lea), respectiv în Croația, Slavonia, Bosnia, Banatul Severinului respectiv Banatul Timișoarei. În Evul Mediuechivalentul„banului Craiovei” în Moldova era „portarul Sucevei”. 

Termenul „ban”, de origine persană,^[2] a intrat în limbile slave de sud și în limba maghiară prin intermediul avarilor^[3]. Conducătorul suprem al avarilor a fost hanul Baian (Bayan), nume despre care unii cercetători au presupus că se află la originea rangului de bani medievali.

De ce scriu toate astea? Pentru ca să vedeți că am uneori insomnii fertile și o sete nepotolită după cunoaștere. Celor care semănați cu mine vă ofer câteva articole interesante din Wikipedia

+++++

Cumanii (numiți în trecut cománi, și polovțieni) au fost un popor originar din Asia, din grupul turcilor-kîpceak (kιpçak). Prin tradiție ei și-au avut la origine tribul primordial Kîmek (Kιmek). Numele tribal kιpçak a fost interpretat ca fiind, în Antichitate, identic cu cel al „sciților roșii” (Sakalar Iskitler).Teritoriul confederației Cumano-Kipceak din anii 1200Țara cumanilor din anii 1190

Diviziuni tribale

Tribul “mamă” al cumanilor medievali erau turcii oghuzi Bozok sau Bozokler, a cărui ramură Günhan (de la “Gün Han”) îi includea specific pe cumani (alături de clanurile sau triburile adiacente Kayı, Bayat, Alka Evli sau Alaüukaevli și Kara Evli), în care unii antropologi îi includ ca subdiviziuni și pe Kayıatüeatueatu respectiv Çajcyakçca. Celelalte două ramuri ale Bozokler-ilor erau Ay Han și Yıldız Han. Bozokler-ii erau una din cele două mari familii tribale ale oguzilor, cealaltă fiind Üçok sau Üçokler. Una din ramurile Üçokleri-lor era tribul Gökhan sau Gök Han, care îi includea pe pecenegi. Toate aceste triburi își aveau ca totem diferite păsări răpitoare din familiile Falconidae, Acvilidae sau Accipiteridae, ca vulturi, ulii, șoimi respectiv pajura sau acvila de munte, ultima, coincidență sau nu, fiind simbol heraldic pe cosonii dacici, apoi al Țării Românești medievale, în legătură Imperiul Romano-Bizantin sau cu cumanii sau pecenegii care au dominat acest teritoriu în Evul Mediu timpuriu.

Cronicarii bizantini și mai târziu ruși distingeau între așa-numiții cumani „sălbatici” și cei „pașnici”, ultimii din ei fiind aceia cu care bizantinii și statul Kievean Rus aveau legături de cooperare. Cumanii „pașnici” par să-i fi inclus pe Burci sau Burciu, un trib kîpceak ale cărui elemente tribale apar mai târziu în organizarea statală a mamelucilor sirieni și egipteni (Dinastia Mamelucă) sub numele de Burçoğlu respectiv în Ungaria (clanul lui Borcsol) și legat posibil de căpetenia cumană din secolul al XIII-lea de pe valea râului Milcov, Bortz (Borș), convertită la creștinism. Alt trib cuman a fost Ulaș, menționat în izvoare și cu numele Olaas (colonizat tot în Ungaria), clanul “Itliareva chad” numit în izvoarele rusești și „poporul” lui Itoglîi (Itoğlu) sau Itoba, încorporat mai apoi în statul mameluc, cum a fost și tribul Ursobici (pe cumană Urusoba). Alte nume tribale cumane menționate în sursele Rusiei Kievene: Toksobici (Toksoba), Citievici, Kolobici, Etebici, Terterobici. Din grupul Terterobici a provenit dinastia bulgară Terter (sau Tertereș). Alte triburi cumane: Olperliueve (Olperlu), Elobici, Emiakovie (Yemek).

Istorie medievală

Cumania în perioada imediat următoare celei de a patra cruciade(1204)Așezarea cumanilor în Regatul Ungariei, sec. XIII.Imagini din cronica primară Radzivill înfățișând cumani

