Nu am mai scris de mult un jurnal de drum, semn că nici n-am mai fost plecat de o vreme. Acum ne rostogolim spre Cleveland, unde va avea loc nunta Alexandrei și a lui Timothy Monafu. Cu amândoi avem câte o poveste incredibilă.

Când am sosit în America am aterizat la Detroit unde ne-am împrietenit cu tinerii de vârsta noastră. În plus, Daniela, care era însărcinată în luna a cincea, s-a împrietenit cu Veronica Manea, și ea tot cam prin aceeași lună. Au născut cam în aceeași timp, amândouă câte o fată,Veronica pe Rachel, Daniela pe Christina noastră.

Viața ne-a despărțit apoi, noi ajungând la Los Angeles, familia Manea mutându-se la Cleveland, prin căsătoria fetei lor.

Cristina l-a născut pe Timothy, iar Rachel a născut-o pe Alexandra. Cei doi s-au văzut în Comitetul Asociației tinerilor baptiști din America și Canada și s-au îndrăgostit fără să știe toată povestea noastră. Acum mergem ca bunici să ne întâlnim cu Veronica și Gabi Manea și să sărbătorim planurile minunate făcute de Dumnezeu încă de pe vremea când ne-am văzut prima dată la Detroit.

Nu ne mai place să zburăm cu avionul. Am ajuns la vârsta despre care Solomon a scris: „te temi de orice înălțime”. Cum nu avem bani să ne cumpărăm un vapor sau un submarin, am luat-o spre Cleveland cu mașina; cale lungă, cale bătută să ne-ajungă, cale de poveste. În tinerețe, făceam drumul acesta de două trei ori pe an ca să fim la ședințele organizației mennonite, Christian Aid Ministries, cu care lucram în România și la Congresele anuale ale Asociației bisericilor baptiste, majoritatea pe coasta de est. Făceam drumul în trei zile, uneori chiar mai puțin, când mergeam ziua și noaptea, conducând și dormind pe rând.

Acum am luat-o încetișor, cu pauze dese, „cheia marilor succese”, cum spuneam odinioară sub comunism.

Prima escală am făcut-o la St. George, cam la două ore după ce am trecut prin Las Vegas. M-am uitat din curiozitate în articole de drumeție și am aflat că motivul pentru care a apărut Las Vegasul în mijlocul lui nicăieri nu a fost aprobarea jocurilor de noroc la „ducă-se pe pustii”, departe de America decentă a celor ce le interziceau, cum am crezut eu, ci dintr-un cu totul alt motiv, legat de noua cale ferată pornită riscant spre Los Angeles.

Las Vegas nu a fost început de o singură persoană, ci mai degrabă a evoluat dintr-o serie de evoluții semnificative. Primii coloniști, inclusiv mormonii, au recunoscut valoarea sursei de apă a zonei. Sosirea căii ferate în 1905, impulsionată de senatorul William Clark, a stabilit oficial Las Vegas ca oraș. Locomotivele cu abur aveau nevoie de apă, iar oamenii profitau de oprire ca să mănânce ceva. Pe lângă gară au apărut restaurantele și tavernele. Mai târziu, figuri precum Bugsy Siegel și alți dezvoltatori l-au transformat în mecca de divertisment și jocuri de noroc care este astăzi.

Investițiile recente imense au demolat cazinourile vechi și au înălțat altele imense. Caracterul de „oraș al păcatului” a fost atenuat intenționat ca să atragă și oamenii decenți.

Pentru cei ce doresc imagini din Las Vegas, le puteți vedea aici:

https://www.shutterstock.com/search/las-vegas-strip

https://youtu.be/WmsG0tnEMgI?si=QYsibcaStM9WluqI

Lipsa de taxe a atras companiile să facă depozite imense și sedii ale numeroaselor Companii din America. Ca ciupercile după ploaie au apărut și apar cartiere noi de case alimentate cu apă din lacul artificial Mead din apropiere. Avem chiar și o mică biserică baptistă în Las Vegas. I se spune mai în glumă, mai în serios, biserica pentru „șansa a doua”.

Nu ne prea oprim în Las Vegas, deși cazarea și mâncarea sunt mai ieftine. Cu celebru Pinochio în amintire, orașul rămâne totuși un „bâlci al deșertăciunilor”, în care intri om și ieși măgar. Nimeni nu merge la Las Vegas să se facă mai bun. Nu degeaba se spune „Ce se întâmplă în Las Vegas, trebuie să rămână în Las Vegas”, orașul în care oamenii refuză să se privească cu respect oglindă. Și da, chiar și Donald Trump are un mare cazinou acolo …

St. George sau Sfântul Gheorghe pe românește, este primul oraș când treci din Nevada în Utahul mormonilor. După nume cel puțin, ni s-a părut un loc de popas mai potrivit. Aici, oamenii dorm noaptea și stau treji ziua, nu ca în Las Vegas, unde toate se întâmplă pe dos.

Categories: Amintiri

Tags: Daniel Branzai