E atât de frumoasă aceasta poezie !

Venea agale, într-o seară,
Purtându-și pașii prin noroi,
Un biet bătrân, pe-un drum de țară,
Și-n urma lui, un car cu boi!

În car, era un braț de paie,
Ce-l adunase din grădină,
Rămas de la ultima claie,
Să-l pună boilor la cină!

Pornise să plouă mărunt,
O ploaie mocănească, deasă,
Iar bietul om cu păr cărunt,
Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri,
Trecuse tot așa, tăcut,
Sărman și încărcat de gânduri,
Dar azi…era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta
Și alta nu și-a mai dorit…
I-a fost destul pe lumea asta,
Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor…și-apoi,
Cu doi copii mici l-a lăsat,
Crescându-i singur pe-amândoi,
Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,
Ținându-i cu lapte și miere,
Crezând c-o să-l ajute-n viață,
Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini
Și pleci în lume de acasă,
Îți lași părinții tăi bătrâni,
Ce te-au crescut…și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel,
Au început ca să îi treacă,
Cu-atâtea câte-s peste el,
Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,
Cu o nuia, boii, să meargă
Și-n suflet doruri aduna,
Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?
Și tu, Mândrel…hai, mai la pas”…
Și se hrănea cu amintiri,
Fiindcă atât i-au mai rămas!

Se mai uita din când în când,
Scrutând pământu-n depărtare,
C-o mână, parcă, salutând
Copiii duși peste hotare!
……………………………………………..
În gând, i-a venit, primul, Nicu,
Ce-l aștepta tot timpu’-n prag,
Strigând voios: ,,Vine tăticuuu”…
De el îi era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,
El a plecat, mai înainte,
Și i-a trimis o dată bani…
Atât…din câte ține minte!

Pe-acasă nu a mai venit,
Prea multe despre el nu știe,
Dar după cum a auzit,
E pe la o măcelărie!

Petrică, a fost zilier,
A dus-o greu o vreme bună,
Acuma, e pe-un șantier…
Așa i-a spus, acum o lună!
……………………………………………..
Cu vocea stinsă de necaz,
Își îndemna săracul boii,
Și lacrimile pe obraz,
Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,
Ducându-l până-n pragul morții,
Bătrânul, a ajuns acasă,
Dar…s-a oprit în fața porții!

În casă, a văzut lumină,
Apoi…se deschisese poarta,
Și Nicu, ridicând o mână,
Striga voios: ,,A venit tata!”

Petrică…vai…l-a ajutat,
De a băgat carul cu boi…
O, Doamne, cât de minunat!
Erau acasă…amândoi!

Însă…sărmanul, obosit,
Puțin, de car, s-a rezemat,
O clipă doar a ațipit
Și-n acea clipă…i-a visat!

Dorel Mărgan ✍

Categories: Articole de interes general