Secolul al IX-lea i-a surprins pe cumani în spațiul geografic dintre fluviile Ural și Volga, în apropierea pecenegilor. După mutarea (migrarea) pecenegilor spre vest, între Nistru și Carpați, pe la finele secolului al IX-lea, cumanii au luat locul acestora dintre Don și Nipru. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, după ce resturile hoardelor pecenegilor rămase în urma decimării lor in bătăliile cu Imperiul Bizantin s-au mutat peste Dunăre, cumanii au luat în stăpânire (1070-75) teritorii ocupate până atunci de românii și pecenegii dintre Nistru și Carpați, iar resturile pecenegilor s-au contopit cu ei. Ana Comnena a scris că în 1087 cumanii și pecenegii conduși de Tzelgu au atacat Imperiul Roman, însoțiți de “daci”. Identitatea dacilor este disputată, istoricul Moravcsic considerând că erau unguri. Totuși Ana Comnena arată că dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud, arătând astfel că “dacii” erau români^[1] Cumanii au făcut o incursiune și în Transilvania în 1092. Totuși, centrul puterii le-a rămas în continuare între Don și Nipru (Cumania albă) până când mongolii, după bătălia de la Kalka (1223) au silit populația cumană care a supraviețuit să se transmute spre apus. În acel moment cumanii s-au așezat (1239–1240) în număr mai mare, la vest de Nipru până la Dunăre (Cumania Neagră), părți stăpânite de ei încă din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Cu această ocazie unii dintre cumani s-au integrat printre români, alții au fost acceptați în Ungaria sub șeful lor Kuten (Kuthen sau Kotian) cu condiția convertirii la catolicism, în timp ce altă parte a trecut peste Dunăre sub Jonas. Deja în secolul al XI-lea au avut lupte cu bizantinii și cu ungurii, vecinii lor, conflicte care continuă mai ales cu bizantinii și în secolul următor. În timpul românilor balcanici Asănești, cumanii au luat parte, ca aliați ai românilor și bulgarilor, la luptele acestora împotriva bizantinilor. În cele din urmă, după ce au fost înfrânți si decimati de mongoli în bătălia de la Kalka, cumanii s-au apropiat mai mult de unguri, de la care o parte din ei au primit creștinismul catolic (1227), ceilalți rămânând păgâni.^[2] Pentru cumanii creștinați catolic, în Moldova activa episcopatul cuman, înființat mai înainte (prima mențiune 1217) pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acțiunea are loc în mod organizat abia la creștinarea cumanilor și pus în 1227 sub protectorarul Ungariei. Au existat încercări de implantare a catolicismului și la răsărit (est) și miazăzi (sud) de Carpați. Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a cumanilor, înființată la 13 septembrie 1229 din inițiativa regelui Ungariei Albert al II-lea (1205-1235) și a papei Grigore al IX-lea (1228-1241), distrusă din temelie de invazia din 1241 a mongolilor. Încercările ulterioare de a o reînființa au eșuat.^[3] Regele Ungariei și-a luat din 1233 și titlu de rege al Cumaniei. După cum s-a precizat anterior, invazia tătarilor a distrus puterea cumanilor si i-a silit să se retragă, o parte peste Dunăre, iar o alta în Ungaria, unde regele Béla al IV-lea, i-a colonizat lângă Tisa (1239). Risipit în toate direcțiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut. O mare parte dintre cumanii din Ungaria s-au reîntors după 1290 (anul morții „mentorului” lor, regele Ungariei Ladislau „Cumanul”) în nordul Mării Negre unde s-au contopit cu populația turcică (tătară) din hanatul mongol Hoarda de Aur.

„Cumanii negri”, menționați în secolul al XIII-lea, erau probabil amestecați cu români din Muntenia, cunoscută în acea vreme sub numele de Cumania. În toponimia Moldovei și Munteniei, dar și a Transilvaniei de Sud, au rămas multe locuri care păstrează denumiri cum ar fi : Comani, Comana, Comanca, Comănești, Teleorman, Caracal, Horez, Dărmănești, Cozia, Ozun etc., dar și numele personal ori de familie Coman, Comaniciu, Comăneci. 

Trebuie precizat că aceste cuvinte “Coman” și derivatele sale în România modernă nu par a avea nici o legătură cu numele cumanilor medievali, fiindcă nu numai că nu au fost înregistrate decât în vremurile recente, dar nici nu a fost confirmată arheologic existența unor așezări cumane în locurile în care aceste nume “Coman” au frecvență ridicată.^[4] Totuși, alți autori înclină să creadă că numele unor localități precum Comănești, Comana, etc. derivă de la cumani.^[5]

Cuvântul „coman” (atestat în Moldova) înseamnă drac /diavol și, deși Dicționarul de regionalisme îl conectează la cumani, ipoteza este puțin probabilă din punct de vedere lingvistic. Este posibil să fie vorba de un derivat cu sufix „– man”, de tipul *drăcoman, cf. gogoman, pronunțat pe jumătate din scrupule de tip tabu.^[6] Pentru alte definiții care explică toponime de tip “Coman / Comana” vezi și Dicționar Explicativ al Limbii Române.^[7]

Despre limba lor, s-a păstrat un glosar al unui venețian din secolul al XIII-lea, din care reiese că stătea în raport de dialect cu limba turcă și limba tătară.

