Hybris-ul este, probabil, cel mai mare inamic al oricărui om care exercită o formă autoritate. Atunci când acesta nu este temperat, iar omul respectiv este laudat până la apoteoza, nu se produce doar otrăvirea sufletului său și apariția unor abuzuri teribile asupra subalternilor, ci și slăbirea instituției pe care o conduce, făcând-o vulnerabilă în fața rivalilor și a inamicilor.Aceasta este o lecție a istoriei universale multimilenare, pe care nu o putem ignora…

De aceea, aproape toate instituțiile care au dat dovadă de o minimă reziliență în istorie au niște simboluri de temperare a hybris-ului.
Spune Tertulian în „Apologia”: „I se amintește împăratului că este doar un om chiar și atunci când triumfă, în acel car de biruință atât de înălțător. În spatele lui stă un sclav care îî adresează avertismentul: «Privește înapoi! Adu-ți aminte că ești om!»
Pentru că în acel moment el se bucură atât mai mult și se află într-o strălucire atât de mare, încât trebuie să fie amintit că este doar un muritor.”

În slujba de încoronare (întronizare) a papilor din Evul Mediu Târziu și perioada Renașterii, un monah mergea de trei ori în fața papei ales, în timp ce acesta era purtat (pe sedia gestatoria aflată pe umerii unor ceremonieri) într-o procesiune solemnă. De fiecare dată, monahul aprindea un mănunchi de câlți, îl lăsa să ardă rapid și rostea cu voce tare:
„Sic transit gloria mundi (Așa trece slava lumii.).”

În slujba de înmormântare a împăraților habsburgici, capucinii din Biserica Criptei Imperiale nu deschideau ușa bisericii până când ar fi primit răspunsul corect la întrebarea „cine este”.
La prima bătaie în ușă, ceremonierul răspunde enunțând toate titlurile defunctului („Majestatea Sa Imperială, Regală și Apostolică…”, iar capucinul îi replica: „Nu-l cunoaștem.”
Ceremonierul repetă bătaia în ușă și vorbește din nou, de data aceasta accentuând realizările persoanei și din nou primea replica: „Nu-l cunoaștem.”
La a treia încercare, ceremonierul spunea simplu: „(Numele defunctului), un păcătos.” Abia atunci ușa se deschide și este permisă intrarea în criptă.

Până și împărații chinezi — cunoscuți pentru ceremonii mai fastuoase decât cele papale — obișnuiau, la bătrânețe, să promulge „Edicte de Autocondamnare”, în care își consemnau păcatele și neajunsurile în timpul domniilor lor.
Numai parveniții cu pretenții faraonice nu au niciun fel de temperare a hybris-ului și primesc laudele adresate lor nu cu scepticism ci cu exaltare.

Imagine: Apoteoza lui Quintus Aurelius Symmachus, celebrul praefectus urbi păgân care a fost adversar al Sfântului Ambrozie

Categories: Articole de interes general