Elemente de antropologie

După Ana Comnena, capul cuman este lunguieț, ba chiar puțin prea mult. Georgius Heinricus Pertz îi descrie a avea fața lungăreață, brună, negricioasă, oacheșă. Statura, potrivit unei mărturii a unui misionar, este lungă și impunătoare.^[8] O altă părere relevă faptul că aceștia au părul blond, pielea deschisă la culoare și ochii albaștri (caracteristici care i-au distins de alte grupuri și mai târziu au indus în eroare mai mulți istorici).^[9]

Creștinismul

Codex Cumanicus, sec.XIV

Rugăciunea Tatăl Nostru în limba cumană:^[10]bizim atamiz kim-szing kökteszentlenszing szening adingdüs-szün szening könglügüngnecsik-kim dzserde alaj köktebizing ekmegimizni ber bizge büt-bütün kündeilt bizing minimizninecsik-kim biz ijermiz bizge ötrü kelgengeiltme bizni ol dzsamangakutkar bizni ol dzsamannanszen barszing bu kücslibu csin ijgi tengri amen. (Kunszentmiklós, Ungaria)

Vezi și

• Cumani și pecenegi în Țara Făgărașului
• Limba cumană
• Cumania

++++++++

Traducere din engleză

Main articles: Kunság and Diocese of Cumania

Stema  Kunság- ului modern timpuriu

Pe  Marea Câmpie Maghiară , coloniștii cumani au dat numele lor la două regiuni cunoscute sub numele de Kunság,  cuvântul maghiar  pentru Cumania:  Cumania Mare  ( Nagykunság ) și  Cumania Mică  ( Kiskunság ), situate pe Marea Câmpie Maghiară. Aici, cumanii și-au păstrat limba și unele obiceiuri etnice până în  epoca modernă .

Numele Cumania a fost păstrat și ca parte a  structurii ecleziastice catolice  , cu o „Eparhie a Cumaniei” existând până în 1523 în ceea ce este acum  România , mult după ce cumanii au încetat să mai fie un grup distinct în zonă. La  Milcovul , cu ani mai devreme, în 1227, căpetenia militară cumană Bortz a acceptat creștinismul catolic de la  călugării dominicanimisionari  .  Papa Grigore al IX-lea  a auzit despre convertirea în masă a cumanilor și, la 1 iulie 1227, l-a împuternicit pe  Robert, arhiepiscopul de Esztergom , să-l reprezinte în Cumania și în Țara vecină a  Brodnicilor . Teodoric, episcopul acestei noi eparhii, a devenit gardianul Ordinului Dominican în Regatul Ungariei. ^[9]

Prin urmare, eparhia Cumaniei a devenit parte a arhiepiscopiei superioare de Esztergom, determinându-l pe regele  Béla al IV-lea al Ungariei  să adauge titlurilor sale „Rex Cumaniae” (regele Cumaniei) ^[10]  în 1228, iar mai târziu să acorde azil cumanilor în fața invaziei mongole. Episcopia Cumaniei, sau a lui Milcovul, subordonase în  Transilvania abația Sibiului  ,   eparhiile  Burzenland  ,Brasso  și  Orbai  , iar peste Carpați, în ținuturile „necredincioșilor”  vlahi ortodocși  ( in partibus infidelium ), toți creștinii catolici, indiferent de faptul că, în ciuda faptului lor, mulți cred că sub influența episcopilor „pseudo” ortodocși români ( episcopo Cumanorum, qui loci diocesanus existit, sed a quibusdam pseudoepiscopis Graecorum ritum tenentibus ). ^[11]

Așadar, la acel moment, documentele maghiare și papale folosesc numele Cumania pentru a se referi la ținutul dintre granița estică a ținuturilor lui  Seneslau și ținutul Brodnicilor ( Buzău , sudul  Vrancei  și sudul  Galațiului ): adică Cumania însemna, mai mult sau mai puțin,  Muntenia . La acea vreme, utilizarea numelui  Cumania  nu trebuia înțeleasă ca afirmarea existenței unui stat cuman și nici măcar a unui ținut locuit de triburi cumane (întrucât majoritatea acestora fie fugiseră, fie fuseseră  distruse de mongoli , iar restul fuseseră absorbite), ci mai degrabă la Episcopia Cumaniei. Din punct de vedere militar, ținutul care cuprindea Episcopia Cumaniei era deținut fie de  Ordinul Teutonic  (încă din 1222), fie de vlahi (Brodnici sau vlahii lui Seneslau). Termenul „Cumania” ajunsese să desemneze orice catolic subordonat Episcopiei Milcovulului, atât de mult încât, în unele cazuri, termenii „cuman” și „valah” (mai precis, „valah catolic”, deoarece creștinii ortodocși erau considerați  schismatici , iar Papa nu îi recunoștea oficial) erau interschimbabili. ^[12]

Într-un document din 1247, părți din această Cumanie anterioară au fost acordate Cavalerilor  Ospitalieri , la fel ca și  Banatul Severinului  și cnezatele românești ale lui Ioan și Lupu ( a fluvio Olth et Alpibus Ultrasylvanis totam Cumaniam … excepta terra Szeneslai Woiavode Olacorum ). ^[13]  Acestea, din punct de vedere juridic, aveau un statut inferior statelor Seneslau (la est de  Olt ) și Litovoi (la vest de Olt), cnezate care au continuat să aparțină românilor ( quam Olacis relinquimus prout iidem hactenus tenuerant ), „așa cum le-ar fi deținut până atunci”.

++++*

(original in limba engleză)

On the Great Hungarian Plain, Cuman settlers gave their name to two regions known as Kunság, the Hungarian word for Cumania: Greater Cumania (Nagykunság) and Little Cumania (Kiskunság), located on the Great Hungarian Plain. Here, the Cumans maintained their language and some ethnic customs well into the modern era.

Cumania name was also preserved as part of the Catholic ecclesiastical structure with a “Diocese of Cumania” existing until 1523 in what is now Romania, long after the Cumans ceased to be a distinct group in the area. At Milcovul, years earlier, in 1227, the Cuman warlord Bortz accepted Catholic Christianity from missionary Dominican friars. Pope Gregory IX heard about the mass conversion of the Cumans, and on 1 July 1227 empowered Robert, Archbishop of Esztergom, to represent him to Cumania and in neighbouring Land of the Brodnici. Teodoric, the bishop of this new diocese, became the guardian of the Dominican Order in the Kingdom of Hungary.^[9]

Hence, Cumania diocese became part of the superior archbishopric of Esztergom, determining King Béla IV of Hungary to add “Rex Cumaniae” (King of Cumania)^[10] to his titles in 1228, and later to grant asylum to the Cumans in face of the Mongol invasion. The Diocese of Cumania, or of Milcovul, had subordinated in Transylvania the abbacy of Sibiu, the dioceses of Burzenland, Brasso and Orbai, and over the Carpathians, in the lands of the “infidel” Orthodox Vlachs (in partibus infidelium), all the Christian Catholics, irrespective of their ethnicity, despite the fact that many believers fell under the influence of the Romanian Orthodox “pseudo” bishops (episcopo Cumanorum, qui loci diocesanus existit, sed a quibusdam pseudoepiscopis Graecorum ritum tenentibus).^[11]

So, at that moment, Hungarian and Papal documents use the name Cumania to refer to the land between the eastern border of the lands of Seneslau and the land of the Brodnici (Buzău, southern Vrancea and southern Galați): that is Cumania meant, more or less, Muntenia. At that time, the use of the name Cumania should not to be understood as asserting the existence of a Cuman state, nor even a land inhabited by Cuman tribes (as the bulk of them had either fled, or were destroyed by the Mongols, and the rest had been absorbed) but rather to the Diocese of Cumania. From the military point of view, the land comprising the Diocese of Cumania was held either by the Teutonic Order (as early as 1222), or by the Vlachs (Brodnics or the Vlachs of Seneslau). The term Cumania had come to mean any Catholic subordinated to the Milcovul Diocese, so much so that in some cases, the terms Cuman and Wallach (more precisely, Catholic Wallach, as the Orthodox Christians were considered schismatic, and the Pope did not officially recognise them) were interchangeable.^[12]

In a charter from 1247, parts of this earlier Cumania were granted to the Knights Hospitaller, as were the Banate of Severin and the Romanian cnezats of Ioan and Lupu (a fluvio Olth et Alpibus Ultrasylvanis totam Cumaniam …excepta terra Szeneslai Woiavode Olacorum).^[13] These, from a juridical point of view, had an inferior status than the states of Seneslau (east of the Olt River) and Litovoi (west of the Olt River), cnezats which continued to belong to the Romanians (quam Olacis relinquimus prout iidem hactenus tenuerant), “like they held them so far”.

Categories: Articole de interes general